simplu…
In vremuri stravechi s-au gandit niste oameni sa masoare timpul. Si au inceput sa-l imparta in ore, minute, secunde, zile, luni, ani, secole. Nu le mai era suficient sa stie cand se schimba anotimpurile, dupa semnele naturii si cerului, dupa reactiile animalelor.
Au venit niste oameni mai destepti, dupa o vreme si au decis ca oamenii trebuie sa respecte aceasta impartire a timpului.
Dupa ei au venit altii care s-au gandi ca trocul, rezultat din ce stie fiecare sa faca si dat la schimb pentru alte chestii pe care le faceau alti oameni care stiau sa faca alte chestii, nu mai e rentabil si au inventat plata.
Dupa aia au venit altii care au zis ca munca nu e aia pe care o faci pentru tine, pe baza a ceea ce stii sa faci, ci munca e aia pe care o faci pentru altii si primesti o plata.
Intre timp au mai ars niste vrajitoare pe rug, au mai omorat niste regi ca era prea mult sange albastru pe lume, au mai schimbat sistemele de plati si au inventat sistemele de imprumut.
Dupa aia unii au inventat corporatiile. Si de atunci oamenii au fost educati sa uite de ei insisi, sa uite ca viata este facuta ca sa fie traita, ca poti munci fara sa devii un sclav si, mai ales ca viata inseamna un timp care nu se poate masura dupa sistemele lor de masura, cu tine si cu cei dragi.
Unii par sa se trezeasca din asta, dar, ca orice inceput e greu.
Unii nici nu vor sa se trezeaca.
Altii sunt prea morti de frica sa o faca.
Si pana la urma, cu ce sa schimbe? Ca ei nu au inventat nimic asa de maret….
Cu viata simpla, ar fi prea complicat. Vanitatea, orgoliul, prostia, infatuarea, snobismul…toate astea sunt chestii costisitoare pana la urma….
Cum sa traiesti simplu?!….Asa ceva nu se poate….sau….
C-asa-mi vine cateodata
si ma apuca cheful de comentat si pana sa-mi tin cainii, pleaca gura fara stire.
Ca seara, pe linkedin, pronuntat de majoritatea corporatistilor intr-un fel de-mi vine sa-mi cumpar o pusca: “linchedin”. Si pentru ca nici macar nu-i deranjeaza auditiv felul in care pronunta, se dau in stamba ca mari intelectuali.
Citesti si te crucesti.
Evident sunt si multi oameni de bun simt si profesionisti de mare valoare. Dar aceia fie nu scriu / comenteaza, fie, daca o fac, chiar ai ce invata de la ei. Dar eu nu la ei ma refer.
A postat cineva intr-un grup o parabola. Ce e drept dura ca modalitate ..hai sa-i spunem literara.
S-au trezit niste intelectuali d-astia rasati (adica de tot rasul) sa scrie lucruri.
Eu tampita ca am stat sa citesc. Nu de alta dar imi veneau pe mail raspunsurile lor. Asa amintrat in erectie intelectuala spontana si ….nah…va imaginati ce am facut…ca nu e nevoie intru in detalii.
Cum eu la nervii ai mari sau, ca sa parafrazez o buna prietena “la nervii capului” ating performanta de a fi cel mai concis om ever, am zis ce aveam de zis in cateva vorbe.
Tot puternice, dar care nu incepeau asa cum ati crede cu m, p, f si c, asta ca sa-l semi-parafrazez pe Minoo, caci nu va pot spune toata vorba lui.
Aiiii si sa vezi ce de-a ficat imprastiat pe peretele aluia astazi si ce zbucium si ce jale si ce revolta. Dupa ce parolez blogul, adica de saptamana viitoare, mai ca m-as incumeta sa va dau sa cititi. Sa dati si voi cu piatra in mine. Ca merit! Jur ca merit!
Merit sa fiu pusa la zid ca in valul crescator de prostie, ignoranta si aroganta din tara asta, eu imi permit sa lupt impotriva mediocritatii.
O sa-mi spuneti ca e degeaba. Uneori si eu ma gandesc ca aveti dreptate, dar reactiile pleaca din mine.
Doamneeee, da’ nu da Dumnezeu dragutul sa evadez odata si eu din puscaria asta sinistra numita Romania?!!!!!!!!!!
As mai scrie multe, dar hai ca mai e o saptamana si o sa pot! 
Dansand cu lupii ;)
M-am dus cu emotie. Nu-i vazusem demult si, chiar daca stiam ca au fost ocupati, imi era ciuda ca nu mai dadusera un semn de viata. M-am simtit intrucatva…abandonata…Dar nu i-am invinovatit nici o secunda. Mi-am spus doar: “asa o fi sa fie”.
Dar azi chiar m-am dus cu emotie.
Am intrat ca Bula, pe principiul eu cunosc un drum si pe ala merg sa nu ma ratacesc. Am nimerit …tot acolo…dar in alta parte…Lucrurile erau schimbate. Niste ziduri noi. Niste oameni noi. M-au intampinat cu glume si foarte familiar. Brusc mi-au disparut emotiile. Eu eram noua. Ei erau aceiasi oameni faini, doar ca nu-i mai vazusem eu demult.
Dupa o jumatate de ora in care fricile si emotiile mele s-au topit ca si cum n-ar fi fost, m-au dus acolo unde trebuia sa ajung. Nu era greu, doar ca locurile se mai schimba. Culorile erau aceleasi, insa…
Pe scari m-a izbit un val de bucurie. Nu stiu de unde venea. Era pur si simplu si era bine cu valul ala in suflet.
Am ajuns. Nu stiu cata vreme (in secunde) am reusit sa fiu civilizata (a se citi cuminte) in manifestari, pentru ca m-am trezit luandu-i pe toti in brate si razand si da, imi venea sa chiui si sa joc sotron, dar n-aveam creta sa desenez pe jos.
Am intrat eu si bucuria mea, impreuna, ca un val. Inuntru i-am dat sufletului liber din lesa. Si a fost bine.
Un gand rau m-a sagetat: daca ai fi zilnic aici poate nu s-ar bucura. L-am alungat. Era o prostie gandul ala. Eu cred ca daca bucuria vine din tine se imprastie ca un virus si toti pot fi bucurosi in fiecare zi. Fie si doar de dragul bucuriei tale si tot se molipsesc. sau se viruseaza, cum vreti
Ei aveau treaba. Si eu. Doar ca pe mine ma incurcase cineva. Am cerut un calculator si m-am asezat cuminte si mi-am facut si eu treaba meaalta decat cea pentru care venisem, alaturi de ei.
Bucuria tasnea din mine, de jur imprejurul meu. Nu cred sa-i fi deranjat asta. Si in plus eu chiar m-am straduit sa fiu cuminte. Adica io zic ca si asta se pune la socoteala, la o adica…
M-am intristat doar un pic, dar n-am lasat sa se vada, ca ziua nu a decurs asa cum voiam eu. M-am intristat de mi-am muscat buzele de ciuda. Dar am bravat si n-am lasat sa se vada asta. Dar ei au stiut. Au simtit. N-au zis nimic. Poate si ei au fost dezamagiti, dar au trecut cu eleganta peste moment.
“Lasa, ma, data viitoare”…asta cred ca a fost singura replica referitoare la tristetea mea. Nush de ce nu m-a consolat asta. Ba mai rau! Trebuie sa fac mult mai mult. De mine depinde, pana la urma.
Si in plus, tema zilei de azi a fost bucuria. La asta adaugam: oameni faini si idei si memo pentru mine: data viitoare sa-mi iau creta sa pot sa desenez si sotron.
La voi cum a fost?
Cat, cand, cui si cum daruim?
O sa-mi spuneti ca v-ati saturat de subiectul asta. Va cred. Si eu. Dar continui sa ma intreb.
La un moment dat, Andreea, prietena mea, m-a oprit dintr-o lunga polologhie si m-a intrebat: crezi ca toti oamenii pe care i-ai ajutat de-a lungul anilor, de cele mai multe ori, dandu-ti si camasa de pe tine, au meritat asta?
Am dat sa sar imediat cu gura: “…pai sigur ca da! adica imi cerusera ajutorul sau nu, eu i-am ajutat in situatii delicate de viata cu absolut tot ce mi-a stat in putere”.
Am mai zis io cateva chestii asa pe nerasuflate, iar Andreea a tacut si m-a ascultat. Cand eu am crezut ca am facut-o sa inteleaga, ea m-a intrebat sec:
- Auzi?…prietenii tai aveau joburi?
-Da
-Si unde sa stea?
-Da
- Si de ce crezi tu ca mereu voiau bani de la tine?
- Pentru ca nu castigau suficient.
- Si tu?
- Nici eu, poate, in anumite momente, dar ei erau mai importanti.
- Mai importanti ca tine?
- Pai da! Ca erau prietenii mei!
- Si tu?
- Eu…ce?…
- Si tu nu erai importanta?
- Ba da, dar eu ma descurcam.
- Si cand nu te-ai mai descurcat? Au fost alaturi de tine?…
Aici am tacut si mi-am muscat buzele. N-am mai zi nimic pentru o perioada. Mi-era ciuda si daca as fi putut, probabil ca as fi plans.
- Te-ai gandit vreodata ca ajutand niste oameni care aveau tot ce le trebuia, de fapt, tu ai intervenit in traseul vietii lor si i-ai handicapat de niste experiente si de niste lectii?
- Nu. Nici o secunda nu m-am gandit la asta….
Sigur ca e bine sa daruiesti, sa oferi, sa ajuti. Gandeste-te insa, inainte de asta, daca nu cumva nu ar trebui sa o faci cu anumite persoane. Poate ca anumiti oameni au nevoie sa isi ia lectiile lor de viata, poate ca trebuie sa treaca prin niste experiente ca sa invete.
Si eu am trecut prin experientele mele. Uneori ajutorul mi-a prins bine si l-am inteles ca atare. Sigur ca asa s-au mai nascut si ceva datorii morale, printre altele.
Am privit-o pe Andreea in ochi si i-am zis:
- Deci nu ma ajuti…sa-nteleg…
- Ba da, te ajut spunandu-ti: trezeste-te si fii iarasi TU! Altfel nu te ajut pentru ca subconstient ai vedea ca se poate si in varianta asta si ai abandona lupta.
In cateva luni mi-am revenit si mi-au ramas vorbele astea in cap. Am luptat cu inversunare, cu patos, cu dementa poate, dar mi-am revenit. Pentru ca da, in momentul acela, aproape ca abandonasem lupta.
Ala cred ca a fost cel mai pretios ajutor in perioada aia. Faptul ca nu am primit nici un ajutor (in acceptiunea larg inteleasa a termenului) ci doar un sut bine plasat in constiinta.
De atunci si eu sunt atenta cui ii ofer ajutor si cum, cat, in ce fel si mai ales cand. Pentru ca din acel moment cred ca am inteles ca nu exista pe lumea asta om mai important decat propria persoana. Nu stiu sa fiu egoista. Dar am invatat sa fiu realista.
Oamenii pe care i-am ajutat de- a lungul vietii au uitat rapid si de ajutor si de mine si de tot. Nici nu ne mai salutam intre timp. M-a durut o perioada. M-ar fi ajutat simpla lor prezenta in niste momente dramatice de viata, dar ei aveau alte preocupari. I-am iertat pe toti intre timp si, datorita acelor experiente am invatat sa-mi selectez mai bine prietenii din prezent.
Am invatat ca timpul meu e pretios si am invatat ca eu m-am izbit de greutati in viata si le-am facut fata.
Probabil ca expresia “easy come, easy go” nu e doar o simpla expresie. Ce-ti vine pe tava nu poti aprecia ca ceva pentru care ai muncit, te-ai zbatut, te-ai luptat. Si ca atare nu vei putea aprecia la justa valoare.
Toata viata mea i-am ajutat pe cei din jurul meu. Fara discernamant. Lectia mea de viata a fost sa pierd tot si sa inteleg ce inseamna, de fapt, ajutorul.
Cred ca ajutorul trebuie dozat intelept si nu oferit oricui, oricum, oricand, oriunde. Poate pentru ca e ceva extrem de pretios si putini stiu sa-i aprecieze valoarea.
Avand extrem de putini prieteni adevarati in jur, care m-au ajutat enorm intr-o perioada grea, mi-am dat seama si ca e bine sa ai parte de ajutor atunci cand trebuie. De aceea le sunt atat de recunoscatoare si le multumesc in fiecare zi. Poate pentru ca mi-am invatat lectiile de viata si, dincolo de asta, stiu sa apreciez niste lucruri cu o mare valoare, dincolo de valorile materiale in sine.
Nuami, asta ca sa raspund altfel, comentariului meu la statusul tau 
Cand m-am prins eu ca frate-miu e barbat
aaa…adica face parte din regn…
Tarziu, desigur. Ma jur ca pana in ziua aia era doar…frate-miu…adica un fel de chestie asexuata cu rol de …cu mai multe roluri dupa cum urmeaza:
1. sa fie iubit neconditionat, mult, uneori absurd de mult
2. sa fie lasat sa-mi frece ridichea, pe principiul ca ala e rolul fratilor mai mari si sa il conving din mimica de ascultarea mea totala
3. sa creada ca daca imi da o ciunga si ma duce la pationoar io n-o sa-i zic mamei veci pururi ca are gagica (asta se intampla cand avea el vreo 14 ani si io-l santajam pe Mos Craciun ca-i dau sorici daca-mi aduce un betisor fermecat care sa-mi faca temele si asta dinainte de a intra la scoala, asa…ca sa n-avem vorbe la tribunal).
4. sa se agite la aflarea vestii ca ma scoate unu de ma plimba de mana prin targ (asta se intampla cand aveam io 14 ani si el voia sa-i smulga aluia inima, rinichii si plamanii, dar nu ca sa le vanda la organe vii, ci doar asa…for fun)
5. dupa aia iar sa ma frece la cap cu sfaturi niciodata cerute
6. si in sfarsit sa fie cel mai bun prieten al meu (greu, aproape imposibil, ca atare, cu atat mai de apreciat efortul meu)
Dar s-au sfarsit toate astea intr-o buna zi cand m-a sunat sa ma duc de urgenta acasa. Nu mai stiu ce era asa de urgent. Eram la birou. Stii…locul ala unde te duci si muncesti ca animalu’ ca in pub nu exista ciclul birou – pat, ci doar ala birou – cimitir (in eventualitatea ca ai tai au fost suficient de intelepti sa te lase sa-ti faci tu damblalele in viata si ei s-au ingrijit de cele necesare).
Nu mai tin minte de cand nu dormisem, iar in ziua aia chiar ma simteam rau. M-am urcat in masina si am fugit acasa. Nu tin minte decat franturi din drumul ala. Capul statea gata sa imi plesneasca.
N-am ajuns bine acasa cand batea gongul de miezul noptii, iar eu, in loc sa fug ca Cenusareasa de la vreun bal, il ascultam pe frate-miu cum imi face morala…ceva despre lume si viata.
N-aveam putere sa am reactii asa ca am ascultat. Din cand in cand, cu voce stinsa, mai articulam anevoios un “mi-e…mi-e foarte rau”. Nu stiu cate ore a tinut discursul, mie oricum mi se pareau secole. Mai ales ca nu eu eram aia care vorbea de data aia.
La un moment dat, cand am simtit ca se duce ultima picatura de vlaga din mine m-am ridicat si mai greu decat respirasem pana atunci, cu gand sa merg la culcare. Doar ca nu m-au mai tinut gladiolele si am dat ochii peste cap mai ceva ca o regina care lesina in fata curtii.
Blank….
Cand imi revin, eram gata intinsa in pat.
Atunci a venit revelatia. De fapt a venit in momentul in care am vazut doi ochi imensi ca doua felinare (si parca-i avea mai mici ori cel putin asa imi aminteam eu vag) de o inocenta cum n-am vazut decat la nepoata-mea cand s-a nascut, care ma priveau cu un amestec de mirare, spaima de moarte si inca ceva ingrediente carora nu le-am putut determina in acel moment originea si pana sa fac eu priza concreta cu realitatea aud si o intrebare rostita de gura de sub ochi:
- Auzi ma? Tie chiar pe bune iti era rau?!….Adica…de ce n-ai zis ma? Te duc la spital?
-Nuuuuu am racnit brusc! Cheama popa sa-mi cante!
Ochii s-au speriat s-au dat inapoi cu un mare sentiment de vinovatie afisat si gura continua:
- De ce tipi ma asa? Tu nu poti vorbi civilizat?…De unde era sa stiu eu ca ti-e rau?
Da..chiar asa…oare de unde?…
Am izbuncit in ras si l-am concediat spunandu-i sa ma lase sa dorm.
Dar somn n-am avut in noaptea aia. E clar ca se intamplase ceva cu frate-miu. Cu FRATE-MIU ma!!! Ala care facea ca toate aratarile daca ma impingea vreunu pe scara tramvaiului! Ala care l-a smardoit pe unu de la mama din clasa, de care eu imi bateam joc maxim, pentru ca imi trasese cu prastia in picior si ma ranise.
Nuuuu!!!! Clar se intamplase ceva cu frate-miu. M-au bantuit chiar gandurile negre (ptiu drace!) ca l-or fi rapit extraterestrii si i-or fi facut ceva la creier.
Uite asa m-am rasucit eu de pe o parte pe alta toata nopticica aia.
De dimineata am sunat colegii si am anuntat sec lipsa mea de la birou pentru o saptamana. Aia era prima data in viata mea de corporatista in care lipseam atatea zile de la job (cumulat cu faptul ca nu avusesem niciodata concediu pe motiv ca “nu pot clientii fara tine”, faza la care eu chiar puneam botul pe vremea aia. Dar era clar ca trebuia sa elucidez misterul. Dar daca …Doamne refuzam sa ma gandesc la alte lucruri care de care mai grave si mai tampite.
A doua zi lucrurile pareau firesti. Eu eram ca pantera roz in varful unghiilor. Atenta la orice gest care ar fi putut trada o neregula, la orice schimbare la fata care ar fi putut trada vreo afectiune…ce mai…la orice! Si cand se ducea la baie ma duceam si ma propteam de peretele din hol si il intrebam la fiecare 3 secunde:
-esti bine ma?
de-am inhibat omul pana cand a cedat si s-a dus la crashma din colt sa aiba si el un pic de liniste.
Pana dupa amiaza eram terminata de oboseala si de stres de a fi atenta. Nu ma las, imi zic! Nu ma las! Tre’ sa aflu!
Pe la amiaza asa…ies in balcon. Era cald si bine. Iese si el dupa mine. Ne uitam la Dunare si povesteam tampenii. Era o armonie de, pe mine, ma lua cu lesin din nou. Ma straduiam sa nu-mi dau de gol ingrijorarea, totusi.
La un moment dat trece o masina pe strada. Ne uitam amandoi cum trece prin fata noastra si frate-miu imi zice usor visator:
- Uite ma, asa o masina mi-ar placea sa imi cumpar. Vezi si ce misto e albastrul ala cu reflexe?
Ma uit blocata la el. Deci asta era! Cum e el panicard, o fi aflat ca e d-ala de se uita la culori invers…asa…daltonist…si s-o fi speriat, ca si-asa el se sperie din orice si daca nu are de ce se speria gaseste oricum…Da nu ma abtin si-i zic:
- Frate-miu! E caramizie maisna aia!
- Nu ma! Nu aia care sta pe loc! Aia care tocmai a trecut.
Ma uit la masinile care stau pe loc. Nu era niciuna albastra, ma jur.
Nasol…deci nu e daltonist e de-a dreptul discromat. Cum s-o fi intamplat ca nu era asa?…si zic, ca gura mea, bat-o vina e mai rapida ca mine
- Nu-i ma nici o masina albastra, ce-ai?!!!
Se intoarce catre mine si bag de seama aceeasi privire inocenta. Au! Nasol! Am dat cu bata in balta…
- Hai ma sor-mea ca nu te-ai uitat.
Sar repede peste subiect, hotarata sa ii fac un test al culorilor ceva mai tarziu.
Intre timp apare cumnata-mea de pe nu stiu unde fusese ea plecata.
Ne apucam noi ca fetele sa povestim, frate-miu a sters putina rapid sa nu stea in calea povestilor noastre.
Cumnata-mea e super femeie, dupa umila mea parere , atata ca o mai apuca dileala cateodata in legatura cu kilele in plus care de cele mai multe ori sunt doar in capul ei. Dar cum n-o apuca des io zic ca nu e patologica. Imi spune ca a mai slabit ceva..2 kile…o faza d-asta…Mai povestim noi una alta si vine ora mesei.
Rasete, voiosie nevoie mare si in plina distractie, frate-miu o tranteste razand:
- Ai vazut ma ce s-a durdulit nevasta-mea? La iarna o rostogolim pe strada ca sa nu mai faca efort sa mearga.
Io sa cad sub masa nu alta. Cum ea e mai desteapta ca noi doi la un loc si cu mult mai inteleapta face o gluma faina, ne hahaim pana lesinam si se depaseste momentul, desi nu m-am abtinut sa nu-i ard una pe sub masa lu frate-miu.
Atunci mi-am dat seama: il pierdusem pe frate-miu. Definitiv. Devenise ….barbat! Trebuia recuperat si rapid!
Si-a revenit. Acum recunoaste culorile dupa ce ii suflu io mai inainte si ii confirma si nevasta-sa ca judecator suprem al familiei.
Si cand ma gandesc ca e un geniu in fizica nucleara, iar eu nu am lipsit o saptamana de la job, ci m-am prezentat luni la prima ora, imi vine si acum sa plec pe Marte.
Acest articol are urmatoarele note:
1. Nu stiu sa fac declaratii de dragoste, dar cum se apropie ziua lui de nastere am simtit nevoia sa scriu asta.
2. Asta, adica ce am scris pana acum, este un pamflet si trebuie tratat ca atare. Pe bune!
3. Cumnata-mea, sper sa nu te superi, dar fara tine povestea asta nu avea cum sa aiba loc si iti multumesc pentru tot.
4. Doamne iti multumesc ca frate-miu e atat de intelept incat sa nu citeasca niciodata blogul asta, sa nu-si faca nici cont de facebook ca m-am jurat public ca daca se intampla asta ma marit! (Doamne , te rog eu din inima nu ma trada!)
5. Kreatzo iti multumesc inca de pe acum pentru comentariile pe care le vei face si stii ca te iubesc pe bune!!!!!
Hai pa! )
Introductiune
Asa….bun…am facut si deschiderea oficiala a acestui an. Ca sa nu ziceti ca nu stiati, nu de alta!
Pana sa va spun ce am de spus, va mai rog inca o data, pe cei peste 500 de prieteni care au dat click pe follow this blog, nu mai dati click acolo. Din momentul in care blogul va fi parolat eu nu stiu pe ce adresa de e-mail sa va trimit parola. Va rog cititi ce scrie sub titlul blogului. Acolo aveti un spatiu special destinat, in care va introduceti adresa de e-mail. Altfel, sincer, imi pare rau, dar nu veti mai putea vizualiza continutul.
Chiar si asa, cu adresa de mail introdusa, fara un nume real, nu veti primi parola. As vrea sa se inteleaga foarte bine ca acesta este un blog personal si ca atare, imi da dreptul, ca la carciuma, de a-mi selecta cititorii. Sau ca acasa – sa aleg cine imi trece pragul! Va rog sa interpretati acest lucru ca pe un aspect pozitiv si care va va da mult mai multa stare de bine atunci cand veti posta un comentariu.
Asa cum am urat comunismul si pe comunisti, tot asa nu cred ca toate lucrurile de pe lumea asta sunt pentru…toata lumea. Just like that!
Revenind la ideea cu iubirea, trebuie sa stiti ca posturile de anul acesta vor fi despre iubire. Nota: iubire ≠ sex. Iubire fata de oameni, intamplari, ganduri, sentimente.
Si cum eu sunt si pasionata si pasionala, sa nu va asteptati sa cititi o suma de posturi siropoase. Iubirea fara sare si piper e apa de ploaie!
Asadar, va invit sa va imbarcati si sa pornim impreuna in calatoria prin cel mai frumos an al vietilor noastre de pana acum!
Doar de tine depinde!
Declar deschis anul in care se implinesc cele mai mari dorinte si vise!
Hai!
Ati pasit in noul an? Toti? Asa…e bine…
Acum ca sunteti aici sa va reamintesc.
Dincolo de orice preocupari ati avea anul acesta, de alergari dupa diverse: bani, multi bani si mai multi bani, pozitie, cariera si super cariera, dincolo de toate lucrurile astea mici, sa va amintiti in fiecare zi ca senzualitatea nu e un concept desuet. Doar prostii pot crede asta.
Iubiti cat puteti de mult. Orice. Nu conteaza. Iubiti frumos si senzual si atat!
Una peste alta
…anul asta a fost bun cu mine.
“Visul unei nopti de iarna” al lui Tudor Musatescu e taman bun impreuna cu o cana de cafea la ibric.
In sfarsit e liniste in suflet….asa ca de final. Fara galagie si fara aplauze.
Maine e duminca. Frumos incepe anul asta in zi de relaxare!
“Fiecare om are un singur lucru al lui pe lumea asta: viata. Asa ca fiecare trebuie sa-si faca viata cum vrea, cu o singura conditie – sa fie om”.
Aceasta e urarea mea pentru voi de an nou.
Si de maine va astept din nou, la povesti noi!
Nu uitati sa va inscrieti pe e-mail pentru a primi parola, din momentul in care acest blog nu va mai fi public. Daca dati doar “follow this blog” nu ma ajuta pentru ca acolo nu am nici un fel de informatie despre voi.
Va iubesc si va multumesc ca existati in viata mea!
Protected: Disclaimer: m-am nascut intr-o duminica, blogul nu va mai fi public, pentru ca este un blog PRIVAT!
Urari practice si sincere
Cum multi v-au trimis mesaje fara sens si fara simtire, m-am gandit ca un mesaj din suflet v-ar prinde bine zilele astea: digestie usoara, dragilor!
Paste fericit si odihneste-te in pace Mircea!
Cu multi ani in urma, am hotarat sa schimb ceva din refuzul meu fata de sarbatori. Am vorbit cu 3 prieteni dragi mie si am stabilit sa petrecem prima zi de Paste la mine.
Dana si cu mine ne-am luat rolul in serios. Am plecat dupa cumparaturi. Am dat la o parte si greata mea la mirosul de miel. Paste fara miel nu se poate, nu? Cu cateva zile inainte mai facusem niste cumparaturi si am zis sa mai “completam” cu chestiile “de ultima suta de metri”.
Asa ca am plecat cu Dana la cumparaturi. N-am cumparat decat …cat un alt cos din ala imens supraplin. Atata ca nu luasem masina. Eram aproape de casa Danei unde hotarasem sa gatim ce trebuia gatit la cuptor si, cum ziceam plecasem sa cumparam cateva “maruntisuri”.
Evident ca nu aveam cum sa caram atatea lucruri. M-am uitat gales la un “badigard” si i-am lasat buletinul gaj, doar sa ne lase sa plecam cu cosul pe strada pana acasa. Bine…i-am mai dat si 10 lei de-o ciunga si-o bere si totul s-a aranjat.
Aratam, probabil, cam ciudat impingand carutul umplut cu varf, dar si cu grija, pe strazi, printre liniile de tramvai, razand in hohote de toata tarasenia.
Nu mai facusem cozonaci in viata mea, dar stiam tot ritualul din cat o privisem pe mama in copilarie. Stiam ca marele secret al ei, pe care acum vi-l impartasesc si voua, consta in framantarea pret de ore in sir a aluatului, care trebuie “ba mangaiat, ba batut sa nu se vada”. la final rezultatul ti se topeste in gura nu alta.
Dupa ore de chin am reusit sa terminam tot ce era de gatit la cuptor si am plecat la mine pentru restul de gateala si de pregatit.
Cum la magazin nu se gaseau caserole cu cantitati umane de carne de miel, am cumparat o juma’ de miel. Mie imi e rau numai cand pronunt cuvantul miel, daramite sa-l mai si prepar. Si cu toate astea,m-am dus in cap la mine si amavut o discutie foarte serioasa pe tema asta.
Dana imi explica cu zambetul pe buze ca sunt dusa, dar hotararea era hotarare.
Rezultatul a constat intr-o ciorba dementiala dupa spusele prietenilor mei si o friptura cu salvie,vin si usturoi verde, la fel de dementiala. Complimente care chiar m-au umplut de mandrie si de fericire la cel mai real mod.
Adi si Mircea au mancat pana au declarat cu mana pe inima ca le crapa burtile. Adica aproape tot. Mare mi-e bucuria cand prietenii mei se simt bine la mine!
A fost un Paste foarte special cu prieteni foarte speciali.
Hotarasem ca de Craciun sa repetam istoria si in plus sa iesim sa haladuim pe strazi.
Au trecut lunile dinanul acelacu bucurie. Eu cred ca atunci cand esti inconjurat de prieteni dragi, lucrurile infloresc.
A venit iarna. Nu toate surprizele sunt dintre cele mai placute. Asa se face ca Mircea, un fotograf exceptional, care studiase in State si se intorsese in Romania, a atipit un pic ppe fotoliu la Adi acasa. Din pacate, nu s-a mai trezit. In ajunul Craciunului a ales sa plece intr-o calatorie.
Nu ne-am prea mai vazut, noi, restul. Viata si-a urmat cursul. Adi s-a casatorit intre timp cu o tipa foarte misto, Dana a plecat cu iubitul ei in Rusia si muncesc acolo sperand sa poata reveni in tara, sperand ca tara asta nu-i va mai scuipa in fata, iar eu…
Eu mi-am amintit acum toate acestea si am aprins o lumanare….
…si eu sperand ca intr-o buna zi….ca intr-o buna zi!!!
stiloul din dorinta mea
Cea mai usoara scapare e sa spun ca nu am cuvinte sa descriu starea. Ma gandesc ca o fi frica de adancuri. Cuvinte, cu siguranta exista.
Mi-e dor de hartie si de stilou. Nu de orice hartie si nu de orice stilou. Stiloul se incearca intai si intai pe obraz. Ii desfac capacul incet cat sa nu pierd nici o nota muzicala. Ma uit la forma penitei, ma bucur ca in sfarsit tin in mana stiloul la care am visat toata viata mea. E greu. Asa si voiam. Pe deget nu se simte exact calitatea penitei. O testez pe obraji. Trebuie sa fie moale si in acelasi timp ferma. E ca o atingere. Nu toate penitele se potrivesc cu ce vreau eu. Penita imi da starea de scris. Si hartia. Sigur ca si hartia! Nu stiu ce sa aleg…penita, hartia, penita, hartia….e greu de decis asa ca le asez pe acelasi plan. Nu-mi plac stilourile cu rezerva. N-au nici un farmec. Sunt ca aparatele foto digitale. Bune, dar nu transmit nici o stare. Imi plac stilourile cu rezervor clasic si aparatele foto cu film. Si cerneala e foarte importanta. Nu vreau cerneala albastra. Tata invatase de la bunicul sa prepare o cerneala. Era cumva densa, dar si moale si mirosul..ah…mirosul ala ma innebunea. Nu l-am mai intalnit din copilarie, dar continui sa il caut.
Am pierdut o licitatie pentru un stilou de pe la o mie opt sute si-un pic….Ciudat e ca nu mi-a parut rau. M-am gandit ca omul care l-a cumparat se va bucura din plin de el. Si daca nu va scrie niciodata cu el? Daca il va omori punandu-l intr-o cutie, doar bucuros ca l-a putut cumpara? Gandul asta ma intristeaza.
Hartia nu trebuie sa fie lucioasa, dar nici foate rugoasa, insa suficient de aspra cat sa te tina in priza.
Daca te-ai plictisit deja nu e necesar sa citesti mai departe. Sunt gandurile mele din trecut combinate cu dorinta dorintei ce se vrea implinite de un Craciun. Nu de asta. Peste asta am pus deja eticheta “skip”, asa ca totul e in regula. Nu-i prima data cand fac asta si crede-ma ca totul e ok.
E bine cand scrii de mana. Nu exista tasta de “delete” si mai mult, nu exista omuletii galbeni cu care poti minti orice stare. Nu poti decat sa folosesti cuvinte. Cu ele trebuie sa transmiti stari, sentimente, ganduri….
Mai e felul in care scrii. Ti-ai testat scrisul in ultima perioada? Daca faci exercitiul acum pun pariu cu tine ca ai ajuns la aceeasi concluzie ca si mine: ca ai ajuns sa scrii urat ca o cizma. Nu simti ca te doare asta? Nu simti ca intre timp ai pierdut ceva?
De cata vreme nu ai mai scris o scrisoare “de mana” celor dragi tie? Eu am facut anul trecut o felicitare cu pasta de dinti si cateva culori extrase din plante si am scris cu un creion. Mi-am spus ca mesajul conteaza, dar in interior am simtit ca nu e asa. Ceva esential lipsea…
Cred ca scrisorile scrise de mana pot fi incadrate in categoria hand made.
Mi-e dor de caligrafie. Caligrafia e foarte importanta. Ai mei imi spuneau in copilarie ca scrisul este cartea de vizita cea mai importanta a unui om. Ceea ce este foarte adevarat. Intreaba un psiholog daca nu ma crezi.
Ce voiam sa-ti spun, de fapt? Termina cu sarbatorile in turma! Fa-ti propriile tale sarbatori! Gandeste cu propriul tau creier! Fa mai mult din ceea ce simti si mai putin din ceea ce trebuie! Revino la tine, in tine, pentru tine si pentru cei dragi tie!
Got the idea?!!!….
exemplificare cu imagine
Pentru ca nu am cum sa dovedesc cu imagini relatia mea cu somnul, m-am gandit sa exemplific relatia mea cu mancarea, pentru ca tot nu intelege nimeni din jurul meu cum e aia ca uita sa mananc.
Asadar, poza din prezentare e reala si dateaza probabil din anul 1976. Si daca nu e din ’76 atunci sigur e din 77.
Ai mei faceau niste tabere senzationale in care surprizele se tineau lant, datorita tatei care era de o spontaneitate iesita din comun si a mamei care ii tinea isonul. Si adevarul e ca nu am intalnit de-a lungul vietii un cuplu “mai mult ca perfect” decat ai mei, desi mi-as fi dorit. Am intalnit cupluri perfecte. Rar, dar am intalnit. Dar “mai mult ca perfecte”, in afara de ai mei, nu.
In taberele organizate de ei era bataie pe locuri. Veneau, de cele mai multe ori, fosti elevi de-ai lor, oameni mari care se trasformau brusc in copii. Era o nebunie totala. Fiecare zi…dar ce zic eu fiecare zi….fiecare secunda era altfel, complet altceva. Si totul inflorea sub mainile lor: zilele, noptile, rasetele, surprizele….TOTUL.
Eu dadeam o altfel de dinamica vietilor tuturor. Eram un fel de mica printesa razboinica si, mai mult decat atat, indaratnica. Sau, dupa cum deseori spunea mama – “Canuta om sucit”.
In mod natural faceam toate lucurile pe dos. Dar absolut toate.
Unul care nu convenea nimanui, era relatia mea cu mancarea.
Dupa foarte multi ani cineva si-a dat seama ca organismul meu respingea hrana de cele mai multe ori. Puteam manca, fara sa imi fie rau, extrem de putine lucruri.
Nimeni nu putea accepta pe vremea aia ideea. Ai mei erau terminati ca “printesa” e transparenta.
Si cu toate astea, de cand am venit pe lume si pana acum nu am avut nici o boala notabila. Juliturile din genunchi si racelile nu se pun la socoteala!
Singura mea arma impotriva luptelor duse cu mine sa mananc era indaratnicia. Prost obicei de care incerc sa scap si azi. Si nu prea iese. )
Imi amintesc perfect ziua aia. Era soare si frumos. Zilele se petreceau una dupa alta fara sa ne dam seama, caci ai mei ne antrenau, pe mari si mici in tot felul de trasnai si jocuri. Probabil d-aia am trait eu mereu cu sentimentul ca sunt un om liber si doar foarte tarziu am realizat ca totul era atent indrumat si supravegheat
Dar cum se apropia ora de masa, la mine batea clopotelul si incepeam lupta.
In ziua aia am fugit la bucatarie si am luat un dumicat de paine pe care l-am plasat strategic in falca dreapta (vezi poza) cat sa se vada ca e un protest pe bune si apoi m-am catarat in leagan.
In prima etapa tata a rugat elevul de serviciu sa mai sune o data din trompeta care anunta masa (in fiecare tabara aveam cate un trompetist), special pentru mine. M-am facut ca nu aud si am inceput sa ma dau si mai tare in leagan.
O vedeam pe mama in departare uitandu-se ingrijorata la mine si zicandu-i ceva tatei. Aham, le e frica sa nu cad din leagan, deci asta e solutia sa scap de mancare!
Si am continuat.
De cum am incetinit au trimis o pustoaica (cea din imagine), care era o cuminte, sa ma convinga sa merg sa mancam impreuna. Poza asta e exact imaginea de dinaintea furtunii. Dezamagirea de pe chipul meu si indarjirea sunt semnul ca nu ma dau batuta usor. Cum se apropia biata fata de leagan cum ma avantam gata sa cuceresc cerul. Mama speriata, asta mica speriata, tata calm.
Dupa cateva incercari esuate o cheama pe pustoaica inapoi si ii face semn sa mearga la masa. Avea o fata trista si alba. L-am auzit doar ca o sa facem cum vreau eu si ca in urmatoarele 3 zile nu voi manca nimic.
Hmmm….si parca tocmai incepuse sa mi se faca un pic foame….
“Dara mandria de mosie e un zid, care nu se-nspaimanteaza de-a ta faima, Baiazid!”
Scrashneam din dinti de foame, dar nu ziceam nimic. Noaptea, cand ai mei au crezut ca dormeam deja, am auzit-o pe mama plangand si spunandu-i tatei: ii canti in struna si stii ca nu o putem lasa fara sa manance nimic atatea zile. Tata parea neclintit in decizie. Nasol! Chiar mi se facuse foame.
A doua ziam fost lasata de capul meu, sa fac ce vreau eu prin tabara pentru ca aveam interdictie si sa intru in concursuri si jocuri cu ceilalti copii. Era nasol asa…de una singura….fara nimeni sa-mi cante in struna, fara curtenii mei….o printesa apatrida…asta devenisem.
Si asta nu puteam accepta!
Mi-am calcat pe mandrie abia pe la amiaza cand simteam ca mi se clatina lumea sub picioare de foame.
M-am dus la tata demna si i-am spus de la inaltimea mea de printesa: daca vrei sa mananc, ei bine, am sa mananc, dar daca mi se face rau tu esti responsabil!
Tata era rece ca un ghetar. S-a uitat intr-un tarziu la mine si mi-a spus calm: nu trebuie sa faci nimic din ceea ce nu doresti.
Ei nu doresc?!….Doresc! Ca MI-E FOAME! Aproape ca racneam in interiorul meu. Dar m-am exprimat calm, imprumutandu-i atitudinea: nu, nu, vreau sa mananc, ca sa-ti DOVEDESC faptul ca nu te mint! O sa mi se faca rau si atunci ai sa vezi cum o sa te simti ca m-ai fortat!
Tata nu parea miscat de tactica mea si imi raspunse din nou calm: draga mea, dar ora de masa a trecut. Nu poti face decat sa astepti pana la cina.
In capul meu urla un mare “nuuuuuuu!!!!!!!” si pe gura: bine, asa facem, dar o sa mananc putin sa vad daca-mi place!
Am fugit si m-am furisat la bucatarie, unde stiam ca ma iubesc toate bucataresele: sigur o sa-mi faca ceva ce-mi place mie si doar mie!
M-au dat afara politicos spunandu-mi ca sunt suparate pe mine pentru ca nu le apreciez mancarea, desi ele robotesc toata ziua si se straduiesc sa ne dea doar mancare buna tare.
Mi-a fost rusine de am vrut sa se caste pamantul sub mine. Nu voiam sa le supar pe doamnele acelea cu fetel de luna plina si bune la suflet.
In seara aia am mancat de-am rupt. Mi-a fost rau, dar nu mai conta.In sfarsit aveam burta plina.
Am adormit cu capul pe masa. In fond nu eram un om mare. Eram si eu un omulet, acolo….
De a doua zi totul a revenit la normal: trompeta pentru toti copiii si trompeta pentru mine, sclifoselile si perii albi ai alor mei.
Dar daca nu s-ar fi intamplat, astazi n-as fi avut ce sa va povestesc.
Just an ordinary day
Suna telefonul. Ma uit la alarma si o pun pe snooze. Imi mai dau timp 10 minute sa mai trag de un vis. Altul, ca asta intrerupt de alarma era cu unul care lipise o radiografie de un geam si imi arata o tumora uriasa si-mi explica sa ma las de fumat ca aia e cancer si eu ii ziceam ca ma pacaleste si ca n-am o atata gat cat sa-ncapa hidosenia aia in el.
Cut. Alt vis. Urlam in mine de nervi. Eram intr-un magazin in care probam chiloti care imi erau mici si eu ingrozita de cat de tare m-am ingrasat. Ma pipai. Sunt la fel.
Alarma. Snooze again. Cut. Alt vis.
Era soare si nu puteam ajunge la el pentru ca plecasem in papuci si iarna nu e o incaltaminte potrivita, fapt pentru care aveam picioarele prinse intr-un bloc de gheata, care era o gheata acida.
Alarma. Fuck snooze! Ale dracului vise, ca numa’ anapoda fura in dimineata asta!
Ma scutur. Dioda statea cu capul pe marginea patului si-mi fornaia nabadaios in fata. Ma aburc din pat si dau sa ma pornesc pe ruta obinuita pana la usa de la intrare (traseu extrem de sinuos dealtfel), sa-i dau drumul in curte sa urle la vecini si la nori. Mi se impleticeste printre picioare si cad catu-s de lunga. O jumate in dormitor, o jumate in bucatarie, cu capul infipt in aragaz. P-asta cine l-a mai pus in drum?!!! La cazatura trecuta parca era mai departe!
In fine…ajung la usa de la intrare dupa ce traversez inca o camera si holul si deschid larg sa sara jivina. Nu-mi luasem in calcul ca, goala pusca, nu mi-ar fi prea bine sa dau piept cu cele zero grade de afara. Inchid usa si ma gandesc sa mai lancezesc 10 minute in pat.
N-apuc sa ma asez bine ca imi amintesc brusc de faptul ca aveam un motiv intemeiat sa ma trezesc mai devreme.
Sar din pat, ma impiedic de cablul de alimentare al telefonului si, nuuuu, nu mai cad lata. De data asta fac spagatul. Imi amintesc brusc de faptul ca n-am mai facut gimnastica de ceva vreme abia atunci cand sunetul dureros al unui muschi gata sa se rupa mi-a amintit ca stiu (inca) sa sar drepti. Mi-e mai greu acum, dar o fac, luandu-mi ca obiectiv imaginea cafelei facute…pe care urma sa o fac…
O fac. Pe ea. Cafeaua, adica. Cand e gata iau o gura si ma trezesc brusc. Ce naiba caut eu in bucatarie? Si ce dracu e in cana mea de cafea? Imaginile mi e deruleaza pe detalii specifice, cu incetinitorul. Cu o seara inainte schimbasem ordinea borcanelor in dulap cu gandul sa-mi amintesc de dimineata. Ei uite ca am uitat. Combinatia din cana mea de cafea era corecta: doua lingurite cu una. Doar ca alea doua erau cu sare si aia una cu zahar. Din asta eu nu cred ca are cum sa iasa cafea.
Nu-i nimic, ma consolez repede, ca de obicei. Mai aveam o gura de cafea de ieri, pe masuta din living.
Dioda e calare pe poarta si in secunda urmatoare, cand sa-mi aprind tigara binefacatoare de dimineata, se da de ceasul mortii si bate cu labuta in usa sa-i deschid. Imi spun ca-l mai las un pic la tremurat, dar imi revine in fata ochilor imaginea cu mine izbita mai devreme de putinele dar fortoasele grade de afara. Ii deschid ca n-am inima de caine, desi unii ar putea sa jure ca-i asa.
Ia casa la intors si ma gandesc ca nu l-am mai scos demult la alergat. Ma rog doar, in fuga, sa nu-l apuce sa faca ravagii cat sunt plecata.
Si plec si eu.
In Victoriei la semafor, un militian langa mine, casca ochii atent. Cred si eu. Sapca mea rosie le-a luat ochii tuturor azi. Ma simt prea bine in pielea mea, asa ca nu stau sa-mi pese. Dau centura jos pentru cateva secunde cat sa-mi aranjez haina. Vine langa masina si imi face semn sa cobor geamul. “Pai asa se face…va puneti centura doar cand vedeti politistul?” Militianul, il corectez eu in minte, iar pe gura: nu ma interesezi si demarez, caci intre timp se facuse verde si deja ma claxona un nevrotic din spate.
Rad pe drum. E aglomerat. Am timp, ca in fiecare dimineata, sa ma machez cu grija, ca doar n-o sa stau sa ma plictisesc d-aiurea in trafic. Imi masez fata tacticos cu ulei de roibos. Ma doare la bashketzi de ciudatii care se minuneaza. Asept cateva minute sa intre bine restul de ulei in piele si mai cant impreuna cu radioul, mai inaintez cativa centimetri…d-astea…uzuale…Apoi imi aplic cu grija fondul de ten. Unul dintr-o masina imi atrage atentia. Ma uit intr-un tarziu. Imi face semn ca ratasem o zona. Asta cred ca e gay de observa detalii din astea. Ii multumesc cu un zanbet larg. Gay-ii sunt haiosi si pacifisti. Pacat ca nu mergem pe acelasi sens…straight…
Urmeaza rimelul. Azi n-am chef sa dau cu culori pe la ochi. Apoi, cu grija, crieonul de buze pe care il folosesc pe post de ruj. Pentru mine e suficient. Apoi un pic de “sanatate” in obraji. Imi admir opera. Intre timp am ajuns la semaforul de la Barbu Vacarescu unde eu fac dreapta pe “drumul oaselor” catre birou. Mai am totusi vreme sa mai trag o privire in oglinda. Da, cu sigurata azi ma simt bine in pielea mea.
Se termina repede starea. 3 sedinte una dupa alta.
Seara. Intarzii la medic. Sun si e de acord sa ma mai astepte doua ore. Plec in fuga. Trafic. Corporatistii din Pipera sunt facuti de aceeasi mama si locuiesc impreuna. E singura explicatie pe care mi-o dau eu – mie pentru plecarile astea in masa. Fac intr-o ora a 10-a parte din drum. Sun femeia. Imi spune sa ne vedem dimineata. Minunat. Inca o zi in care ma trezesc la 5 jumate.
Intre timp, in drum spre prima benzinarie fac o evaluare. Azi am primit la schimb un renault clio cu cutie automata. Mi se reconfirma gandul ca pt un oras ca asta cea mai buna solutie e masina cu cutie automata. Dar in rest….nu recomand nimanui masina asta. Are geamuri actionate manual. N-are stergator in spate si nu vad nimic. Ploua de rupe. Oglinzile sunt si pline de picuri si aburite. Pe geamurile laterale nu vad nimic altceva decat niste pete luminoase. Ma orientez. Zbaterea stergatoarelor e obositoare pentru ochii mei la ora aia, dar alea sunt, cu alea defilez.
Nu ma bucura nici motorul. E slab si la capitolul demaraj, mai e de lucru.
Fac incantatii sa ajung macar pana la benzinarie pentru masina mi-a fost data pe rosu. Romanii n-o sa fie in stare sa ofere servicii de calitate niciodata in viata lor. Mi se si spune la telefon: sa fii multumita ca ai masina. Si …si tac. De data asta chiar m-am infuriat. Am inceput sa ma rog sa ma lase masina inainte de benzinarie sa am maxima placere sa o las pe marginea drumului si sa plec in legea mea.
Dar nu se intampla. Pun benzina de 50 de lei si constat pana acasa ca mancase deja jumate din ea. Masina asta e camila!
Ajung acasa, parchez, si in cap deja se deruleaza…next steps: las jivina afara, ma dezbrac, ma spal pe maini, fac ceva de mancare, las jivina inauntru, mancam amandoi…d-astea…casnice. Intre timp vorbeam si la telefon. Realizez ca ceva in filmul meu e aiurea. Derulez imaginile inapoi, pe automat si realizez ca azi, cand am scos cheile de acasa de la brelocul cu cheia de la masina mea, pe care am dat-o celui de la service, nu le-am pus in geanta.
Inchid telefonul.
Ma urc ofuscata inapoi in masina si ma gandesc doar la saracul Dioda inchis in casa de dimineata.
Ma intorc la birou, iau cheile si ma intorc. Fac cu totul douaj de minute. Hai 30.
Ajung, dau jivina afara, fac de mancare, mancam….
S-a mai dus o zi obisnuita…..
La voi cum a fost? 
…….
a avut viata mea in mainile ei. si a iubit-o si a pretuit-o si a implinit-o.
am avut viata ei in mainile mele si am pierdut-o…
i-a fost dor de mine chiar si cand eram langa ea.
mi-a fost dor de ea abia dupa ce a plecat.
a plans din cauza mea, fara sa ma judece,
eu am judecat-o si acum plang.
m-a iubit neconditionat,
eu i-am conditionat iubirea prin razvratirile mele.
mi-e dor, te iubesc, n-am stiut sa-ti spun si n-am vrut sa vezi.
oamenii puternici nu plang, nu-i asa?
si-atunci, de ce-mi curg lacrimile atat de prosteste?…
…e prea tarziu…iti cer iertare, dar e prea tarziu…
ne mai jucam?
cu promisiunea ca o sa postez si partitura, la un moment dat, dupa ce o sa solfegiez sa nu gresesc, iata versurile unei melodioare frumoase. pentru oamenii mari; cititi printre randuri!
Calatorul ostenit
afla-un arbore rodit
se aseaza langa el
se-odihneste putintel
“Pomisor, drag, pomisor
ce-ti sunt eu acum dator
pentru umbra ce mi-ai dat
poame ca mi-ai scuturat”
“Cale buna, dragul meu
sa muncesti cu spor mereu
si un pom de vei sadi
astfel ma vei rasplati”
Nota 1: sunt sigura ca ati observat stilul si limbajul
Nota 2: intrati aici si o sa va placa ideea si proiectul facut din si cu suflet de prietena mea Cristina si “altii la fel ca ea”
https://www.facebook.com/grijapentrucopaci
Pisicutul pisicel si altii la fel ca el
Pana o sa am eu chef sa scriu si, pentru ca cineva a cautat poezia aceasta pe net si nu stiu daca a gasit-o, am sa o “recit” eu in scris, caci nu am uitat-o
Pisicutul pisicel
mic, firav,
abia-ntarcat
prin ograda a plecat.
Cainele nostru Azor
il vede nestiutor.
Si ce-si spune Azorel?
“Hai sa rad un pic de el”
Il cheama pe Pisicel
ii arata un vitel
si-i spune ca-i soricel.
“Uite, jur pe musatata mea,
este primul soricel
n-am sa ma ating de el”
Gata!
Care mai vreti sa stiti cantecele si poezii pentru copii, dati un semn, ca-s culegere ambulanta! )
Dimineata faina, noua, voua!
N-am…
…nici o contributie la ceea ce e un dat…la cum arat, la cum a venit la pachet creierul, la familia in care am venit. Pur si simplu. Ma simt aiurea sa zic asta, dar asta e adevarul. Nu am aboslut nici o contributie.
Dar am contribuit la greu la capitolul “renovare si extindere” de spatiu intracranian, precum si la design-ul interior. La asta DA!
Si, ca in copilarie cand imi disperam parintii cu demontatul mobilei din camera mea o data la doua saptamani, pentru ca aveam sentimentul cumplit ca nu se intampla nimic notabil, tot asa fac si cu creierul meu….probabil ca tot o data la doua saptamani din moment ce am ramas la acelasi stadiu de insomnii si tras de creier sa munceasca.
Nu-mi trebuie diplome si nu-mi trebuie onoruri. Cele mai frumoase premii le-am primit de la oameni intalniti absolut intamplator care mi-au spus fie, asa cum zicea Alexandru Andries :”eu stiu cine esti tu’ fie “doamneeeeeeee….tu ai facut aia?…..si acum (dupa atatia ani, adica) imi amintesc de povestea AIA…fie “stii….datorita tie…x, y, z”….
Ma doare in cot de aparitii in reviste si televiziune in momentele acelea si nu numai.
Oamenii astia REALI exista in viata mea. Si lor le voi multumi mereu pentru “redecorarea” mea interioara permanenta.
Ce dracu voiam sa spun?..aaaa….nu mai stiu….fragmentul asta de amintiri mi-a dat prea multa seva ca sa mai continui cu altceva….
Stiu ca nu am trecut degeaba prin viata. Pentru mine asta e important.
Restul…frectionisti penibili care se straduiesc sa nu se dezminta de mioritism….sunt …cam ca otomanii impotriva lui Mircea din Scrisoare a III-a…la care recomand, ca bonus, reamintirea partii a doua a poeziei
cum ma calmez eu
Cand ma apuca spumele si zic ca imi pun rucsacul in spate si ma car dracului din tara asta, ma uit la spotul asta si mai trag o bucata.
ce-ar fi?
Pana o sa ma apuce pe mine sa scriu despre Gabriel Marcu, ma gandeam ca tot sunt racita si razna si m-as distra teribil sa va insirui cum ajung oamenii, din intamplare, pe blogul meu si sa le si raspund. Nu ca ei ar mai trece pe aici, dar orish’cat )
Invitatie
Da, o sa scriu despre Gabriel Marcu, asa cum il percep eu, dar dupa duplexul din aceasta seara de pe Antena 3.
Asadar va invit sa va uitati la Sinteza zilei, incepand cu ora 21:30.
Si dupa aia discutam
“Nea Radu”
Ma apropii cumva cu teama de teancurile de “hartoage” care au scapat de la aruncat, ars sau pur si simplu pierdut. Cred ca mai degraba e teama de a reinvia parti din trecut. Si cu toate astea o fac. Gasesc un caiet vechi, plin de numere de telefon, de liste de “to do” si doua insemnari scurte.
O redau pe una dintre ele si am sa comentez la final…daca voi mai putea…
****
Vorbeam cu mine in cap la mine despre emotia emotiei. Frumos, n-am ce zice, aproape emotionant, pana cand…
Mirosul ala de ars dus pana in maduva oaselor si constiinta si vorbele rostite greoi la telefon, de un vecin pe care il sunasem sa aflu ce s-a intamplat cat lipsesem de acasa: “…stii….din pacate nea Radu n-a rezistat…”
Inca ma obsedeaza momentul…
“Nea Radu”…cine mai stie ce-o fi fost la viata lui…un batran amarat traind din mila strazii, cu demnitate insa.
Nu accepta pomenile pe motiv ca doctorii l-au pus la regim. Aiurea! Cred ca nu mai fusese la medic de cel putin 30 de ani.
Scria carti pentru copii, pe care tot el le si ilustra. Mi-a adus un teanc odata, sa le impart prietenilor care aveau copii. Nu voia bani, desi asta am cerzut initial. Mi-a impins cu delicatete mana intinsa cu bani spre el, mi-a zambit si mi-a zis doar “asta m-ar face foarte fericit”, aratand spre carti….sa le dau cadou, adica…
Singurul lucru pe care il voia esra sa-si imparta povestile cu copiii, aproape tanjind sa-i vada bucurandu-se.
Se ducea la radioul care era in aceeasi cladire cu noi si le ducea nuci culese din nucul care crestea schizoid in curticica interioara, sperand sa poata creste atat de mare intr-o buna zi, incat sa vada lumina soarelui.
Noaptea, pe la 3, aparea ca o fantoma in curtea interioara si se apuca sa sorteze cu zgomot gunoiul. La inceput ma enervam groaznic, pentru ca abia atunci incercam sa dorm si eu, macar cateva ore, pana la o noua zi de munca. Mai tarziu am inteles. Selecta hartiile si sticlele goale ca sa le duca la reciclat si sa ia cativa banuti amarati cu care sa-si duca zilele si sa plateasca tipografia care ii tiparea cartile.
Desi era de o viata membru in Uniunea Scriitorilor, nu primise niciodata vreun ban de la acestia, nu avea pensie. Probabil toata lumea il considera mort deja.
Scria frumos si desena si mai frumos.
Gura cartierului, in persoanele a trei mosi ca rupti din Muppet’s, spunea ca desi om foarte instarit pe vremuri, vanduse tot la presiunile unicului sau fiu, pentru a-i da acestuia banii cu care sa inceapa o viata noua in Canada. Curand dupa plecarea acestuia, pentru ca el cerea din ce in ce mai mult, banii s-au dus, iar el a ramas pe drumuri. Singurul lui copil n-a mai vrut sa stie nimic de el de atunci. Cu chiu cu vai l-a ajutat cineva sa obtina de la primarie o locuinta sociala, intr-una din boxele din cladirea aia, fara toaleta si fara bucatarie, fara curent electric si fara gaze….
*****
Atat am putut scrie atunci. Finalul povestii e asa: Intr-o noapte de decembrie geros, adunase suficiente hartii pe care sa le indese intr-o soba improvizata, macar sa se pacaleasca cum ca ar fi cald. Era inainte de Craciun. A adormit ostenit si infrigurat si nu s-a mai trezit. Flacarile au cuprins boxa si mai apoi o parte din cladire. Niste vecini au sesizat in timp util si au anuntat pompierii. Cand l-au gasit avea arsuri de gradul 4 si oboseala de viata il invinsese. Sau poate frigul si foamea….dezamagirea…dorul…
….atat…
Cafeaua de amiaza si gandurile ei :)
Am cunoscut foarte multi oameni in viata mea. Pe de o parte datorita firii mele, pe de alta parta datorita meseriilor mele.
Imi amintesc de o perioada de demult cand eu eram mica de varsta, iar ei mici de functii.
Pe unii doar i-am cunoscut in trecerea mea prin viata. In dreptul unora am notat aprecierea mea la adresa modestiei lor (nu, n-am sa vorbesc azi despre modestie…sau poate…), a dorintei de a-si gasi calea, de a merge corect pe calea aleasa si, mai ales de a invata.
Pe altii i-am cunoscut mai bine si i-am ajutat direct sau indirect. Multi dintre ei nu stiu nici azi cine a stat in spatele devenirii lor si asta ma bucura enorm. De niciunde si cumva li s-au intamplat lucruri bune si neasteptate in viata. Si s-au foloit de sansa. Cat de correct, insa…asta nu mai e treaba mea sa comentez.
Ma bucur cand ma intalnesc si cu unii si cu altii dintre cei cunoscuti. Si ma bucur cu atat mai mult cu cat, ei, acum oameni extrem de importanti, ma privesc de sus, cu aroganta precarului piedestal de pe care au sentimentul ca sunt (cel putin) zei. Zambesc, nu fara o oarecare unda de tristete, caci mi-as fi dorit cel mai putin sa ma insel.
Frumuetea interioara, dorinta, entuziasmul si multe alte calitati au facut loc lipsei de scrupule si banilor ca singur stapan caruia i se inchina. Valorile au disparut. Dar sunt clamate in continuare.
Asa o fi lumea de azi, imi spun.
Tristetea mea se topeste cand am surpriza ca in aceasta lume sa descopar, rar ce-i drept, oameni frumosi, oameni cu entuzism, oameni…de toate varstele si de toate pozitiile sociale. De aici sau de-aiurea. Balanta insa nu se inclina in favoarea lor, numeric vorbind.
Ma straduiesc doar sa propovaduiesc un acelasi lucru in care am crezut dintotdeauna: atata vreme cat vom fi fiecare de capul nostru, atata vreme cat nu ne vom aduna impreuna sa ne concentram eforturile, nu vom fi decat supusi zadarniciei. Dar cum sa te lupti impotriva individualsimului, genetic amprentat in noi? Si da, mai e un factor negativ care ne afecteaza pe toti: cum sa mai ai incredere, dupa ce ti-o furi de atatea ori? Nu exista un detector care sa te ajute sa identifici in cine sa mai ai incredere de la bun inceput. Asadar, drumul se complica. E o cautare permanenta. E cu atat mai mare implinirea cand reusesti.
Mi se pare important sa nu renunti. Nu doar sa speri. Sa-ti pastrezi entuziasmul, dar mai ales CREDINTA.
O sa-mi spui ça ai obosit. Si eu am obosit. O spun cat sa ma aud tare si clar. Ma odihnesc un pic si o iau de la capat. Nu e o reteta. E doar ceea ce functioneaza la mine. Tu poti sa gasesti un milion de alte resurse care sa te ajute. Un alt lucru care functioneaza la mine sunt prietenii pe care ii am. Discutiile cu ei imi arata unde trebuie sa ajustez lucruri, in aceeasi masura in care imi deschid noi directii de gandire, pe care nu le vedeam si multe altele.
Important e sa nu-ti pierzi credinta si entuziasmul, dar, mai presus de toate, verticalitatea.
Nu te lasa inselat de aspecte trecatoare. Nu-ti trada valorile in care crezi. Poate nu vei deveni niciodata bogat material, dar cu siguranta vei ramane OM.
In urma ta nu raman banii!
Rosia Montana
Ma uit la campania in favoarea Rosia Montana.
Ma uit la campaniile din online impotriva proiectului Rosia Montana.
Nu mai am timp sa ma uit si la televizor.
Devine….confuzant….
O tara intreaga se lupta impotriva proiectului Rosia Montana, in timp ce oamenii de acolo cer cu lacrimi in ochi inceperea acestui proiect.
Am pretentia ca sunt un om cu creierul la mine. Poate ca doar sunt obosita…
Pacat ca nu stiu multi ca nu aurul de la Rosia Montana este miza. E in cantitati mici acum.
Dar problema ramane reala: cum sa lasi oamenii aia sa moara de foame.
Pai…eu as propune sa ne cumparam toti sosete de lana de la doamna aceea si sa-i oferim 15 lei pe pereche. Imi pare un pret rezonabil. Corectati-ma daca gresesc.
Pe baiatul aceslui domn care se plange ca ii e copilul departe de tara, il putem aduce. O punem de-o campanie, facem un barter cu o companie aviatica. Il aducem pe bietul tanar aici, unde oricum nu are unde munci si nici pentru ce, ii stricam viata, dar il aducem langa tac-su.
Pai nu?….
M-am trezit…
…intr-un mediu si intr-un secol suprasaturat de mirosul culorii maro (culoare pe care btw o urasc organic in acest context), de foarte putina vreme (adica de cativa ani incoace…si aia extrem de putini) descopar oameni fani.
Nu le-am oferit nimic. Nu i-am ajutat cu nimic. Nici macar nu m-am straduit sa le fiu simpatica. Ma simt prost. Nu proasta. Prost pur si simplu. Complet si rotund. Ca atare ma simt vinovata. Mereu ma simt datoare fata de oameni, chiar si in situatii in care nu e cazul. Asa sunt construita. Nu stiu sa primesc. Eu stiu sa dau. Da, asta stiu cu adevarat cel mai bine. De cand primesc, ma simt vinovata. Vinovata ca, desi ma bucur ca un copil, nu stiu cum sa-mi expim bucuria sa o simta si ei. Vinovata ca, poate, eu nu sunt in stare sa ofer inapoi ceea ce imi ofera ei mie.
Asa ca de fiecare data, chiar si cand nu e cazul, imi pun sufletul in mainile lor, ca semn de multumire, caci ma impiedic (paradoxal) in cuvinte.
Ce ma bucura e ca atunci cand nu e cazul, imi iau imediat lepse. Le iau, le tin in palme, le adulmec si le observ pe toate partile si rad. De prostia mea, evident. Oricat de scump as plati-o. Eu ma bucur.
Cand este cazul insa, imi pun sufletul neconditionat in palmele lor si-i invit sa-si ia cat doresc. Eu simt un mare castig din asta. Poate cuvintele mele sunt prea mici. As cam sti sa iti indic niste intelectuali rasati care ar face adevarate pledoarii din asta. E treaba lor.
Si stii ce ma bucura cel mai tare? Atunci cand cei carora in palmele carora imi pun sufletul simt si se servesc. E ca ora de ceai la englezi. Elegant si rafinat. E frumos tare! Si eu ma bucur atunci si mai mult.
Unii mi-ar spune ca asta e nebunie curata. Mi-o asum! Si e frumos si curat si rotund si plin de soare.
Sunt un om foarte bogat. Extrem de bogat. Nu joc teatru. Chiar e adevarat. Dar am invatat sa nu mai impart bogatia mea cu oricine, oricum si oricand. Mi-am luat lectii foarte dure de la viata si asta e una dintre lectiile cu care am ramas.
Am un frate fabulos. Inteligenta si bunul lui simt ma scot de foarte multe ori din minti. Inteligenta lui pentru ca-mi arata mie cat de proasta sunt si asta ma motorizeaza, bunul lui simt pentru ca de multe ori eu, cu bunul meu simt dau cu nesimtire la o parte multe lucruri ca sa am de ce sa am procese de constiinta mai apoi
Am cativa prieteni adevarati. Dupa cum ziceam, nu-i numar, ci, pur si simplu ii multumesc lui Dumnezeu ca ii am. Culmea stii care e? Ca regret ca mi-am dat seama tarziu de asta si ca eu, pentru ei, nu consider ca am facut lucruri importante, pe cand ei pentru mine, DA! Asa simt eu. Nu le zic nimic sa nu le creasca coarne, dar de fiecare data ma asez in genunchi in fata lor si le multumesc, stand asa, cu capul plecat, nu in umilinta, ci in smerenie, in interiorul meu si, sper cu tot sufletul, sa simta asta.
Am un caine care nu stiu cum ma suporta. Eu una, sa fiu in locul lui, m-as fi muscat de carotida demult.
Am….ce mai am?!….Am…SURPRIZA. Am invatat (greu, dar am invatat multumita Andreei) sa nu mai fiu control freak si sa las surpriza sa-si faca loc in viata mea, sa o plac si sa ma bucur de ea. Si crede-ma, Andreea chiar a avut de luptat cu mine tema asta. Ajunsesem la performanta de a-mi controla visele si de a le interpreta in stare de somn ca sa-mi dau verdicte foarte dure. Ajunsesem la un control al corpului (baletul m-a ajutat mult oricum, dar acum ma refer la un alt fel de control) cum nu-si poate imagina nimeni. Ajunsesem….dar ce conteaza “performantele” la care ajunsesem? Andreea a (re)aparut intr-o zi in viata mea si mi-a zis “let it go”. Rabdarea ei cu mine eu, sincer vorbind, nu stiu cum poate fi rasplatita. Si intelepciunea de a ma lasa sa bat campii, reusind sa puna punctul pe “i” astfel incat sa ma reduca la tacere absoluta si dusa mult interior, unde am reusit sa ma reintalnesc cu mine, cea pe care o anihilasem prin acel control dement.
Asa, dupa o perioada mi-am permis sa fiu doar om. Si datorita ei, imi permit acest lux si acum. Si sa ma doara mai mult in cot despre ce cred altii si mai mult despre ce cred eu. Si datorita acestui lucru, am reusit sa revin la mine. Inca mai sunt intoleranta cu mine. Si cu altii, dar mai mult cu mine. Dar eu, in fata mea, fara sa ma mint si fara sa exagerez, simt evolutia si asta e o bucurie in plus.
Mai tarziu l-am intalnit pe Mihai. Mihai e un personaj. Uneori imi vine sa-l iau la palme, dar nu o fac pentru ca ii admir mintea logica si clara. Mihai a reusit sa ma ajute sa ma calmez. Da, sunt o temperamentala. Nu m-a calmat in sensul ca am devenit o legumicola. A reusit sa-mi indrume pasii, tot cu multa rabdare, catre identificarea unor aspecte interesante, dincolo de limitele observatiei mele dure. Si a mai reusit ceva. Sa ma faca sa rad pe bune. Asta chiar nu mai facusem demult. Dupa aceea am descoperit idei comune si am mers pe ele si am descoperit ca lumea pe care doar o visam (a art terapiei) e mai la indemana decat credeam. Si face bine!
Été ça am uitat de la ce pornisem, dar nici nu recitesc (ca de obicei) ce am scris, pentru ca amintirile mele recente sunt luminoase si vesele.
Stii ca scriam la un moment dat ca totul vine din cap? Ei bine, aici trebuie sa-i multumesc lui Misu (care e gagica btw). Este singura persoana care a reusit sa ma urneasca din loc sa scriu. Si o fac, iti spun pe cuvant. Cu pixul pe hartie! Doamne cat de bine ma simt redescoperind hartia si sentimentul literelor scrise de mana. Totul devine fluid acum. Si din nou ma bucur.
Oricum….nici nu e important de la ce pornisem. Acum te-ai prins de ce sunt atat de bogata si atat de bucuroasa?!
Incearca si tu! E suficient prin a incepe sa nu te mai minti. Indiferent ca vorbim de business sau viata personala. Primul pas e sa nu te mai scalzi in minciuna! Da, chiar si aia cu gandirea pozitiva impusa e tot o minciuna! Opreste-te! Atat e suficient pentru primul pas!
Despre modestie si prostie
De cateva zile ma tot gandesc la un cuvant: modestie. Si la o atitudine: modestia. Si la actualitate.
Se spune ca oamenii superiori sunt modesti. Sensul termenului este, insa, inteles de fiecare dintre noi intr-o maniera diferita, functie de educatie, experienta, cercul social si multe altele.
Multi clameaza modestia din false motive: pentru ca o folosesc ca pe un scut in spatele caruia sa ascunda lipsa de fond, pentru ca e la moda, pentru ca sunt frustati ca orice ar face nu se pot impune in plan personal si / sau social, pentru ca, de fapt, tanjesc dupa stralucire si tam tam, dar nu ii baga nimeni in seama, pentru ca se straduiesc foarte mult sa se impuna dar, fie nu au resursa numita personalitate (personala sau profesionala), fie nu au educatia necesara, fie….of …sunt foarte multe motive si majoritatea lor covarsitoare tine de context, dar mai ales de educatie.
Modestia naturala, adica aceea care vine din nastere, din fiinta, tine de rasa. Rasa nu se poate castiga social, indiferent de volumul finantelor. Falsa modestie vine din frustari. De aceea vorba veche “modestia este pentru prosti” se valideaza in acest context, de fiecare data.
Eistein era un om modest. Nu avea haine de aratat si nici nu tanjea dupa promovare. Dar niciodata nu era modest in ceea ce priveste inteligenta lui, lucrurile pe care le facea si de care era mandru, rezultatele obtinute etc. Au contraire! Era mandru. Si o arata cu degajare si chiar placere. Natural. Firesc. Si nu era modest sustinand ca este modest pentru ca in sinea lui sa isi injure competitorii, adversarii, colegii etc.
Acum, cand scriu randurile acestea, fac o alta conexiune. Intre falsa modestie si falsele complimente. Ambele sunt forme fara fond. La fel ca si in cazul acelora care sustin ca au renuntat la mandrie si la orgolii. La fel de fals adica.
Revin la ideea demult enuntata ca orice cuvant este o haina a unui gand care, la randul sau, este o forma de energie.
Cuvintele sunt deasupra noastra. Formele fara fond se prabusesc mai devreme sau mai tarziu. Si sub ele ne aflam noi. Ca atare, folosind si promovand forme fara fond, primii care vor avea de suferit suntem noi insine. Tot mai devreme sau mai tarziu.
E greu sa fii profund constient de fiecare cuvant pe care il rostesti de-a lungul unei zile. Adica sa stai sa il analizezi ca sa determini ce fel de energie il formeaza. Greu pana cand, prin exercitiu, poti ajunge sa faci asta firesc.
Dar e usor sa te gandesti la lucrurile (cuvintele) pe care le tot scoti, cu obstinatie, in evidenta, sperand ca intr-o buna zi, oamenii din jurul tau sa te creada atat de mult incat sa te bage in seama. Pentru ca si daca ar face-o si la un moment dat si ar descoperi lipsa fondului, s-ar simti furati si inselati. Si cine va plati pentru asta? Tot tu. Sub o forma sau alta, mereu alta decat cea la care te gandesti tu, din simplul fapt ca Dumnezeu dragutul are un simt al umorului ceva de speriat.
Asadar ….nu, mai bine facem altfel: fiecare sa-si extraga propriile concluzii din aceste randuri. Daca merita. Randurile adica
Explicatii
Toata lumea are nevoie de explicatii. Daca nu are nevoie le cere oricum. Pentru ca e mult mai usor sa ceri explicatii de la altii decat sa te concentrezi pe propriile probleme interioare. Despre partea serioasa a acestui subiect insa, voi vorbi, poate altadata.
Acum sa urmam partea vesela. Continue Reading »
Optimism
Cica omul daca n-ar probleme, isi face. Doar asa…ca sa nu se plictiseasca….
Eu n-am niciuna (stiu, stiu, negatia este primul semn al bolii ) Continue Reading »
In afaceri, ca si in viata…
…Omul sfinteste locul.
Sa traiesti fiecare zi ca si cum ar fi ultima, nu e suficient. E important sa faci ca fiecare clipa sa conteze.
Pentru mine, Omule, conteaza faptele si vorbele tale.
Imi pare rau doar ca nu am avut sansa de a lucra impreuna.
Odihneste-te in pace!
Sa se bucure dusmanu’ de clasa!
Nu stiu in viata sa fi avut dusmani. Da’ nici nu i-am intrebat sa-i identific. Fiecare cu treaba lui.
Da’ postul asta sigur ii va bucura pe ai de exista. Daca exista. Ei…cum sa nu existe?…
Ca tôt ii ziceam lui Julius in seara asta ca Dumnezeu nu bate niciodata cu parul, ma gandeam ca vorba asta mi se potriveste in momentul asta de minune. Continue Reading »
de la multi ani la tigari!
Nu apuc sa realizez in seara asta foarte bine ca azi blogutzu asta implineste 3 ani, semn ca i-a trecut criza de dat dinztii si incepe sa se catzere peste tot din curiozitate ca ma trezesc cu o noua postare pe wall la mine, opera celei mai bune prietene din copilaria mea. Sa mor cu inima nu alta, mai ales ca linkul catre articolul de azi vine dupa alta surpriza de la ea, cu un articol al carui titlu suna cam asa” Fumatul poate provoca dementa”. Continue Reading »
mediocritate
De-a lungul ultimilor ani, multi oameni m-au descoperit sau intuit prin intermediul acestui blog.
Foarte multi dintre acestia ma indeamna fervent sa scriu serios. Ma bucur pentru opiniile lor. Dar cum pot sa le spun altfel decat asa cum simt: IMI ESTE FRICA!
Toata viata mea mi-am dorit sa fiu scriitor. Toata viata mea am visat la casuta mea de pe munte sau la alta, de pe o plaja pustie, unde sa scriu mult si frumos. Nu m-am gandit deloc la aspecte materiale. Din simplul motiv ca eu, daca am motivatia corecta sunt masina de facut bani. Imi pare la fel de simplu ca nasterea unei erectii masculine, a face bani.
Singurul lucru care ma terifiaza este mediocritatea. Continue Reading »
Cantecul ingerilor
Habar nu am cum vor decurge randurile acestea…abia am aflat si tremur din toate incheieturile….
Odata cu venirea mea in tara, concertele lui Johnny erau bucuria din fiecare saptamana. Nu doar in Laptarie, asa cum erau multi obisnuiti. Pe vremea aia mergea si la Big Mamout si la Green si la Indigo si in multe alte locuri. Am si lucrat impreuna la un proiect, dar asta nu se pune, pentru ca doar presa internationala a fost real interesata de ceva ce au denumit “cea mai eleganta campanie europeana”.
Prostii…totul pare dezbracat de sens acum… Continue Reading »
Mi-am…dedicat un titlu de manea
Va stiu pe unii dintre voi care va asteptati sa scriu, stiu io ce, da’ uite ca nu. NU, nu, nu si nu! Nu acum adica! )
In seara asta, pe repede inainte o sa va spun doar ca dupa lupte seculare, m-am dus la celebrul magazin Bucur Obor, unde gasesti ace, brice si carice si mi-am cumparat din nou ustensile. Trebuia sa imi asum sa fac aceasta munca fizica, nu numai din mandria inginerului niciodata facut din mine, dar si din nevoia acuta de a ma preocupa cu ceva ca sa nu sparg niste capete. Continue Reading »
Amar-aaaaaaaaaaaaa!!!
Odata ajunsa la Amara, am aflat ca este situata pe malul marii… Continue Reading »
Iar
..am scris la mine in cap in perioada asta. Nu pentru ca nu as fi vrut sa vorbesc cu voi. Pur si simplu mi se intampla asta si io chiar am senzatia ca se intampla in realitate.
Zisei unora (multora) ca in seara asta platii io ceva. Primul lucru care mi-a venit in mine a fost ca platesc ca m-a injurat conu’ Julius pentru lipsa la berea de ziua domniei sale, da’ mi-am dat seama ca nu e asta pentru ca in aceeasi seara fusei invitata sa ma add la networku de renume mondial al selectivului Camionagiu Sofer, pentru carele invitatiune ii foarte multzamesc. Pe bune! ( si pentru corporatistii care cunosc expresia, desi nu i-au descoperit sensul: and I really mean it! ) Continue Reading »
Dulceata de mure de padure
N-am ascuns niciodata ca la scoala nu mi-a placut chimia nici cat negru sub unghie. Sau altfel spus, mi-a placut in masura in care invatam sa fac trasnai gen cerneala invizibila si alte cele. Mai mult de atat nu. Am avut si ajutoare in aceasta privinta, ca sa ma exprim elegant, pentru ca am aflat ca-mi viziteaza blogul niste persoane asa de subtiri ca eu ma si mir cum pot exisita la un grad atat de inalt de transparenta! Continue Reading »
Zambiti, va rog!!!
Cred ca oamenii care nu au simtul umorului sunt foarte tristi. Si asta pentru ca, la fel ca cei care au ales sa nu rada, se concentreaza pe nemultumiri sau pe ce nu merge sau pe ce nu e cum vor ei.
In felul asta anihileaza si surpriza. Adica tot ce te poate lua pe nepregatite, ca un val mare si inspumat. Pacat… Continue Reading »
Martea cu ceasuri bune
Uneori sunt asa de simpatica incat ma uimesc pana si pe mine.
Azi dimineata, telefonul: lalalala wake up lalalalalalaaaaaa wake up!
Intind mana, inchid alarma si continui povestea mea cu extraterestrii care imi povesteau cum se fac strategiile de comunicare pe planeta lor. Please don’t ask! Visele mele seamana cu Romania: mereu surprinzatoare. Daca nu credeti, intrebati-l pe Moisescu, pentru ca el a leshinat de ras dupa o poveste d-asta cu visele mele. Continue Reading »
un fel de rezumat al unei saptamani efervescete
Am traversat o saptamana interesanta.
Cel mai tare cred ca m-a sensibilizat cand am auzit oameni care mi-au spus; ” cu noi nu a vorbit nimeni pana acum, ca si cum nu parea sa intereseze pe nimeni ce facem sau ca existam”.
E un fel de alt fel de a spune multumesc.
Si ma gandesc ca, in fond, e atat de simplu, insa probabil ca datorita simplitatii gesturilor firesti, acestea nu sunt facute. Continue Reading »
Stirile de (dinainte) de weekend
Azi am fost titirez.
De cateva zile Dioda din dotare nu avea chef nici ca sa manance, nici sa respire normal si, in general, nu avea chef de nimic. canicula bat-o vina. Asa ca abia l-am mai scos o data afara. Fericit de racoare s-a luat la tiganit cu niste tineri care invatau sa se dea cu rolele. D-apoi si astia…la miezul noptii asta-i activitate?!….dar romantismul bata-l vina, actioneaza in cele mai neasteptate feluri Continue Reading »
psihologeala
Ma pornisem catre dormitor cu speranta imensa ca reusesc premiera de a fi in pat la ora 22:00. Aiurea! O alta amintire a zilei ce se incheie ma urmareste.
Azi am fost sa imi fac o fisa medicala. Printre altele, a trebuit sa dau un test psihologic. Al “miliardulea” din ultimele luni. Nu pentru ca m-am inscris sa fiu cobai in cine stie ce experiment, ci doar ca asa s-a nimerit. Continue Reading »
Universul de la capatul strazii
Azi am plimbat orasul. Da, da, eu pe el! L-am luat in mine si l-am plimbat. Prin el.
Am parcat pe unde am gasit in Piata Victoriei si nu am facut nici o ilegalitate. Am gasit loc chiar in parcare. Asa am eu noroc. Schimb noroc la gasit loc de parcare cu alte feluri de noroc. Doritori?
Ei, dar sa revenim… Continue Reading »
caldura mare, mon cher!
Nu se intampla nimic in tara asta.
ete…
N-am fost niciodata feminista. Au contraire, mon cher, au contraire.
Dar da, am accese uneori. Asa…ca in seara asta…dupa ce am citit un comentariu imbecil pe zid la Mandruta.
Eu sunt scarbita la maxim de replici de genul “nu exista femei urate, ci doar bautura putina” si altele din categoria asta. Sunt de asemenea convinsa ca replicile astea sunt utilizate de barbatii in genere impotenti ori maxim complexati (de orice, de la dimensiune la creier…nu ca la multi ar fi vreo diferenta intre astea doua). Continue Reading »
despre datorii morale
De cateva zile ma gandesc la un subiect: datoriile morale.
Cand se termina o datorie morala pe care o ai fata de o persoana?
Cand o persoana considera ca ti-ai achitat datoriile morale fata de ea?… Continue Reading »
povesti reale
Eminescu a preluat o vorba care a ajuns pana la noi: “tara ta, nu e tara in care te nasti, ci aceea care iti ofera maximum de implinire personala, sociala si profesionala” (citat aproximativ din memorie).
Charles Aznavour e armean si e si francez in aceeasi masura. Nu si-a uitat originile si in aceeasi masura iubeste tara care i-a fost si ii e leagan.
Prin fundatia sa si pe cheltuiala lui personala, aduce anual in Franta 5000 de elevi care, timp de 3 luni, invata la scolile franceze si, in acelasi timp, isi dezvolta aptitudinile, fie ca sunt muzicale sau in alta directie a artei si culturii.
Pariul lui Charles Aznavour este ca pana in 2012 limba franceza sa devina a doua limba oficiala in Armenia.
Copiii foarte talentanti, dupa programul de 3 luni, primesc in continuare burse si au sansa sa studieze cu cei mai mari maestri in domeniu.
La finalul celor 3 luni, Charles Aznavour organizeaza un spectacol la Opera din Paris, in care, atat copiii sai talentati la muzica, cat si artisti tineri francezi care sudiaza sau nu cu el, dar si mari vedete, concerteaza.
Il vezi cum coboara in sala, cu o energie de invidiat pentru cei peste 80 de ani ai sai, cum urmareste partiturile, cum aproba din cap fiecare zona de dificultate muzicala, cum vibreaza la fiecare sunet si nu poti sa nu te intrebi cum poate da Dumnezeu atatea daruri unui singur om?…
Spectacolul este ceva peste putinta de redat in cuvinte, insa vi-l recomand, la fiecare Craciun in care suntem binecuvantati cu prezenta acestui mare OM.
Iubirea lui pentru Edith Piaf nu a incetat niciodata, semn de speranta ca aceasta exista si poate fi atinsa de fiecare in parte.
O mare poveste si un OM MARE si modest in aceeasi masura, o lectie de invatat pentru multi!….
O inima universala
De cand ma stiu am ascultat Marsul Radetzky in picioare cu lacrimile curgandu-mi siroaie pe fata.
Imi amintesc cand l-am ascultat (poate) pentru prima data si ai mei s-au speriat un pic de reactia mea de a sari din fotoliu si in acelasi timp lacrimile tasnindu-mi siroaie.
De atunci, aceasta partitura vibreaza intr-un fel anume in sufletul meu. Si, de cate ori imi e bine sau greu , frumos sau mai putin frumos, ascult si ma simt si mai bine sau imi revin.
Fruntea n-am lasat-o niciodata in pamant de-a lungul vietii decat ca sa-mi ascund lacrimile, caci chiar si eu, am plans. Extrem de rar, dar am facut-o. Furios si scurt.
Postez aceasta inregistrare, pentru ca pentru mine are o importanta foarte mare. Eram la Paris cand s-a desfasurat acest concert si l-am ascultat cu sufletul la gura. Dincolo de emotie, mai era ceva special.
Dirijorul, imi pare rau ca nu am fost niciodata in stare sa retin nume proprii, este un personaj aparte.
El a adunat muzicieni…mai speciali: palestinieni, israelieni, irakieni, iranieni si multe alte natii despre care noi stim ca sunt in conflicte. I-a adus pe aceeasi scena si a inceput sa concerteze in toata lumea pentru a demonstra ca oamenii nu sunt in conflict unii cu altii, ba mai mult decat atat, pot creea impreuna, se pot bucura impreuna. Granitele, politica si manipularea ne fac sa ne omoram intre noi, sa uitam ca viata poate fi traita si frumos si mai ales, ca interesul suprem al raei umane este in a construi frumosul, nu razboiul.
Nu stiu cat de tare v-am sesnibilizat cu aceste randuri, desi mi-as fi dorit, insa va rog, inchideti pentru o clipa ochii, ascultati acest mars si ganditi-va ca faceti parte dintr-o inima imensa.
Si atat.
de dor de mare
Toate anotimpurile au gust de mare. Ce pacat ca oamenii simt asta, aici, doar vara.
Toate vanturile care bat sunt copiii vanturilor marii. Ce pacat ca putini se pot simti atat de liber incat sa ingaduie o asemenea curatare.
Toate marile sunt o mare. Una si aceeasi. Impartita in mici fragmente cat sa bucure toata lumea.
Ce pacat ca tarile sunt impartite cu granitele din creierele oamenilor….
Dar da, ma bucur de mare. Ea imi reaminteste de fiecare data sa iubesc apa dulce a raurilor si lacurilor asa cum de fiecare data imi aminteste de tarm. Marea imi arata cat de rotunda este linia infinitului si cat de tangibila.
Marea ma aduce mereu la mal, grijulie ca o mama si ma da uscatului ca sa-mi fie mereu dor de ea.
pauza de masa
Mi-am facut azi o bunatate de salata de rosii cu busuioc din productie proprie. Si un gratar. Ca sa mearga. Frumos, ca un ritual. Ca de obicei.
Si ma asez la masa. Intre timp am cautat sa dau peste un film, ceva…
Nici nu ma asez bine la masa ca incepe pauza de publicitate. Nah…asta-i acum…Murphy traieste si e printre noi.
Tai tacticos o bucatica de carne si nu o bag bine in gura ca din televizor aud:
- Ai probleme cu diareea?
Nu, Doamne iarta-ma, incercam sa mananc doar.
Pofta buna, imi spun in gand. Oricum era prea tarziu sa schimb canalul. Beau o inghititura de apa, sa-mi treaca senzatia.
-Descopera noul parfum de trandafiri…
Aproape ca ma inec cand o vad pe Magda Catone razand fericita dintr-un alt spot in care prietena ei il miroase pe “barbat-su”, intr-o apropiere cam prea…apropiata. Rad in hohote. Poate o sa dau si in diaree de la asta…mai stii?…Doamne fere! Sa-mi dau doua peste gura!!!
- Ce-i trebuie masinii tale ca sa devina un Audi?
Pai nah..ce sa-i trebuiasca…niste ciocane pe ici pe colo, un sac de bani pentru schimbare si cam asta…in rest nu prea multe. Dar pana sa raspund la asta, sar la geam sa ma uit pe strada, ca intrebarea parea prea tendentioasa si ma gandii ca poate mi se sugereaza ca vrea vreun prost sa fure gargaritza. Da ma linistesc repede. Pe strada treceau niste militieni care pazesc nush ce casa de ambasador de mai la deal.
Revin la masa…Se termina intre timp si pauza de publicitate. Pfff…asa de greu a fost ca nici nu mai pot sa mai mananc. O las balta.
Si schimb si canalul. Pe unul fara publicitate. Off.
Logica mea infantila
1. Aia care se ocupa de spiritualitate sunt spirituali sau spiritisti?
2. Daca m-am fript cu ulei incins se numeste ca sunt friptura sau doar ca ar trebui sa evit bucataria pentru o perioada?
3. Daca de azi mi-am stabilit cartierul general la Casa Margarit se numeste ca sunt un Margaritar?
Ia mai dormiti mai flacai, hai, hai!
Livada cu bashini
aaa….cu visini am vrut sa scriu si mi-e prea lene sa corectez
- Doriti sa comandati?
- Da, o Cola va rog
- Da. Deci putem sa va oferim Pepsi sau apa.
- Bine, un Pepsi Normal
- Pepsi sau Pepsi Cola…normal?
- Pepsi e Pepsi Cola.
- Pepsi sau Pepsi Cola normal v-am intrebat?!!!
Ma uit la individ. Tigan. Figura nervoasa la adresa clientului fara nici o vina ca el munceste ca ospatar sau ce mama dracului e el pe acolo.
Ma buseste rasul. Nervos ce-i drept, dar in hohote.
- Auzi? Tu muia o iei normala sau orala?
Si ma ridic si plec, caci da, “functionarul de privata” pune din ce in ce mai mult stapanire pe oras.
P.S. Da, stiu ca am noroc si nu mi-am luat nici o mama de bataie pana acum, dar nu e niciunul pregatit la replicile mele :d
Functionara de la ghiseu de “privata” bate functionara bugetara
Dupa cum ati putut lesne sa observati, mie mi se intampla tot felul de lucruri. Si nu pentru ca voua nu vi se intampla, ci pur si simplu pentru ca treceti nepasatori sau ingandurati pe langa fiecare secunda in care are loc cate un subiect de poveste
Asadar, azi ma urnesc de acasa sa merg la banca sa platesc o taxa pentru un curier rapid. La agentia BT din Dorobanti functionare una si una. Cred ca au facut casting pentru ele. Dar nu de frumusete, ci de tampenie si de comportament de pipitze care sa cadreze cu zona. Mi-am mai pus eu in gand sa nu mai intru in agentia asta, dar uite ca uitatul se plateste.
Ma duc frumos, imi iau un formular si ma uit unde sa ma inghesui sa il completez. Ca doara n-o sa stau peste umarul oamenilor care fac tranzactii, ca nu se cade. Pe singurul scaun disponibil, trona ca un pasa singurul mascul al agentiei – portarul – cu ecuson de bodyguard si fata de ciripitor. Ma indrept catre el si il rog politicos sa imi permita sa ma asez ca sa completez hartia cu pricina. Cu o pozitie de om care sta beat in crashma catu-i ziua de lunga, in prima etapa nu semne ca ii functioneaza sinapsele si sugandu-si dintii, ma scaneaza dezaprobator de sus pana jos. Face o pauza de scan cand ajunge la shoshoni si apoi o ia de la capat in sens invers. Da din cap nemultumit si se ridica cu vadita greutate sub povara nesimtirii si se da fix un pas mai incolo.
Bai nene, n-am stiut ca pentru aceasta agentie trebuia sa imi pun rochita de nunti, botezuri si pantofii cu toc cui. Eram si eu, mai ca omul prapadit pe praful asta imbracata: niste panatalonasi trei sferturi, ca de atata am avut bani pe criza asta, un tricou si niste opincute / shoshoni/ balerini …ceva p-acolo. Ei bun, zic…aia e…am picat la testul asta.
Imi cobor cu greutate rucsacul de pe umar si ma asez sa scriu. Imi dau seama ca trebuie sa imi iau buletinul si ma intorc sa caut in rucsac. Norocul meu major este ca eu ma sperii doar de tunete si de camioane, ca altfel ma jur ca faceam ditai stopul cardiac, pentru ca onor portarul era peste umarul meu si citea ce tot scriam eu de zor.
Brusc imi ies din fire, insa ceva ma opreste sa ma manifest…cred ca sunt de vina mult prea multi ani de acasa, asa ca injur in gand, ca la usa cortului si ma uit doar urat la portar care se indeparteaza si mai nemultumit.
Termin de scris hartia si ma indrept catre un ghiseu. Alaturi, o gasca mixta de ceva arabeti si o romanca asteptau sa vina functionara. Ma scaneaza si ei contrariati de tinuta mea inadecvata pentru aceasta zona, eu imi propun sa nu ii bag in seama si ma concentrez pe functionara care imi preluase mie hartia si prima descoperire a fost ca avea o mimica foarte mobila.
Tipa, la vreo douazeci si ceva de ani, ma tine in suspans pret de vreo 5 minute in care am vazut toate chinurile iadului trecand pe fata ei.
Eu, om inocent, ma gandesc ca are probleme cu burta, ca o durea-o maseaua, ca i s-a blocat computerul…ca…cate si mai cate
Da’ nuuuuu….nu era asta. Cu mine nu comunica, iar eu, oricat m-am straduit sa ghicesc nu am reusit. La un moment dat, indraznesc sa o intreb daca totul este in regula.
Ridica o fatza si mai schimonosita decat in precedentele 5 minute, plescaie si asta a nemultumire din limba si ridica hartia completata de mine cu miscari de parca erau date cu incetinitorul. Pe mine ma taie toate transpiratiile si ma gandesc la toate tampeniile posibile pe o unitate de timp mult prea scurta fata de cat poate sa duca procesorul meu, care brusc s-a oprit la auzul primelor sunete din gura don’shoarei:
- MMmmmmmm….vedeti…..am analizat…- zice ea cu un ton pretios
Pai nush ce tre sa vad, asa ca imi scot ochii din orbite ca poate ma prind. Duduia resemnata la ideea ca e singurul geniu in viata, ridica mana cealalta in care tine un pix albastru pe care il foloseste pe post de aratator ca la scoala si imi arata ceva, pocnind hartia in semn de repros, de cateva ori.
Eu…pe mine mama nu m-a facut geniu, asa ca tot nu am inteles ce vrea de la viata si de la sufletul meu.
- Uitati ce e…zice ea cu un ton deja plin de repros….Aceasta litera..forma ei si felul in care ati rotunjit-o pe secventa terminala…si mai puncteaza o data cu pixul hartia scrisa de mine, in dreptul unei litere din semnatura…aceasta litera DECI este facuta altfel.
Doamne Dumnezeule apara si pazeste, imi zic io repede in gand! Apara-ma Doamne sa n-o omor!
- In ce sens domnisoara?
- Pe scurt: trebuie sa mai semnati o data sa va verific.
- Ce sa verificati?
- Semnatura!
- Poftim?!!!!
- V-am aratat. Vad ca nu prea intelegeti. Va repet: literele din semnatura de pe acest op sunt diferite. Trebuie sa mai semnati o data! Si tranteste nervoasa pixul pe birou.
- Cred ca nu inteleg. Si sunt foarte sincera cand ii zic asta duduii cu accent pretios de matracuca de Dorobanti. Aveti buletinul meu in fata, ati intrat in contul meu bancar, aveti un op semnat de mine si cu toate datele de identificare.
- Semnatura pe care o avem noi in sistem, difera!
Maica, maiculitza mea de ce m-ai adus tu pe lumea asta plina de idioti, n-am sa inteleg veci pururi?!!!
Dar imi amintesc brusc de epoca pasapoartelor si de celebrele mele faze de prin aeroporturi cand ma tineau cate o juma de ora min. ca nu seman in realitate cu aia din poza. Si ca de ce scrie in pasaport ca eu am okii verzi cand eu am oki kaki.
Depasesc secundele acestor flash-uri imi infig ochii in ea si nu ma abtin sa nu-i zic
- Tu esti tampita definitiv sau doar azi te prefaci?
Dar, din pacate ea are painea si cutintul. Adica ea trebuie sa efectueza tranzactia. Mai semnez o data, de nervi si cu nervi si, evident ca semnatura asta nu semana nici macar cu prima de pe op, daramite cu aia din sistemul lor.
Da din cap nemultumita si imi da op-ul inapoi spunandu-mi ca trebuie sa merg la agentia unde am deschis contul sa imi refac semnatura.
Chiar simt ca o omor. Ma ridic peste ghiseu, las vocea jos, imi iau cel mai larg zambet din lume si-i zic pe tonul celei mai dulci declaratii de dragoste:
- Daca nu procesezi acum nenorocitul ala de op te dau cu capul de birou pana vomiti sange!
Brusc se lumineaza la fatza, schimonoselile ii dispar de pe fatza si proceseaza op-ul in 10 secunde, de cred ca si-a batut propriul record.
Continui sa-mi pastrez zambetul pe fata, ii multumesc politicos la incheierea tranzactiei si ies.
Ma duc sa beau o cafea si sa ma bucur de ploaia scurta ce va sa vina si sa incerc sa ma calmez. Dar hei, inainte de tarasenia asta eram calma! Si totusi intamplarea asta ma urmareste toata ziua. Sa te fereasca sfantul de functionara privata!
Tot din categoria “nu inteleg”
Inteleg cum de 1+1= (uneori) 2 si de ce (inca) E=mc2. Pe langa astea mai inteleg cateva chestii marunte…derizorii…
1. Dar nu inteleg, cu sensul de nu mai inteleg de ce (in Romania) normalitatea a devenit un deziderat. De ce normalitatea este “aspirationala”.
2. Nu inteleg de ce, dupa secole de tot felul de dictaturi mai mult sau mai putin purtand acest nume, inca nu ne trezim si acceptam. Unde e evolutia in toata povestea asta?
3. Nu inteleg de ce respectul e subiect tabu. Pai…daca tot e tabu, hai sa il transformam in trend si sa incepem educatia de aici. Trendul pentru romani e ca momeala din unditele unui pescar priceput.
4. …de fapt…am sa ma opresc aici. Sunt prea multi de “nu inteleg”…
Intelegeti ceva?…Intelegeti de ce foarte multe zile nu scriu nimic?…
Nu inteleg curele de slabire
Multe lucruri despre oameni nu inteleg. Nu sunt detinator de adevaruri absolute, poate de aia ma straduiesc sa aflu si sa inteleg, mai cu seama sa inteleg lucruri.
Nu inteleg curele de slabire. Nu sunt in target si probabil de aia.
Am facut in viata foarte mult sport. Pentru ca mi-a placut si pentru ca era o forma foarte buna sa-mi consum energia care la mine e in exces. M-am oprit brusc. Cel mai tare a fost frate-miu care mi-a zis acum vreo 2-3 ani, pe un ton suparato-trist mi-a zis ca imi bat joc de corpul meu de cand nu mai fac nici un fel de miscare si ca am o fatza cazuta. Pe moment m-a intristat constatarea lui. Dar nici nu am luat vreo masura. Mi-or ajunge si mie cele prin care am trecut pana acum si consider ca viata imi e datoare vanduta ca macar de acum incolo sa fie doar misto. Si in plus, chiar imi place de mine, indiferent de forma sau aspect.
Dar dincolo de filosofelile astea, chiar nu inteleg femeile care fac cura de slabire.
Motivele mele ar fi:
1. Cu o cura de slabire nu se face primavara
2. Organismul sufera de pe urma privatiunilor alimentare si, vrem sau nu vrem, isi va cere drepturile odata si odata (anemii si alte boli).
3. Sa faci cura de slabire fara gimnastica e ca si cum te-ai imbraca cu haine de o marime mult prea mare. Ca sa fiu mai explicita: cucoanelor, dupa cura de slabire ce faceti cu pielea in exces?
4. Am mai zis si cu alte ocazii ca totul e din cap. Cum iti structurezi creierul sa functioneze, ce ceri de la el, ce ii oferi si mai ales, cum actionezi.
5. Pe de alta parte, sa ai doar in cap chestii care tin mai degraba de imaginatie decat decat de o structura sanatoasa de functionare, fara a face nimic, iarasi nu e nici o chestie. Adica e degeaba. Asta e principiul “muietzi is posmagii?…”
Am intalnit femei plinute, pline si grasane de-a dreptul. Stiti de care mi-a placut cel mai tare? De acelea care se auto asuma, sunt tonice…adica ok cu ele insele!
Si am sa va mai zic o faza care mie imi place de mor. O foarte buna prietena de-a mea, o mare pofticioasa de viata si avand o greutate ceva mai mare decat aia pentru manechine, imi povestea la un moment dat ca un barbat din viata ei a parasit-o pentru ca o considera grasa. Femeia, de nervii ai mai mari, s-a apucat si a tinut 6 luni o cura de slabire draconica de se facuse manechin nu alta.
Dupa ce a incheiat cura, si-a cumparat o rochita sexy si s-a dus la biroul omului. Secretara (pardon asistenta de manager) a vrut s-o ushuiasca. Preietena mea, destul de dilie (ca doara n-o sa am eu prieteni normali, Doamne fere!) o arunca pe pipitza cat colo si intra peste ditai managerul. Face o pirueta, asta cade de pe scaun cand o vede, iar prietena mea ii replica:
- Bai boule, eu din grasa – slaba, pot, da tu din prost – destept, NICIODATA!
si iese triumfatoare.
Bai si o iubesc de mor si sunt mandra ca ma accepta sa ii iu prietena si da, jos palaria pentru ca nu se ascunde si asta, mai ales pentru ca STIE EXACT CINE E SI CE POATE! Si pentru ca dupa aia si-a bagat picioarele in cure de slabire d-aiurea.
No, cam asta am avut de zis. Si da, pana si eu m-am ingrasat si sunt mandra ca am acelasi numar de kile ca Dioda. Asa macar, ne duce liftul pe amandoi si ne considera ca pe unu singur
Noul meu prieten
..are 5 ani si o fatzuca de jmekeroi.
Ieri statea atarnat de un gard. Nu parea extrem de incantat ca trebuie sa se joace cu fetita celor care locuiesc chiar sub mine. Mereu ii da ordine si nu il lasa sa vorbeasca.
Cand m-a vazut i s-a luminat fata. Avem noi doi un salut al nostru si numai al nostru.
- Ceeeeee faaaaaaacccciiiiii?
- Bine, dar tu?
- Am intrat in vacantaaaaaaaaa
In timpul asta isi legana un picior in aer. Ma gandeam ca am reactii de baba ca mi s-a cam oprit inima cand l-am vazut in echilibru precar, dar mi-am inghitit reactiile de om mare si am lasat copilul in pace.
- Si cum e? Pleci in vreo tabara?
- Aaaaa….si o sa ma duc la scoala din tooooaaaaammmmnnnaaaaa!
- Asa repede?
- Pooooiii….daca nu ma duc, ma prin astia si ma tin la gradinita inca 3 ani
- Aham…da’ de unde stii?…
- Pooooiiii…am vazut eu un baiat care nu s-a dus la scoala si e si acuma in gradinita cu noi….si e mareeeeeeeee
- Da zi, in tabara nu te duci?
Mai batzaie un pic piciorul in aer, cam cat sa fac eu o pauza destul de lunga de respirat, da si din cap si din mana si pe urma ridica ochisorii stralucitori catre mine
- Poi gata cu taberele! De-acuma cu fetele!
Am izbucnit in ras. Radea si el, radeam si eu si radea chiar si Dioda.
- Cum ma cu fetele?…
- Da’ tu stii ca un prieten de-al meu care acuma are treishpe ani o sarutat o fata?
- Ei da?!…Zau?
- Zau ma! O pus-o sa-i faca masaj si p-orma s-o intors asa…dintr-o data si o sarutat-o
- Aaa…..si tu vrei sa faci la fel?
Da din nou din mana prin aer ca si cum ar indeparta un voal
- Aaa…no….pai io am facut asta demuuuuuulllltttttt
- Aham….(ma gandesc eu sa schimb subiectul ca e mai bine)….da’ tu esti din Ardeal?
- No0000….din Targu Mures!
- Pai Targu Mures nu-i in Ardeal?
- Pooooiiii…..e….da-i mai mare…..
- Da’ nu vrei tu sa te dai jos de pe gard…(nu m-am putut abtine)…sa nu cazi?
- Ntzzzz….AM 5 ANI, TU NU-TI DAI SEAMA? CUM SA CAD?!….
atat…:)
Puiu are niste ochi dinauntru cum rar mi-a fost dat sa vad.
In drum spre festival i-am aratat luna. Mi-a zis ca o sa ploua cel mai probabil, destul de des, pana la sfarsitul lunii pentru ca “nu tine apa”.
Samantza mea de contrazicere a iesit la lumina. Evident ca am dat un argument pueril, dar nu e relevant.
La festival ne-am raspandit care incotro si ne-am adunat laolalta, fara sa ne dam o mie de telefoane si fara sa avem panici ca nu ne vom gasi.
Puiu. Puiu face niste poze absolut senzationale. Are el ceva si stie o gramada.
Singur nu povesteste niciodata nimic, am bagat eu de seama. Dar daca il starnesti iti zice niste povesti si niste experienta, de ajungi acasa, te uiti in oglinda, iti dai doua palme si te intrebi pe ce naibii lume ai putut sa traiesti pana in ziua aia.
Puiu mai si picteaza. Si picteaza misto.
De pub nu zic nik. Ce sa va zic? Ca STIE frate?!!!!!! Si ca ma enerveaza ca juniorii astia care au doar fitze nu pun mana sa invete. Si de la Puiu chiar au ce invata. Dar cum zicea, de pub nu zic nik. Nu zic ca aia e de meserie si io acum vorbesc de timp liber.
Na-va poze fara photoshoape! Iar daca mai vreti sa ma vedeti intrati pe cristinao.blogspot.com
Atat…:)
This slideshow requires JavaScript.
2 iunie, a trecut copilaria
In fiecare zi o frantura ma urmareste toata ziua. Uneori nu pot sa scriu.
…dar azi…era soare. In mine. Liniste si frumos. Tot in mine, dar si afara.
Trebuia sa ajung intr-un loc de urgenta, pentru ca o lalaisem destul bucurandu-ma egoist de starile mele si eram in intarziere.
Iau Dioda din dotare, aburc in masina si vira, caci mai aveam de oprit si la o benzinarie. Preventiv, ca sa nu fac pana prostului.
Pe drum imi amintesc ca mai trebuie sa opresc undeva. Cu chiu cu vai gasesc un locshor de parcare in dementa din Beller si gratie un domn binevoitor incep manevrele de strecurare in parcare.
De niciunde apare o tiganca cu gura mare. Aveam geamurile deschise complet pentru ca Dioda se supraincalzeste si ca sa previn vreun accident electric, merg cu geamuirile cracanate complet, incat la finalul oricariei calatorii imi trebuies minute bune sa-mi recuperez creierul si sa-l aduc la locul lui.
Cum tiganca dadea semne clare de tabarare pe masina, incep si urlu la ea in timp ce ma straduiam sa parchez intr-un spatiu in care mi-as fi dorit ca masina mea saa fie contorsionista:
-da-te la o parte! am un ditamai cainele in masina!
Pe tiganca o doare in cot si vedeam deja, pe motiv de imaginatie galopanta, ceva sange si manutze pe trotuar.
Dioda are o problema, fiind luat de mic si carutit cu masina peste tot – dom’ne poti sa faci orice, da nu te apropia de masia mea ca te faram!
I-am multumit lui Dumnezeu pentru atentia distributiva cu care m-a inzestrat, parchez si cobor.
Tiganca era ca un val – peste mine si masina.
Ii mai zic o data de caine si nu pare sa ma creada.
Tragea de mine violent sa ii dau bani.
- Femeie, da lasa-ma ca doara nu te-am luat de crescut! Potoleste-te si da-te de pe mine!
Era o agresiune in toata regula, insa nimeni nu parea sa reactioneze.
II DATORAM BANI TAGANCII PENTRU CA ASA VOIA EA!
Reusesc cumva sa o dau la o parte si sa si tin cainele sa nu o faca bucatele si o intreb daca e nebuna
- Da-mi bano!
-Nu ti-e rusine?
- Da-mi bani! Azi e Inaltarea Domnului!
Imi fac cruce cu limba in gura, resuesc sa o imping cat sa pot respira si tiganca sare pe mine iar.
Mai fac o cruce cu limba in gura, cerandu-mi iertare in fata sarbatorii crestine care imi fusese adusa la cunostinta si izbesc cu putere capul tigancii de masina si dau sa plec lasand geamul masinii suficient de deschis ca, la nevoie, Dioda chiar sa isi faca datoria.
Dintr-un gipan parcat alaturi, un individ de Dorobanti aplauda si ma gratuleaza cu un “esti tare”
- Sunt tare futu-ti gura ma-tii de mitocan! Ca in loc sa faci ceva constructiv stai si te hahai ca un mitocan de 2 bani in timp ce io o sa ma simt vinovata toata ziua ca am lovit o cretina!
Si plec.
El ma injura. Tiganca urla dupa mine ca ma asteapta cand ma intorc sa ii dau bani, ca si cum nu patise nimic.
Toata ziua mea a fost urmarita de intamplarea asta. Si da, ma simt aiurea.
Conteaza?….
Mama = incredere
Eram in camera mea. In camera mea de copil su-pa-rat! Asa eram. Si trista. Mi-am intins mainile sa le vad una langa alta.
- Uite…de ce nu poti fi si tu la fel ca ea? i-am zis dreptei aratand catre stanga, cu ochii.
-…nu-mi raspunzi…si STII! stii ca ma faci de ras mereu si ca din cauza ta primesc observatii de la toata lumea!
Mana mea dreapta s-a intors si mirata si trista catre mine, dar pusa pe hartza.
- Cum te fac de ras? Eu…EU SUNT DREAPTA! Si dreapta, orice ar face, nu poate sa te faca de ras. E mana dreapta si gata!
si apoi, ascutindu-si glasul si mai tare ma intreaba pitzigaiat:
-zi, uite zi, daca ai curaj, cand te-am facut de ras?!!! Continue Reading »
io n-am titlu
Uneori is trista. Ca azi-ieri…Nu-i nimic grav. N-am vrut sa scriu, iar ne-vrerea mea este, pana la urma trista. Pentru ca nu vreau ne-vrerea…ea ma cauta…
N-am nimic…Mi-am dat seama ca invat sa ma ascund. In mine. De voi….de mine…Nu-mi place. Dar e mai bine. Pentru voi desigur. Pentru mine incepe sa devina indiferent.
Povesti vesele. Asta vrea lumea. Sau circ.
Am acut sentimentul ca ne cladim, fiecare dintre noi propriile inchisori si asta ma sperie intrucatva.
Scrisul real il tin in cap. Si ce e misto, e ca in cap la mine, cand scriu, vorbele imi ies in scrierea veche, buclata, atenta si rafinata. E foarte curat in cap. Pentru ca in suflet e la fel. Trecatoarele poveri sunt ca norii: vin…si se duc… Si in urma ramane tot lumina. Si nu se termna aici. Fiecare litera buclata, fiecare cuvant scris caligrafic, are si un desen si, daca ma uit mai bine, fiecare cuvant e un desen. Si peste toate astea, fiecare cuvant scris cu caligrafie buclata si fiecare cuvant care de fapt e un desen in penita, are un sunet al lui.
Do-mi-sol-do; do- fa-mi-re; re-re-mi; mi-mi-sol; do-mi-sol….uite nu stiu de ce mi-am amintit inceptul temei finale din simfonia a V-a a lui Beethoven exact in momentul asta….
Sh-atat….
Intrebare de apocalipsa
M-am dus sambata sa petrec Apocalipsa la o cafea cu o prietena draga.
Era muzica faina, ploia aducea miros de verde, iar noi – pe chill asa…
Deodata pe usa intra navalnic un domn in varsta, se duce la barmanita care statea si ea confortabil intr-un fotoliu si-si savura lenea de sambata si intreaba panicat:
- E adevarat ce se zice la PRO TV? Murim azi? Stiti daca vine Apocalipsa azi? Continue Reading »
Totul e din cap
Pe vremea aia (a copilariei) ai mei erau teribil de ingrijorati ca nu fac nici o boala a copilariei (am argumente extrem de puternice pentru care voi continua sa scriu corect nici un / nici o si nu intr-un cuvant!!!!)
Tarasenia cu bolile copilariei o sa v-o spun altadata. Acum ma concentrez pe alt subiect.
O intrebam pe mama:
- Si ce daca nu fac nici o boala a copilariei? Adica nu e mai bine ca nu ma imbolnavesc? E mai bine sa fiu bolnava? Continue Reading »
Is cal
Asta-i tot din categoria “lojica infantila”. Aviz seriosilor: dati skip ca va pierdeti vremea.
Azi m-am prins io ca-s cal cu totu’.
Pana cum imi placeau caii si cainii. Cel mai tare. Dintre toate animalele. Si de departe.
Da in seara asta am dat peste o poza cu o imagine care arata zodia mea. Jumate cal , jumate om.
Cand aveam io ‘fo douaj de ani mi-a zis cineva ceva de genul “ai sa vezi tu ca dupa treij de ani te potolesti, ca atunci o sa fie mai pregnant ascendentul zodiei tale”. M-am speriat, sincera sa fiu. Cum sa ma potolesc? Pai…pai n-as mai fi eu!
M-am linistit repede caci am cautat pe net cum poti sa iti calculezi ascendentul.
Si m-am dus fluturand steagul victoriei la acea colega (care io cred ca era invidioasa) si i-am declarat: io nu ma mai fac bine niciodata. Ea uitase conversatia cu zodiile, asa ca m-am simtit obligata sa-i dau refresh la memorie.
Acum cu poza sagetatorului in fata, va zic si voua ca sunt cal cu totul.
Pai daca sagetatorul e jumate cal si jumate om, cum e unu (io, adica una) care e sagetator cu ascendent in sagetator, daca nu cal pe de-a-ntregul?…
Nah….
As da…
Acum cateva zile a fost ziua lui Gigi Caciuleanu. Nu am sa folosesc termenul de maestru, pentru ca a devenit atat de desuet astazi…Pentru mine, in sufletul meu, este si va fi DOMNUL, pentru ca este un lord, cel putin.
Mi-am permis, extrem de tarziu sa ii scriu, stangaci, cateva cuvinte. M-a luat cu lesin de emotie cand mi-a raspuns. Ce-am facut sa merit asta? Eu sunt un nimeni…
Scriu tampit de stangaci in astfel de momente si va rog sa ma iertati, insa pentru mine, Gigi Caciuleanu, DOMNUL, este o emotie in sine.
As lua, pe bune, un cutit, si-as taia o mare bucata din sufletul meu. Caci ii apartine. Mi-a influentat tineretea si maturitatea fara sa stie. As da o bucata din mine sa pot sa fiu o musca in salile sale de repetitie, pe biroul pe care isi scrie lucrarile.
Stiti voi oare….ati simtit vreodata atata emotie vis a vis de un om care fara sa stie v-a fost mentor?
V-ati simtit vreodata atat de mici, fara ca acesta sa fie defel un sentiment negativ, in fata unui OM atat de mare?
Cati dintre voie ati citit randurile sale?
Unde si cum poate sa incapa atata sensibilitate si atat de multa cunoastere intr-un singur om?…
Ce har poate sa aiba acest om sa te lase fara suflare?
As vrea sa nu mor inainte sa ma aflu intr-o sala de repetitii, sa stau ascunsa, sa ma uit si sa simt.
Atat…
Iar pentru cei curiosi de mai mult, http://www.liternet.ro/autor/169/Gigi-Caciuleanu.html
Pentru ce… secrete?
Cand eram io micaaaa….asa incepe orice amintire a mea, in fond.
So, cand eram io mica, eram spaima familiei. Din multe motive, insa cel despre care vorbesc acum este: tinerea unui secret.
Oricat de mult mi s-au straduit parintii sa-mi explice ca nu e bine sa zici chiar tot, in capul meu nu intra neam de notiune. Pentru ca mie, secretele, mi se par si astazi absolut inutile. Curat mestesug de tampenie! Continue Reading »
Udrea creeaza o tara dupa chipul si asemanarea ei si nu vad nici o reactie
Intrerup sirul povestilor frumoase si luminoase pentru ca ceva ma macina de cateva zile.
Ma macina, de fapt, multe lucruri. O sa incep cu asta.
Udrea, o curva isteata, care a identificat corect potentialul de afirmare intr-o tara schizoida, reuseste. Si reuseste multe. Continue Reading »
categoria tata care le stie pe toate
Tata:
- auzi?!…
-mmm….
Stateam amandoi intinsi pe covor si ne uitam la tavan sa vedem care vede mai multe chestii din care sa facem sa facem povesti.
- tu stii ca daca ii pui o lingura de lemn in mana stanga unui om care doarme, iti zice tot ce a facut in ziua aia?
- ei da?!… Continue Reading »
4+4+4+4 te face profesor de matematica
De data asta, in clasa a II-a.
Din nou se imbolnaveste invatatoarea mea, din nou mama preia clasa, insa muta orele dupa amiaza, din nou, redevin eleva tatei pentru o perioada.
In clasa pe care o avea tata, multi dintre elevii sai erau fosti colegi de gradinita cu mine, asa ca ma simteam foarte bine in clasa. Nu ca as fi avut vreodata in viata mea probleme de adaptare ) Continue Reading »
Ilinca, ilincismele si dilema varstei
Abia cand ma uit cat au crescut copiii prietenilor mei realizez ca am patit un accident: m-am facut om mare.
In buletin nu ma uit, ca el minte. E scris de altcineva.
Insa de o vreme, cel mai bine ma simt in pielea mea cand citesc: http://ilincisme.blogspot.com
Ceea ce va doresc si voua!
Tata – ep. 2
…si nu trece bine tarasenia de care taman ce v-am povestit ca se intampla alta.
Ora de abecedar. Pentru mine, plictis maxim. Pana la 3 ani citeam. La 3 ani am scris primul bilet. Il dadeam in gat pe frate-miu ca nu o ascultase pe mama si m-am si semnat, ca se stie cine e faptasul. Mai putin faptul ca eu, fiind stangace din nascare, scriam “r”-urile si “e”-urile invers. In rest totul ok. Continue Reading »
Tata – ep. 1
Daca tot am deschis “cutia Pandorei”, sa va mai povestesc niste episoade cu tata, din multele mii pe care le am in amintire
In copilarie, tata a fost si prietenul meu de facut trasnai (doar asa, ca sa vedem cum reactioneaza mama) si competitorul meu si tata. Continue Reading »
Tata, Tudorel-nene si inotul meu pe apa sambetei
Desi ma enerveaza sa recunosc, seman picatura cu tata. P-afara-i vopsit gardu’ si-nauntru-i leopardu’. Cam asa si noi.
Mi-am amintit povestea asta urmarind cu mare drag filmuletele cu fiica unuia dintre cei mai buni prieteni ai mei, aflata la primele ore de inot.
Cand ai mei au incetat sa se mai minta ca au o fetita cuminte si ascultatoare (pentru ei tarziu, pentru mine mult prea devreme) ori ca, macar, au o fetita si nu un drac de copchil, au trebuit sa infrunte cruda realitate. Continue Reading »
In vizita :)
Prietenii mei sunt foarte misto. Fiecare luat in parte si in gasca.
De departe cea mai tare gasca este COP. Si pe langa faptul ca ei sunt misto, au nebunia de a demonstra ca poti trai in casa cu 2 pisici si un caine. Si pot! Ei! Eu abia ma descurc cu Dioda. Continue Reading »
foaie verde batz, n-ai de lucru – fa-tz :)
Mi-am intrebat raceala daca e adevarat ca ce nu te omoara, te face mai puternic.
Mi-a facut cu ochiul.
Oare Basescu mi-ar fi raspuns asta?…:
Evolutie prin involutie
De la dictatura comunista la dictatura basesciana. Un pas inainte pentru natiune. Inainte votam un singur partid. Acum nu mai avem de ce sa votam pe niciunul, desi avem mai multe pe hartie. Continue Reading »
Eu cred
Eu cred, in felul meu, in Dumnezeu. Nu bat drumurile bisericilor…in fapt imi place mai degraba sa intru in biserici cand nu sunt slujbe si de preferat fara oameni in interior. E liniste, dar e o liniste speciala si asta imi face bine.
Nu stiu daca sa cred sau nu in povestea cu Isus. Cred insa in niste invataminte si povesti cu morala, pentru ca indeamna omul la a fi mai bun, mai drept si mai curat interior.
Nu cred in credinta brusca manifestata la sarbatori, cu turma asa cum detest mesajele mass pe e-mail sau sms. Pe bune, imi spurca tot gustul sarbatorilor.
Anul asta nu am tinut post. Adica am tinut asa… Continue Reading »
Mai m-am gandit io! Da’ am doo dileme si nevoie de ajutorul vostru!
..in fine..un fel de a spune “gandit”…da mi-am zis si io in capul ala mic cat portocala ca ajunsei la o varsta (alta in fiecare an) si nu lasai nimic notabil in urma mea. Ce sa insemne ” a face bine”, ” a forma”, a…d-alea…serioasele…
Si-atuncishea mai m-am gandit io cumva ca tre sa imi gasesc nisa. Da ce te faci daca nisha mea e un fel de strutzo camila?
Pai … Continue Reading »
in ipoteza ca exista viata dupa moarte
Se duc toti…cateodata in ritm mai alert, alteori mai am si timp sa respir….nu-i mai numar…ma gandesc doar ca s-or duce la mai bine…si mai sper macar sa aiba atata cap si sa-si pastreze simtul umorului si sa faca misto de noi astia ramasii ca-i plangem ca idiotii si traim cu dorul de ei in suflet…pana cand ne-om duce si noi…
Ai si sa va impinga pacatu’ sa nu faceti celebrele voastre chefuri si in cer ca mai acu vin si io si-atunci sa vezi organizare ce pun pe voi! Ca macar acolo sper ca n-oi mai fi io de inca o tura copchilu de-l trimiteti voi la culcare taman cand e petrecerea mai faina!
Oameni din viata mea – Nico
In general alerg prin viata. Timpul imi este prieten si deci, cu atat mai pretios. De aici intensitatea cu care traiesc.
Alergarea mea nu e una nebuna cum probabil e interpretata de multi neaveniti. Are opriri si respiratii adanci, are momente de admiratie si de revelatii. Cu atat mai mult atunci cand am sansa (si-i multumesc lui Dumnezeu ca sansele mele sunt foarte dese!) sa intalnesc Oameni cu adevarat speciali. Continue Reading »
Valoarea comunicarii…neconventionale ;)
Cu ani in urma, eram in Vama intr-un week-end si ma distram copios cu prietenii. La un moment dat a venit un prieten si ne-a invitat sa mergem la o petrecere unde “se danseaza in draci”.
Asa ca ne-am adunat, cu catel si purcel si ne-am dus.
Faina atmosfera. Oameni de toate varstele dansau pe ritmuri sud americane. Si se vedea de la o posta ca au ceva cursuri de dans la activ. Continue Reading »
marinare, scapasi si de data asta sa nu te injur foarte rau
Azi mi-am observat un gand. pur si simplu. pe toata durata zilei. l-am vazut cum a aparut, ce l-a generat, cum s-a transformat si la ce a ajuns.
In fuga stirile de la tv. Dar foarte in fuga. Apoi articolul tipului care i-a hackerit blogul lui Moisescu. De data asta am ras. Omul are dreptate.
Si gandul: oare daca as cumpara niste avioane de jucarie pe care as monta niste chestii care sa bubuie si le-as ghida sa bubuie la cotroceni, in primaverii la vila lac si prin alte zone d-astea cheie si ar veni jurnalistii astia ai nostri ca sa faca din tantar armasar…oare, zic, asta ar zgandari sinapsa avida de scandal si curiozitate morbida a romanilor si i-ar scoate in strada? Ar putea fi ea, oare, scanteia generatoare a unei miscari de mase care sa poata aduce schimbarea?
Am plecat in treburile mele, dar undeva gandul asta a ramas atarnat intr-un cui din mintea mea.
Transformarea lui a venit asa: si daca ar iesi in strada, romanii tot nu ar face nimic. O lunga perioada de comunism care i-a handicapat de unul dintre simturile primare – acela de a-si asigura existenta, pentru ca, daca va amintiti pe vremea aia absolut toata lumea avea job si casa si-si permitea chiar si un concediu; apoi o lunga perioada de buimaceala construita si pe baza careia s-au distrus demnitatea umana, educatia, valorile, arta si cultura si nu in ultimul rand economia economia, perioada in care a fost construita FRICA. Toate acestea au facut din romani o turma usor de manipulat si stapanit. Deci nu, chestia asta nu ar tine.
Si mi-am vazut mai departe de ale mele.
Ceva mai tarziu am urmarit un film interesant prin prisma povestii de printre randuri.
Si a aparut o noua transformare a gandului initial: daca cele doua variante anterioare esueaza lamentabil si daca in tara asta bisericileau ajuns sa fie mai dese decat crashmele si mai profitabile ca ele, inseamna ca exista clientela. Si atunci…oamenii aia care ar iesi in strada, ar fi ei capabili sa ingenuncheze si sa faca ce zice biblia si sa se roage pentru iertarea pacatelor lui basescu si in general a tuturor politicienilor pe care- i avem? La varianta asta m-a umflat rasul.
Romanii au iesit in numar mult mai mare in strada ca sa se lupte pentru sustinerea sterilizarii cainilor vagabonzi, decat pentru salarii decente in invatamant si sanatate ori pentru pensii normale, ori pentru o lege a muncii care sa nu condamne romanii la sclavagism. Mda..romanul lupta pentru orice mai putin pentru ce este cu adevarat important. Si mai degraba lupta pentru un caine decat pentru un om care chiar are nevoie de ajutor si care, poate, le e in fata ochilor.
Povestea cu capra vecinului are si un alt sens, in cele din urma. Hai sa fim mai preocupati de cutremurele din japonia, de razboiul de pe cine stie unde, de stratul de ozon, de cainii vagabonzi. In felul asta ne inecam amarul si mai uitam de ale noastre.
Si-atunci zic: noi chiar ne meritam soarta si inca nu primim destul!
cuvinte simple
In seara asta am realizat un lucru uimitor. L-as putea numi de la extaz la agonie. As putea-o numi, ca e vorba de o perioada.
Am pierdut toate valorile materiale. Brusc. In 24 de ore.
Dar mi-am dat seama acum, ca in acesti doi ani de la acea intamplare, in viata mea s-a produs un lucru aboslut uimitor: am castigat enorm.
In primul rand niste lectii extrem de valoroase de viata. Sigur ca am avut tendinta la inceput sa ma gandesc: bine si nu se putea decat the hard way?…Bai…poate ca nu…poate ca asa sunt eu construita.
Am castigat niste prieteni fantastici. Si am intalnit oameni noi, curati si frumosi care mi-au devenit prieteni.
Stiti ca va spuneam la un moment dat ca am lucrat cu niste evrei care imi scosesera par alb cu replica ‘pe bani poate oricine” asa ca am descoperit in astia doi ani ca fara bani poti face mult mai multe lucruri uimitoare. Si mai ales, ca se poate sa faci lucruri minunate si fara bani. Si am mai descoperit ceva: ca cei care cred ca facand lucruri prin intermediul banilor te pot inrobi sub o forma sau alta, nu fac decat sa se insele amarnic. Spiritul nu poate fi inrobit de valori materiale. Te pot ajuta, dar nu te pot inrobi!
In seara asta am primit un sms. Acum multe ore deja. De atunci am stat mai mult intepenita. Un sms simplu si atotcuprinzator: “iti multumesc, om drag”.
Si dincolo de tot ce am spus pana acum, am realizat ca nu am trecut degeaba prin viata, desi opinia materialistilor ar fi, probabil, cu totul alta.
E cel mai frumos premiu, e cea mai frumoasa recompensa.
Si eu va multumesc Oameni dragi care ma inconjurati cu dragoste!
Povara de a fi “CINEVA”
Acum cateva minute am avut o discutie foarte faina cu Dioda.
Era foarte agitat taman in momentul in care eu imi faceam rezumatul zilei.
M-am intors catre el. A devenit foarte atent, mi-a facut cu ochiul ca pot incepe. Nu era mare lucru de zis…
- Dioda, astazi am avut amandoi o zi frumoasa, plina si reusita…
A dat dintr-o ureche, semn ca ma aproba intru totul. Apoi a redevenit atent. Nu e obisnuit cu speech-urile scurte. Sau cel putin, nu din partea mea.
I-am zambit larg si am continuat pe un ton foarte calm si cald
- …dar acum, CINEVA,trebuie sa se simta si sa faca si ceva curatenie.
A scos un sunet de mi-a sfasiat sufletul si apoi a continuat cu o voce aproape umana:
- eu ma simt….obosit…
s-a intins langa mine si confirmarea a venit in nanosecunda urmatoare printr-un sforait puternic.
Are dreptate si el. Sunt CINEVA. Din nou! Mereu!
Grea povara….:)
Hai somn lin voua, ca eu am de facut curat! )
D-apoi!…
Ai care ma stiti, ma stiti, asa ca n-am sa intru in detalii.
Ai care nu ma stiti, nu ma stiti, asa ca n-am sa intru in detalii. Pot numa’ sa va zic ca pentru mine viata este o permanenta sursa de descoperiri si experimente. Mostly pe propria mea persoana. Ca sa nu-mi aud vorbe in targ.
Asadar!
Cu ani in urma auzisem eu de unu din Republica Moldova, doctor IRUSOLOG. Mai sa fie! Dau pe google si nu gasesc eu mari informatii. Intru la idei. Da’ ca de obicei, zic sa-ncerc sa nu raman cu intrebari in cap.
Imi fac programare la om. Cercetez oareshce inainte. El trateaza numa’ cu plante. Atata. Si intreb daca omu are medicina de oameni si femei facuta si apoi alte chestii d-astea alternative. Sh-avea! Purcoi de diplome. Ma gandesc io ca prostu ca nu-mi dadea la socoteala, de ce mama dracului se stabilise el taman in Romania. Bai frate, IN ROMANIA?!!!!! Haida cu mine la control.
Ajung.
Farmacie naturista…d-asta…inca nu era asa exloziv trendul cu naturistele pe la noi. II bun zic, uite unu care se intoarce la legende. Pan’ sa intru la dom’ doctor, imi arunc ochii pe la cutiile de naturiste. Cum e ma sa te intrebe cineva: ei…si?…ce iei acum ca tratament? si tu sa-i raspunzi senin: dimineata o laba de urs, la pranz doua labe de urs si seara trei? Radeam de ma prabuseam in sinea mea.
Numai ca rasul mi-a disparut rapid cand am intrat in cabinet.
Cabinet e cam mult spus. Camaruta nu stiu daca avea mai mult de 3mp. O masa si un scaun. Doctoru, imbracat in halat si cu lampas de miner pe frunte. Hai bai ca o sa ma distrez.
Imi pune o mana ferma pe umar si ma aseaza pe scaun. Incepe a se uita in ochiu meu stang si a turui ca o moara stricata. Stai bre, dom’ doctor sa notez si io ceva ca mi s-a luat scrisu de pe ecran! Strig eu disperata de valmaseala de cuvinte cu un accent moldovenesc de-mi trezi toate invidiile in mine. Nu-tz trebui! Tzii minti! Aceeasi voce ferma, dar nu agresiva, m-a facut sa-mi piara pana si hazu interior si-am inceput sa casc ochii mai atent la ce zicea mon cher docteur.
Ramasei tzapana. Ca zicea nu numai ce am avut de cand muma m-o facut, da zicea d-alea de credeai ca da in bobi. Imi venea sa-l intreb necuviincioase deja. D-alea de job, de bani,de una de alta, deh…ca muierea proasta. Da ma abtzinui cu un efort suprem.
Sh-apoi ma trezii din transa cand scria el primu pas din tratament cum ca tre sa-mi diminueze activitatea cerebrala care e mult prea intensa.
N-am vrut sa-l lovesc ca ma uitai la el ca era scandura ca si mine si ca atare stia si el probabil cum ii sa ti otanjeasca doua oase uscate pisti fatza. Sh-apoi, macar noi intre noi scandurili sa nu ni-o trajiim la gioali.
Bre dom’ doctor, orice. Opreste-mi inima, opreste-mi ficatu, opreste-mi masina in drumu spre mare, da nu-mi opri bre creieru ca-i tot ce am, ma milogii eu cu ultima resursa.
Zambi. Hai ca are simtu humorului si ca atare nu ma ia la suturi in cur.
Imi ciufuli paru din crestet ca la copchii zvapaiati, imi dadu hartia si ma dadu afara din cabinet cu decret clar sa viu inapoi peste o luna.
Pe hartie numa hieroglife de parca-l nascu muma-sa in Egiptu antic nu alta.
Ma dusei la asistenta lui, o Matrioshka adevarata care n-avea simtu humorului, caci imi zise strepezit: cu dom’ doctuor nu si fac glumili istea!
Apoi…nah…lasai ochii in jos, ca copchilu prins ca copiaza si-i intinsei hartia cu hieroglifele.
Ea s-a luminat la fata. Io m-am intristat. Da eram si curioasa cum ii sa mai stea si creieru ista oleaca potolit si sa ma mai lasi in paci.
Si plecai c-o sarsanalutza di ceaiuri cari di cari mai di leac.
Bai si le luai! Cat urasc io ceaiurile, le luai de draci!
Pot sa va spun ca dupa o saptamana mi-a venit ideea sa merg la un control medical la o clinica medicala, de data asta organizata pe criterii stiintifice cum ar veni. Ca tineam minte la ce-mi zise moldoveanu ca as fi predispusa.
Si luara aia sanje din mine de nu credeam ca mai ajung vie acasa.
In paralel insa, luam si ceaiurile. Numa ierburi de care n-auzisem in viata mea. Am bagat in luna aia la furaje in mine de credeam ca o sa luminez ca licuriciul nu alta.
Dar dincolo de orice gluma, am inceput sa ma odihnesc ca oamenii. Nu ma aseza nici un ceai in cap, ci pur si simplu cand ma asezam in pat, fie ca stateam o jumatate de ora sau o noapte, reuseam sa dorm linistit, sa simt creierul odihnit si o stare generala mult mai buna. Probabil ca de atunci am ramas cu optimismul asta in mine.
Dupa vreo doua saptamani imi vin rezultatele de la analizele facute stiintific. Recunosc, am ramas cam muta sa descopar ca tot ce imi spusese moldoveanul meu era adevarat. Sigur ca medicii de la clinica mi-au oferit enshpe mii de retete, toate cu produsi de sinteza ai laboratoarelor cu nume fornaitoare de prin toata lumea asta si care ma faceau sa decartez poate mai bine de juma din salariul meu de atunci pe ele.
Asa ca am zis pas. M-am intors la medicul irusolog care m-a luat de cum am intrat: ei, ti-au validat testele medicale tot ce ti-am spus eu pana acum? Mai rusinata, mai cu ochii in pamant, i-am recunoscut omului adevarul.
Bine, atunci hai sa tratam cu plante, caci mai bun doctor ca natura nu-i niciunul.
Si-asa a fost. Si asa este si acum. Si nu trebuie neaparat sa ai ceva de tratat. Poti preveni chestii catre care ai predispozitii.
Neclaritatea mea este legata de ce poate omul ala a vada intr-un iris, de i se dezvaluie toate asa…ca si cum ar fi o oglinda….
Mi-am amitit sa va zic povestea asta pentru ca m-am trezit in seara asta uitandu-ma in oglida la toate liniutele si punctele din ochii mei.
Sh-atat…:)
d-ala ma…cum ii zice c-am uitat….
Iaca…ce sa va povestesc? Ca nimic important nu s-a mai intamplat…Ganduri…multe ganduri si liniste. Cum sa va povestesc linistea ca sa nu va deranjez?…
Da sa stiti ca am plantat asa: busuioc, cimbrisor, n-am gasit d-ala…cum ii zice frate…d-ala de fac io la friptura de vita, amestecat cu lamaie …pfff…am un lapsus, dar ma revansez…asa…am mai plantat niste flori de care habar nu aveam pana sa dau peste ele la Mr. Bricolage…
D-astea…
Aaaa….si-am mai citit o gramada. O sa scriu cand termin. De citit adica.
In rest…Dioda e bine, multumesc de intrebare. Prietenii mei la fel. Si familia.
Voi?…:)
Ce-ar fi?….
Azi n-am bagat in seama traficul. M-am bucurat vazand foarte multi oameni pe biciclete. Colorate, mari, mici, vintage, scule, mountain bikes…ce mai de toate formele si marimile si mai ales, culorile.
Am mers cam ondulat, incercand sa le fac, macar eu, loc sa treaca.
N-am bicicleta…Ba da! Ioane, trezirea! AM bicicleta! Mi-a facut-o Cristina cadou de ziua mea. Trebuie doar sa ii rezolv o problema la o roata si here I am!
Ba nu…mi-am amintit…Cristina a avut un accident nasol si acum are un ochi vanat.
Si asa de usor si de bine ar fi daca am merge toti pe biciclete!
Dar pana sa avem benzi speciale pe toate (TOATE!) trotuarele, pana cand vom avea strazi civilizate si cand nu se va mai permite ca pe o strada sau un trotuar proaspat astfaltate sa vina cine stie ce companii cu aer de monopol (gaze, lumina, cablu optic so on) sa distruga si sa-si puna palma undeva lasand dezastru in urma, mai e cale lunga.
Desi cred ca daca vreme de o luna, am iesi toti, dar absolut toti cu bicicletele pe strazi, in drum spre servici, la intalniri de afaceri sau pur si simplu la plimbare am rezolva mai multe probleme:
1. benzinarii din Romania care isi ingrasa HQ-urile cu banii nostri de popor amarat vor fi nevoiti sa reduca, la fel ca in toata lumea, pretul la carburanti.
2. pana la urma pana si oficialitatile se vor sesiza si vor face ceva real si durabil in orasul asta
3. am reduce poluarea
4. am face miscare
5. am mai socializa si mai mult in afara internetului si a jobului. nah…mai opresti la un semafor, mai intrebi cat e ceasul, mai discuti despre vreme sau despre ce model de bicileta ai…ca tot omul….
Dar da, sunt convinsa ca asta nu se va intampla. Comoditatea, fitzele, spiritul (prost dealtfel) corporatist sunt doar cativa dintre factorii care ne vor impiedica sa fim un Bucuresti pe biciclete, macar pentru o luna…
Dar macar a meritat sa incerc sa va spun ca azi chiar m-am bucurat sa vad multi biciclisti prin oras si sa-mi amintesc sa mai “abandonez” masina…cel putin pana la toamna.
Amestecate
Stiti deja evenimentele politice si mondene de la noi, precum si ingrijorarea fata de catastrofele din Japonia.
Rugaciunile si adeziunile, ca si revoltele se fac in retelele sociale. Stiti si asta.
Dar sa va zic una pe care nu o stiti. Am iesit dupa miezul noptii sa cumpar paine si tigari. Am ajuns la supermarketul deschis non stop de pe Maria Rosetti.
Parchez si observ in treacat masina politiei, cu organele in interior, cum ar veni. Intru. Plin ochi. De curve. Hei! Chiar nu glumesc. Erau vreo 4. De toate dimensiunile si varstele. Si erau d-alea adevarate. Evit sa ma holbez prea evident la ele, desi ma impingea curiozitatea, dar m-am gandit ca tre’ sa ies vie de acolo.
Imi fac cumparaturile, observand si cam ce produse le tenteaza pe “doamne”, platesc si ies.
(Nota catre marketingi si publicitari: astea sunt in target pentru fmcg, desi nu ati comunicat niciodata cu ele, desi e simplu! V-ati putea imagina ca va adresati Elenei Udrea, de exemplu )) )
Ceva imi spune sa nu plec din fata supermarketului. Si sa stiti ca bine am facut.
Dupa putin timp, creaturile …adica “doamnele” am vrut sa spun, iertata-mi fie oboseala de la aceasta ora, ies si ele gurese ca vrabiile, incarcate de sarsanale (inca un pont pentru marketingi si publicitari: au cumparat doar produse extrem de scumpe) si s-au indreptat hotarat catre masina politiei.
Am vrut sa ma frec la ochi sa fiu sigura ca sunt treaza, dar nu puteam ca ma tineam cu mainile zdravan de volan de ras.
Au deschis portbagajul masinii de politie, au aruncat sarsanalele nonsalant si s-au aburcat in masina cu pricina, mai inghiontindu-se, mai razand, oricum nerabdatoare sa intre musai toate 4 in spate.
Si-au incaput.
Apoi au plecat in tromba. Si in noapte.
Am mai stat un pic sa-mi sterg lacrimile de ras si m-am indreptat catre casa.
Ma gandesc ca maine sa sun si eu la politie sa-i chem sa puna umarul si sa ma ajute la mutat…..oare or veni?…..:D
Sh-atata! )))))
