am mai facut o pagina

cum inca nu ma prind cum postez articole noi pe aceasta pagina noua, intitulata “cuvantul in cuvinte” scriu comentarii. dar o sa ma ocup de asta si o sa apara in curand articole ca atare si acolo

pana atunci, enjoy!

prima mea scrisoare, prima mea negociere

..ca tot pomeni Andi ca ne spune Mosului Craciunului daca nu suntem cumintzi, n-am putut sa nu-mi amintesc de prima mea scrisoare.

Aveam 5 ani si era ultima iarna de “gradinareasa” (adica student la gradinitza din targ).

Deprinsesem cititul si scrisul de pe la 2 ani si ceva, caci, dupa cum v-am zis, paranoia nu e o boala, e o stare de spirit. Ai mei aveau obisnuinta ca, daca plecau de acasa cu treburi, sa-si lase bilete unul altuia ca sa stie ce si cum.

Eu, pentru ca eram foarte cuminte (de mica am fost un copil foarte cuminte si de aia pe tata, cand il lasau puterile, imi zicea ca daca ar fi sa ma blesteme mi-ar dori sa am un copil sa-mi semene…acum abia il inteleg) o cam bagam pe maneca cu biletele alea…sa nu cumva sa spuna mama – tatei sau invers ce ghidusie mai facusem. Ca le cam faceam. Nu chestii urate sau rele, doar trasnai. Cu duiumul. Hiperactiva si cu imaginatie de nestavilit…Asa am invatat foarte rapid sa citesc si sa scriu. La 5 ani deja facea tata caligrafie cu mine. Cu toc si penita.

Eu, posesoare de frate mai mare, apelez la cunostintele si inteleciunea lui sa ma ajute sa-i scriu Mosului. Nu mai scrisesem niciodata o scrisoare, iar biletelele in care scriam eu ce cuminte am fost (in cap la mine) nu se puneau.

Si-mi explica frate-miu tehnica redactarii unei scrisori, de la asezarea in pagina si pana la continut.

Asa ca ma astern pe treaba. Imi si amintesc perfect secventa. Si ii scriu Mosului, cumma pricep eu mai bine, sa imi aduca musai stilou cu capac si penita de aur (nu ma intrebati de ce, ca nu stiu, aveam si eu ca tot omu’ o dambla), un paltonas de domnisoare, un betisor fermecat care sa-mi faca temele si nu mai stiu eu ce bateam campii pe acolo. Am terminat cu multumiri si semnatura. Dupa cateva momente, mi-am dat seama ca mai vreau sa adaug ceva, pentru ca aveam senzatia ca nu fusesem destul de convingatoare cu Mosul. Cum sa fac? Nu-mi venea sa scriu iar scrisoarea. Cu tocul nu e chiar simplu sa scrii si apoi baletul scrierii buclate te cam epuizeaza. Asa ca imi explica frate-miu cum sta treaba cu P.S. – ce inseamna, de unde vine si mai ales, cum se foloseste.

Fericita ca am solutie la problema mea, pun mare cat capul motanului un ditamai P.S.-ul:

Mosule, poti sa nu-mi aduci stilou, poti sa nu-mi aduci paltonasul pe care mi-l doresc , poti sa nu-mi aduci celelalte chestii marunte, dar daca imi aduci betisorul fermecat care sa imi faca temele, iti dau sorici c-o taiat tata porcu’.

Si m-am mai semnat inca o data, indesat si mai buclat, semn ca e clar ca ar fi cazul ca Mosul sa-si regandeasca strategia de adus cadouri, altfel……

Documentul se pastreaza si azi in arhiva familiei, betisorul fermecat l-am primit dar sub alta forma, gratie lui Dumnezeu si parintilor care mi-au desenat ceva circumvolutiuni in cutia cu maimutze, am primit si paltonasul si stiloul (ma rog…nu avea capac de aur, dar era cel mai frumos stilou pe care l-am pierdut dupa primele 3 zile de scoala) si Mosul nici nu a vrut sa impartim soriciul.

Asa ca de mica am fost, se pare, un foarte bun negociator ))))))))

PS. Inca nu am copii, dar sper ca atunci cand ii voi avea, sa-mi semene, insa am un frate (mai mare dupa cum v-am mai spus) care ma suporta asa cum sunt (ma rog, mai putin ca tre sa ia mereu calmante dupa fiecare trasnaie a mea, adica zilnic si care, inca imi mai spune ce si cum sta treaba cu lumea asta si cu oamenii mari si pe care io-l iubesc de mor in mod special ca nu-si bate capul sa citeasca never ever blogul asta)

o posibila cauza a impotentei

azi mi-am amintit cu varf si indesat vorba unei dragi prietene: ” ma io-mi iubesc tara, da ies pe strada si sunt scuipata in fata: de sistem, de functionari mai mult sau mai putin publici”.

uite-asa si io…

dupa ce ca ieri m-am enervat cu alegerile, cu papitoiul de anotenscu proaspat spalat cu detergent ieftin (ma voi ati cam uitat de cretinul de antonescu din politica romaniei de acum cativa ani si va recomand sa cautati in arhivele televiziunilor si ziarelor de acu vreo 10 ani…sa spunem), dupa ce m-am enervat ca in finala au intrat basescu si geoana si io n-am ce sa aleg si imi vine sa ma scuip singura cand ma uit in oglinda, ca voi face ca turma, sa aleg raul mai mic dintre doua monstruozitati, desi inca nu m-am decis daca mai ies la vot in turul 2…deci dupa aceasta minunata zi de ieri, azi am fost la Administratia Financiara de care apartin. voiam io si io o amarata de hartie, pe care ar fi putut imbecilii sa o trimita si pe mail. operatiunea in sine a durat aproape 3 minute.

si acu, probabil ca o sa ma intrebati ce dracului am facut eu timp de 3 ore in sediul acestei institutii. ei bine nu, n-am admirat foile lipite pe o usa, cu desene facute de geniul artistic al plodului vreuneia dintre madame, pe coli A4, din bugetul sus numitei institutii si care, in mod normal ar fi putut sa insemne cca 5 formulare printate pentru oamenii cu nevoi diverse. nuuuu…ca nu m-am simtit miscata. nah…insensibila.

deci nu! am invartit nenunamarate cozi. de exemplu mi s-a spus sa ma duc sa completez un formular. care e intocmit fix cu … si poti sa fii si doctor docent, ca la un moment dat iti pui intrebarea daca cineva isi bate joc constient de dramul de inteligenta care ti-a mai ramas pe fund. am completat formularul cu pricina, dupa care am invartit din nou coada la acelasi birou cu desene lipte pe usa ca sa fiu trimisa la caserie. plec, invart alta coada, ajung in cele din urma la o tante (singura machiata si cu parul parand sa cunoasca samponul) care imi face plictisita semn sa merg la ghiseul de alaturi. pe care nu scria ca e caserie. scria altceva. si intreb…asa…ca prosul…”da io am de platit o taxa, de ce sa merg alaturi?”. de data asta , cucoana, vadit deranjata, nu se mai chinuie sa miste degetul, imi arata numai cu ochii, clefetind guma. no…bine ca nu mi-a zis hai sictir. ma mut la alta coada, la ghiseul de alaturi. cand ajung in fata, tante pune un carton prin fanta facuta atat de jos parca special sa te simti umilit cand ii vorbesti functionarului administratiei financiare. imi zic distrata in cap “mai sa vezi ca asta isi ia pauza de masa”…si usor, sa nu cumva sa deranjez sistemul, bat cu o unghie in geam. madam se uita cu o ura sincera si nedisimulata la mine si-mi tipa ca are de lucru. “fa! pe banii si pe timpul meu, ai de lucru cu mine! clar?” …dar asta am urlat numai in capul meu. in cele din urma probabil ca fata mea a inspirat mila si madam ia cartonul din geam, imi ia hartiile din mana, scrie ceva la calculator, imi arunca hartiile inapoi si-mi face semn cu capul (pentru o secunda m-am gandit ca-si da parul din ochi, dar m-am dumirit ca era un semn adresat mie, caci parul ei era atat de jegos ca statea lipit de fruntea lata cat un deget de-al meu) sa merg inapoi la ghiseul pe care scria caserie.

invart iar coada. ajung in fata. madam citea. deci machiata, par pieptanat, citeste, mesteca guma. asta cred ca deja e intelectuala acestei administratii financiare. se uita in ochii mei. ma uit in ochii ei. nu citeam nimic. in ochii ei adica. imi explica, tot clefetind guma, ca formularul completat de colega nu a ajuns la ea in calculator. pai da un refresh, proasto! strig iar in cap. dar tac. astept. intr-un tarziu se prinde si ea ca trebuia sa iasa din fereastra pe care o avea deschisa ca sa vada daca a primit ceva. si primise. da’ mi-am propus sa nu ma enervez. se intoarce la mine cu un gest brusc de ma dau 2 pasi inapoi si cu o voce de parca ma scotea la tabla la ora de fizica imi zice rastit: “banii!!!!” ma uit la ea fix ca proasta si intreb: “toti?”…se blocehaza, se enerveaza si urla “douaj’ de lei fetito, nu vezi ca e lume la coada?!” …ma gandesc pt moment sa-i multumesc pentru ca la cum mi-a zis-o a parut ca-mi face discount. da nu era asta. atata era taxa. in fine…de unde era sa stiu, ca nu dau in bobi, iar pe acolo nu era nimic afisat. nici ce tre sa faci daca iti trebuie o hartie, nici cat costa, nimic, nimic…

dau banutzu, iau chitanta si raman in aer. si acu’?… si acu ce fac?…adica…ma intorc catre ghiseu. cucoana, destepta foc, prinde intrebarea mea nerostita din zbor si-mi spune ca la prosti: “si a-cum mergi la ghi-se-ul de un-de ai ve-nit”…”bun asa, imi zic…stie asta cu despartirea in silabe”. ma reintorc la ghiseul cu desene pe usa. ma ia cu lesin. coada nene. da coada, nu gluma! cred ca am o privire de om deznadajuduit si probabil oamenii aia aveau deja exercitiu in aceasta institutie, ca ma citesc din prima, imi zambesc incurajator si imi fac semn sa trec in fata. imi vine sa le pup mainile si sa strig “pammmaaaannnnt”. astept un pic, inauntru era cineva.

inauntru inseamna un birou de 2 x 2 in care sunt 3 birouri, lucruri aruncate claie peste gramada. m-am gandit ca poate apartin alora care au murit la coada la usa lor. imi trece ganditul repede, caci cineva de la coada ma impinge inauntru, calarindu-l aproape pe omul care dadea sa iasa. in fine…cumva gasim o solutie, el sa iasa, eu sa intru. intru buimacita si cand ma intorc cu fata catre cucoana de la care trebuia sa imi obtin hartia, primesc un damf de tigara drept in fata. ma uit – geamurile inchise. fratilor eu sunt fumator de elita, pret de  3 pachete pe zi, da’ pentru o secunda am crezut ca sar peste biroul madamei si o fac tandari.

nu comentez ca exista si la noi un cacat de lege care interzice fumatul in spatiul public. in fine. dau cuncoanei hartiile de le stransei de pe la toate cozile. le ia, le frichine, imi mai da cate un damf de fum in fata, nu inteleg nimic, ma mai pune sa semnez, da nu vrea sa imi arate ce, dar isi insoteste absolut fiecare miscare cu cate un tipat la mine si cate un fum drept in ochii mei. ei pan’ aici!

ii iau tigara din scrumiera, i-o sting pe tastatura si incep sa-i zic (la mine nici nu-i nevoie sa tip ca am niste plamani formati pe stadion gratie bergenbierului, de cade tencuiala de pe blocuri): FEMEIE, n-ai voie sa fumezi in spatiul public, n-ai voie sa ma pui sa semnez pana nu vad ce e, n-ai voie sa-mi vorbesti urat ca nu-s animal, esti obligata sa-mi furnizezi toate informatiile necesare si NU! NU E VINA MEA CA NU TE MAI FUTE BARBATA-TU DE 40 DE ANI!!!! SI VOI N-ATI AUZIT DE ECOLOGIE, DE UTILIZAREA RATIONALA A HARTIEI?!!!!

dar sincer, nu mai puteam!

brusc s-a facut liniste. cred ca si daca ar fi avut cea mai mica intentie  sa ma cheme a doua zi, i-a pierit brusc cheful. mi-a dat hartia pe loc. am iesit in aplauze la scena deschisa din partea celor care stateau la coada imensa si privirile pline de ura ale madamelor din acea administratie financiara (or fi stiut ele de ce, da’ io cred ca nu erau de acord cu faza cu hartia).

am plecat pe jos sa ma plimb si sa scap de nervi, dar cu speranta ca macar pentru cei din urma mea, individele angajate ale administratiei financiare sector 2 se vor purta mai frumos. si am simtit mila pentru barbatii lor probabil deveniti impotenti, da ‘ ma jur ca-i inteleg.

OUI BA DA

De aseara ma tot gandesc cum sa scriu despre spectacolul lui Gigi Caciuleanu si mi-e foarte complicat.

(Am mai facut o pauza de cateva ore…tot complicat este).

Probabil ca voi scrie prea putin coerent in acest moment, pentru ca eu una simt nevoia acuta sa mai vad spectacolul de cateva ori. Pentru ca acest om minunat, Gigi Caciuleanu, se joaca nu numai cu emotiile spectatorilor, ci si cu mintile lor. Si le ia si le rasuceste si le arunca in sus si le prinde si-apoi se face ca le da drumul si…si tot asa…Nu-i simplu deloc.

Cumva i-am simtit lipsa de pe scena. Asa cum a facut la Festivalul International de Dans de acum foarte multi ani, cand a fost nu doar gazda, ci si personaj si coach si spectator….Dar i-am simtit prezenta electrizanta in privirile “copiilor” lui.

A alcatuit o trupa minunata. Numai suflete si flacara. Si simteam de multa vreme nevoia de asa ceva.

Spectacolul?… (rad. in hohote. de mine insami rad)…nu-mi ies vorbele.

Mie mi s-a parut cea mai frumoasa declaratie de dragoste si cea mai complexa, la care am asistat vreodata: tarii, omului, spectatorilor, balerinilor, sufletului, lui Dumnezeu….

Nu stiu sa va spun mai mult acum. Astept sa se mai potoleasca inima sa-mi bata cu atat putere si-am sa revin asupra acestui post.

Pana atunci insa, chiar va recomand sa mergeti sa vedeti OUI BA DA. Intrati pe site-ul Centrului National al Dansului Bucuresti (CNDB)  – puteti vedea programul, mai multe informatii si chiar va puteti rezerva bilete daca nu aveti vreme sa plecati de la job:)

Iar daca nu vedeti spectacolul, nu pot decat sa va spun ca veti fi cu muuuult mai saraci in suflet.

Multumirile mele din suflet maestrului Gigi Caciuleanu, acestor oameni frumosi de la CNDB pentru ca au proiecte minunate si nu in ultimul rand copiilor din trupa, care mi-au dat atat de multa lumina!

ramas bun…

Trebuia sa scriu despre altceva azi…
Doar ca azi voi dezvalui marea mea relatie, caci nu stiu om mai fericit decat mine in viata.
Am primit tot si am oferit atat de putin… Am ras si am plans cu tot sufletul, am parcurs universuri nebanuite, am crescut si am zburat.
Azi insa va incepe restul vietii mele in care cele descrise vor trai in amintirea mea.
Inchid ochii si incerc sa imi dau seama ce simt. Imi ard obrajii de darele lacrimilor. Si ce mai simt? Egoismul meu: a plecat…a plecat pentru totdeauna!… Imi dau seama ca sunt egoista si asta ma intristeaza. EL, nu a fost niciodata egoist. Poate ca de cele mai multe ori m-a pus inaintea propriei lui familii. Poate ca de multe ori suferea enorm. Dar eu nu am vazut niciodata acest lucru. Eu ma bucuram ca primesc totul si continuu.
Ma simt vinovata? Nu. Nici un pic! Ma simt privilegiata ca am primit neconditionat toate starile omenesti posibile, ca El m-a facut sa vad dincolo de cuvinte si sa plutesc in lumi minunate.
M-a crescut, mi-a oferit iubire si caldura.
Eu..i-am oferit atat de putin…
Nu pot sa leg mai multe cuvinte acum.
Ii mai pot spune: te iubesc din tot sufletul meu si fii sigur ca tot bunul si frumosul pe care mi le-ai oferit in viata, vor ramane vii!
Eu…spectatorul din ultimul rand…TE  aplaud pentru ultima data…

Inscrierile pentru tabara 3R: reiki, reinventare, relaxare

Dati un e-mail pe scrie@andreeatalmazan.ro.

Specificati pentru cate persoane vreti rezervarea.

Ne vedem la Sarmisegetuza!

Tabara 3R: reiki, reinventare, relaxare

Tabara de Reiki – 3 R
by Andreea Talmazan

Reiki inseamna, in limba japoneza, “energia vitala universala”.

Sunt Andreea Talmazan – Maestru Reiki, formator de adulti, terapeut radiestezist grad 6 si te invit la prima editie a Taberei 3R: reiki, reinventare, relaxare!

Tabara 3 R: reiki, reinventare, relaxare isi propune urmatoarele obiective:

1. initierea participantilor pe gradele 1, 2 si 3

2. practicarea meditatiei

3. terapie individuala si de grup

4. tehnici si instrumente de reinventare

5. vizitarea celor mai importante obiective istorice din regiune

6. relaxare si interactiune:)

Tabara 3 R: reiki, reinventare, relaxare se adreseaza:

1. actualilor cursanti / practicanti de Reiki de toate gradele

2. celor care isi doresc initierea in Reiki

3. celor care isi doresc un week-end prelungit de relaxare si re-energizare

Locatia:

Orastioara. Am inchiriat o vila intreaga doar pentru noi! Locurile sunt limitate si se vor ocupa in ordinea efectuarii platii! (20 de persoane)

Scurt istoric al zonei:

Sarmisegetusa Regia este un complex de sanctuare, situat in Muntii Orastiei. Aici se remarca Sanctuarul Mare Rotund si “Soarele de andezit”. Data constructiei este si acum controversata: unii afirma ca orasul a fost ridicat in secolele III-II inainte de Hristos, pe cand altii cred ca ar fi mai vechi cu cel putin 600 de ani. Poate ca unul dintre motive este asemanarea de neinchipuit dintre planurile Sanctuarului Mare Rotund si a celui de la Stonehenge. Pare ca acelasi arhitect le-a inchipuit pe amandoua, cu diferenta ca cel de la Orastie este mai mic. Apoi, “Soarele de andezit” poate fi usor asemanat cu celebrul calendar Maya.

Capitala Daciei a fost cucerita si distrusa de armata romana in anul 106 d.H.

La circa 40 de km de Muntii Orastiei se afla ruinele celeilalte cetati cu acelasi nume, capitala Daciei Romane, numita si Ulpia Traiana Sarmisegetusa, fondata de guvernatorul Terentius Scaurianus între anii 108 – 110. Timp de doua secole acesta a fost centrul politico-administrativ al provinciei Dacia.

Sediile guvernatorului, al administratiei, al aparatului fiscal, al centrelor militar, economic si religios isi aveau locul dupa zidurile cetatii. În timpul domniei împaratului Hadrian (117-138), Sarmizegetusa a fost denumita Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa, iar mai apoi, în perioada 222-235 i s-a adaugat epitetul de metropolis.

Alte puncte de interes in zona sunt Cetatea Colt, Cetatea Malaiesi, Biserica din Densus, Biserica din Strei ca si Cetatea de la Hateg.

In afara cetatii romane, se mai pot vizita Sarmizegetusa pesterile Cioclovina, Ohaba Ponor, Manastirea Prislop si “Cetatea de Colt” din satul Suseni.

Biserica din Densuş, isi pastreaza inca secretele astfel incat nimeni nu poate spune cu certitudine cand a fost ridicata. Istoricii au pareri impartite. Unii spun ca ar fi fost ridicata pe ruinele unui edicifiu pre-crestin din Dacia, altii cred ca a fost ridicata pe fundatia unui templu inchinat zeului Marte, multi spun ca biserica a fost mai intai un mausoleu inchinat generalului Longinus Maximus, ucis de daci, Nicolae Iorga o plaseaza in secolul al XVI-lea iar istoricul de arta Vataseanu crede ca ar fi din ultimul sfert al secolului al XIII-lea.

Cert este un singur lucru: la ora actuala este cea mai veche biserica din Romania in care se mai tin slujbe.

Perioada taberei:

26 – 30 noiembrie

Costul taberei:

600 RON (cazare, masa, cursuri) + transport

casutele mele dragi

Aseara vorbeam cu prietena mea Andreea si din una in alta, ne-am amintit de case dragi. Atunci mi-a venit ideea sa scriu despre asta.
Pana acum am stat in 35 de case, in 12 ani. Unele dintre ele imi vor ramane in suflet toata viata, neuitandu-le pe celelalte, insa. Fiecare mi-a dat cate ceva si in fiecare dintre ele am lasat mare parte din sufletul meu.
Dar ca si prima iubire, prima casa nu se uita niciodata.
N-am vrut sa stau in camin sub nici o forma. Imi doream atat de tare casuta mea, incat nu cred ca la momentul acela putea altceva sa aiba o mai mare insemnatate. Si pentru ca dorinta imi era uriasa, Dumnezeu dragutul a legat lucrurile frumos. M-a intrebat cineva, intr-o doara, daca vreau sa fac un film de prezentare pentru Sofitel. Ce trebuie sa fac? Regie si scenariu si sa-l produci. A bon!….
Orice proiect care are o provocare, e al meu! Zis si facut! M-am apucat de treaba. Multe nopti nedormite, uitasem de mancare. Si faceam pe vremea aia niste cafele de statea linguritza tzapana!:)
Am luat mareata suma de 350 de usd. La vremea aia erau bani, nu gluma. Cand m-am vazut cu banii in buzunar, mi-am zis: eu azi o sa am casa! Am iesit din studio, mi-am cumparat o Romania Libera si m-am pus pe studiat. Vad un anunt: de inchiriat garsoniera, 25 de usd / luna, in spatele politiei Udriste, plata in avans pe un an. Am facut urgent calculul. Aveam banii, imi mai ramaneau si mie de aruncat pe geam, asa ca am sunat si mi-am dat intalnire cu proprietarul chiar la garsoniera cu pricina.
Apoi mi-am dat seama ca eu habar nu am Bucurestiul, asa ca am intrebat printre colegi daca zona aceea este o zona buna. Cand mi s-a confirmat am simtit ca prind aripi la picioare. Am chemat urgent un taxi, m-am aruncat in el si am pornit catre casa visurilor.
Aveam tot felul de imagini in cap, asa ca nici vorba sa fiu atenta la drum. Mai conta?…
Am ajuns. Un bloco-vila, copacei in fata. Veche cladirea, din perioada interbelica. Exact asta voiam. Urc in fuga pana la etajul 3, bat la usa si intru ca o furtuna. Nu mai aveam aer sa pot articula vreun cuvant, am dat din mana a salut. Un tip statea sprijinit de calorifer si se uita pe geam. Am dat la o parte gandul “maaammmmaaa ce fata are asta”. Acum, uitandu-ma in urma, rad cu lacrimi. Cred ca daca as mai vedea un individ ca ala, cu siguranta as fugi mancand pamantul.
Ce a urmat a fost scurt: i-am dat banii, mi-a dat cheile zicandu-mi “ne vedem peste un an” si a plecat.
Cat de tzacanita am fost sa nu-i cer un buletin, un act al casei, o…ceva..!
Aveam casuta mea si asta era tot ce conta.
Holul de la intrare avea cam 1,5 m ..cu totul. In stanga era usa spre baie. Baie mare, cu o cada in care intotdeauna am avut nevoie de salteaua pneumatica sa nu ma innec, cu o ditamai paftaua pe ea, semnul producatorului. Pe jos, era o alta emblema mare si din fonta pe care scria “Regia anonima franceza”. M-am inmuiat de emotie. Aproape ca nu aveam curajul sa ating ceva din casa aia. Si n-am atins nimic. Altfel, inca din prima secunda as fi aflat ca nu am nici un fel de apa. Nici la chiuveta, nici la toaleta, nici la cada. Dar parca in asta ma impedicam eu!:))))
Tot din hol, cumva in diagonala, o bucata de perete lata cat sa fie o usa. De pe peretele cu usa porneau peretii camerei, ca doua raze de cerc. Al 4-lea perete era bucata de cerc ce unea razele, cu ferestre imense si obloane din lemn. Peretii erau albastri, iar pe jos parchet vechi si frumos. Pe geam, vedeam tot Bucurestiul, parcul mic si triunghiular din fata blocului si scoala de muzica, de unde ii auzeam si pe elevi exersand la diverse instrumente.
Nu stiu cat am stat asa, intepenita, respirand fiecare particula din casa aia. Mi se umpluse sufletul de frumos si eram atat de bucuroasa ca eram pe punctul de a deveni foc de artificii.
Am fugit inapoi in studio. Am rugat-o pe femeia se serviciu sa imi dea o punga de carpe noi si chestii de spalat si am lucrat cu o viteza fantastica, pentru ca trebuia sa alerg inapoi la casuta mea care ma chema, cu fiecare pala de vant care intra prin fereastra studioului.
Cand am terminat am iesit, am respirat tot aerul orasului si am pornit-o pe jos.
Pe drum m-am intalnit cu un fost coleg de liceu, cu vreo 3 ani mai mare ca mine, l-am luat de-o aripa si am zis ca trebuie sa imi vada casuta cea noua si sa bem pentru asta. Amluat de pe drum…nici nu mai stiu ce….as fi vrut sa fi fost sampanie, dar in perioada aia, in afara de Angeli nu gaseai ninic altceva.
Am ras, am glumit si ne-am invartit….vreo 4 ore…
Motivul era simplu – nu mai tineam minte o iota din zona in care trebuia sa ajung. El stia unde e Politia Udriste, asa ca aveam un reper. Am zis ca o sa luam fiecare straduta in parte si pana la urma o sa gasim casa. Incepuse sa rada de mine…si eu radeam de mine…dar eram prea fericita ca sa-mi pese de acest mic impediment. Am zis ca o sa dam anunt “pierdut garsoniera, gasitorului buna recompensa”.
In cele din urma, rupti de oboseala, am gasit casa.
Nu stiu daca a jucat incantarea sau chiar a fost incantat de casuta, nici asta nu mi se parea important. Eram fericita si asta era tot ce conta.
El, mai mare si mai cu cap decat mine, a controlat totul si a inceput: “bai nu ai apa, nu ai curent, nu ai bucatarie! Pentru ce ai dat tu atatia bani aici? Esti nebuna?”…Da poate ca eram. Dar eram fericita si asta era tot ce conta. Cu restul o sa ma descurc eu, mi-am zis. Iar lui i-am zis: da, dar simti asta? si am respirat adanc. N-a mai comentat nimic. A plecat dupa un timp. De atunci nu ne-am mai vazut…auzisem ca e mare arhitect in Anglia…
Eu am ramas….Am curatat si dezinfectat fiecare coltisor cu atata dragoste cum nu cred ca aratasem pana atunci niciunui lucru in viata mea. Iar cand am terminat era deja seara. Luminile Bucurestiului aratau asa de frumos de la fereastra mea, ca mi-au dat lacrimile. Am luat geaca de pe coltul usii pe care o atarnasem, am intins-o pe jos si m-am culcat. Direct pe parchet, caci nu aveam iota de mobila in casa aia. Nu stiu sa fi avut pana atunci sau de atunci incolo un somn mai frumos si mai odihnitor.
A doua zi mi-am adus hainele si cartile, caci atat aveam ca bagaj. Am descoperit un depozit de scanduri in apropiere si am luat doua sticle de vin foarte scump si m-am dus hotarata sa nu ma intorc fara scanduri de facut mobila. Can m-a vazut “maestrul” s-a crucit. M-a trimis sa schimb cele doua sticle de vin pe doua lazi de bere. M-am dezumflat. Si eu care luasem vin de colectie…dar in fine…nu te pui cu gustul omului. M-am intors tarand dupa mine, cu chiu cu vai cele doua lazi de bere.
S-a luminat la fata si m-a intrebat ce vreau. I-am zis ca-mi trebuie pat, raft de carti si dulap de haine.
“Bine, da-mi masurile, sa iti tai scandurile”.
Ei…aici e aici…ce masuri? cu ce sa masor…..M-am lipit de gardul depozitului si am masurat cu pasul. Cand am considerat ca e suficient am zis: uite asa, vreau 6 scanduri. Si tot asa am facut cu toate dimensiunile de care aveam nevoie. S-a crucit bietul om sau nu, a fost problema lui.
La final mi-a zis ca imi da un muncitor sa ma ajute. Am refuzat ferm. Cum putea sa imi rapeasca placerea asta. Pe drum, mi-am dat seama ce prostie am facut ca am refuzat. Scandurile, de brad, erau grele ale naibii. Dar nu le-am lasat jos decat cand am ajuns in casa. Adevarul e ca dupa sportul asta, pret de vreo doua saptamani nu prea am mai fost in stare sa ma misc.
Am stat un pic, ca Ganditorul de la Hamangia, m-am intors la depozit si i-am cerut un pumn de cuie. De care? a venit firesc intrebarea….ei na…de care?!…pffff…..de cuie!
“da’ la ce-ti trebuie mai copile?” ma intreaba “maestrul”
cum la ce? sa-mi fac mobila. Omul chiar s-a scarpinat in cap pret de mai multe secunde. Era incurcat rau cu una ca mine. Dar a vazut ca nu are cu cine discuta, si mi-a pus in brate o ditamai punga de cuie. Si mi-a dat si ciocan, ca s-a prins el ca nu am.
O noapte intreaga m-am muncit. Acasa, cam la doua saptamani imi demontam mobila din camera ca sa aranjez altfel, de ii disperasem pe ai mei, asa ca aveam eu o vaga idee de cum ar trebui construit un pat.
Nu vreti sa stiti cum am facut mobila aia. Nu stiu nici acum cum au suportat scandurile alea atata tona de cuie batute in toate directiile ca sa fiu eu sigura ca “mobila” e tzapana. ))
Cert este ca pana dimineata terminasem treaba. Mi-am aranjat lucrurile si am descoperit ca transformasem locul in micul meu colt de rai.
M-am imprietenit rapid cu vecinii mei de palier. Radu era fotoreporter la Reuters si avea la fel de multe doage lipsa ca si mine. Asa ca imediat am facut si aranjamentul cu apa. Fereastra mea de la baie era catre casa scarilor. Asa ca am luat un furtun, l-am bagat pe sub usa lui de la intrare. Cand voiam sa fac baie sau sa spal ceva, bateam cu o sticla de bere in perete. Cand voiam sa opreasca apa, la fel, dar semnalul, evident era diferit.
Dupa un an am plecat mai departe in viata, dar am luat cu mine pretutindeni casuta aceea si cand mi-e greu, ma refugiez in ea. Cu peretii albastri, peretele rotund plin de ferestre imense prin care zboara visele mele, cu obloane de lemn ca sa ma apere de vise rele si de urat, cu parcul triunghiular din fata si scoala de muzica din care si acum mai aud copiii exersand la vioara si pian…..

pentru specialisti

am avut cateva zile crancene, la nivel spiritual si datorita unor atacuri cam sub centura.
si dupa ce m-am calmat, gratie unei conversatii placute cu un bun prieten, mi-a venit ideea sa scriu cele ce urmeaza.
mai specilistilor in materie de viata mea, am sa incep prin a va spune ca Dumnezeu si parintii mei mi-au daruit viata asta ca s-o traiesc EU. nu voi, nu vecinu’ de la parter, nu sefu. EU!
asta ca sa intelegeti ca a ma judeca e o problema a voastra cu voi insiva.
eu cred ca m-am nascut sa fiu curioasa, sa caut mereu, sa explorez si sa savurez fiecare secunda, sa nu ma limitez la nimic si sa sar parleazul de cate ori se poate.
traiesc cu multa lumina in interiorul meu si de restul cu enorm de multe tigari, un simt al humorului sanatos si vartos si mai cu seama un simt autocritic ceva de speriat. de asta cred ca mi s-au dezvoltat dintii, de exemplu. de obicei ma enervez al dracu’ de greu, contrar temperamentului meu vulcanic, dar cand se intampla, gratie ditamai dintilor, ma infig direct in carotide. de-asta pe multi ii ustura multa vreme. de felul meu sunt animalut care nu ataca si nu se razbuna, dar dupa o mai veche vorba a mea, fratilor, ma puteti calca pe coada cat vreti, caci am sa ma uit zambind parinteste la joaca voastra. dar mare atentie la granita dintre coada si cur, ca e cel mai sensibil loc. iar daca ma calcati acolo, va musc direct.
enervarea mea, vine dintr-o suma de replici auzite din mai multe parti, toate la adresa mea (ele, replicile) de genul: gresesti, eu stiu unde gresesti dar tu nu vrei sa ma asculti sau: bai ti-ai facut viata cacat si nu iti dai seama ca facandu-ti tie rau, faci rau si celor din jur carora le pasa de tine. hai ma! pe bune acu! ete d-aia nu mai dormiti voi noaptea: de grija mea. printesa mai sunt.
elegant nu am comentat pana acum. si pentru ca n-am chef sa las nervii ca pe niste noroaie sa imi intre in viata. da’ acu ie-te ca rabufnesc, ca nu sunt zidul in care dati voi la infinit cu bocancii. is om ca si voi. paradoxal, nu?!:)
in final zic asa: hai sa ne vedem fiecare de borsul lui , iar daca nu aveti nimic pozitiv de zis, mai bine sa tacem impreuna. e mai constructiv. daca eu nu traiesc dupa standardele voastre, daca actionez diferit sau daca gandesc mai altfel, asta nu inseamna ca gresesc sau ca eu sunt gresita. pur si simplu nu sunt in normele voastre, nu sunt voi si mai ales nu sunt cine ati vrea voi sa fiu. e simplu. pe bune!
anul asta mi-am cautat job, am citit enorm, am vazut foarte multe filme, am strans bani pentru o fetita cu o boala incurabila, am contribuit la o campanie impotriva discriminarii si ii multumesc prietenei mele Cristina ca mi-a oferit sansa asta, am facut terapie cu oameni care chiar aveau nevoie de asta, am inceput in sfarsit sa scriu (si nu la blog ma refer), merg la niste cursuri minunate de Reiki, ma bucur de extrem de putinii prieteni adevarati pe care ii am si le multumesc si ii multumesc lui Dumnezeu pentru fiecare dintre ei (desi sincera sa fiu nu prea inteleg cum de ma suporta si nici ce naiba au gasit la mine) si am facut o multime de alte lucruri bune si frumoase pe care le voi pastra sub tacere si in continuare ma voi implica in proiecte frumoase si bune.
Nu stiu daca am facut mult, nu stiu daca am facut putin, tot ce stiu este ca am facut din tot sufletul. Fara sa astept nimic in schimb, fara sa cer sau sa dau bani (oricum anul asta chiar n-am mai avut de unde), dar cu TOT SUFLETUL MEU.
si pentru mine, cred ca asta a fost cel mai important an din viata mea.
aaa si sa nu uit. voua specialistilor in viata mea: n-am job, nu am carte de munca, nu platesc nimic la statu roman pe care nu-l recunosc, ca oricum in afara de boii de la bicicleta n-au ce sa-mi ia, nu mi-am facut asigurare de viata si nici pensie privata si in general, sincer, ma doare in cur de opiniile voastre de specialisti in viata mea, din simplul motiv nu ca nu va respect, pentru ca va respect mult, dar pentru ca sunt convinsa ca va bagati in viata mea pentru ca e mai simplu sa ma puneti pe mine la pamant, decat sa va uitati la vietile voastre si sa evoluati. e o bucurie morbida, daca pot sa ma exprim asa…dar in fond, e alegerea voastra.
eu oricum va iubesc in continuare, frumos si neconditionat.
si va reamintesc princpiul meu de viata: NU MOR CAII CAND VOR CAINII!
dixit!
va doresc sa visati frumos colorat si sa iubiti cu toata fiinta voastra!

auzi frate?

da, da! tu…ala care mi-ai stins lumina! sa stii ca ma duc sa o aprind! cum cand? uite acum! nu mai aman nici o secunda!
ei si sa te-mpinga pacatu sa mi-o mai stingi vreodata!
ce tampita am fost pana acu, ca am stat pe intuneric!
da….e mult mai bine asa!!!!