Cantecul ingerilor

Habar nu am cum vor decurge randurile acestea…abia am aflat si tremur din toate incheieturile….

Odata cu venirea mea in tara, concertele lui Johnny erau bucuria din fiecare saptamana. Nu doar in Laptarie, asa cum erau multi obisnuiti. Pe vremea aia mergea si la Big Mamout si la Green si la Indigo si in multe alte locuri. Am si lucrat impreuna la un proiect, dar asta nu se pune, pentru ca doar presa internationala a fost real interesata de ceva ce au denumit “cea mai eleganta campanie europeana”.

Prostii…totul pare dezbracat de sens acum…

Era o noapte calda de toamna. Oamenii plecasera de pe Motoare, care incotro ca niste vrabii gurese. Cred ca v-am mai scris povestea asta pe undeva…nu mai stiu si nu-mi pasa daca o repet. Pentru mine e ceva special.

Ramasesem de povesti cu Johnny si Calin. Eram stapanii terasei. Noi, cerul plin de stele si Dumnezeu. Atat.

Taceam si ascultam povestile lui Johnny, fascinata ca de obicei. Mai facea cate o pauza si urma taraganat intr-o melodie stiuta doar de el: “asaaaa….maaaaaiii COOOOPPPPIIILLLLEEE maaaai”

Niciodata nu mi-a zis pe nume. Nici nu am crezut vreodata ca imi tine mine numele. Aveam sa aflu mai tarziu ca ma inselam.

Pe la concerte stateam atarnata de piciorul pianului si toata lumea din jur disparea iar eu calatoream prin universurile mele paralele si era tare bine.

In seara aia stateam pe un scunel mic si negru cuminte. Mi-era rusine si sa respir ca sa nu intrerup sau sa nu aud ceva important.

Batea de miezul noptii si povestile curgeau in ritmul adierilor. Ii mai vedeam degetele tresarind, semn ca dincolo de povesti, undeva, foarte sus, se mai tesea o linie melodica.

Mi-a spus ca vrea sa bea ceva. Johnny nu bea alcol. Dar nici ceai nu voia. Am fugit de pe terasa rugandu-l sa faca pauza de povesti si m-am reintors dupa ce sculasem tot Interul in picioare si-l aliniasem. Mi-am facut intrarea triumfal (fara tam tam, dar cu mandrie) pe terasa, cu o cana cu lapte caldut, cum stiam ca ii place. A zambit

“Maaaaiiii COOOPPPIIILLEEEE”

Nu stiu de ce mi-au dat lacrimile. Era ceva in felul cum ma striga, o caldura pe care nu am cuvinte sa o descriu. Mi-era bine in suflet si chiar ma simteam din nou copilul ala de pe vremuri care se pitea pe dupa tocurile usilor sa mai asculte povestile “oamenilor mari” de la petrecerile din familia mea.

S-a ridicat incet de pe scaun si a plecat in teatru. Nu stiam ce vrea sa faca. Nu voiam sa mai fie nici o pauza. Dar nici nu indrazneam sa ii spun sa continue. Poate o avea omul nevoie la toaleta, mi-am dat eu repede explicatia.

Dupa vreo douazeci de minute s-a reintors. Mergea incet si avea o luminita in priviri. In mana stanga ducea un contrabas. Dumnezeu stie pe unde il avea pitit.

Si-a cautat alt scaun, cu ajutorul lui Calin, si-a cautat o pozitie potrivita si zambind mi-a zis:

“Asaaa…maaaaaiiii COOOPPPIIILLLEEEE…asa…inceeeettt….sa nu uiti niciodata ca intr-o noapte de Sfanta Marie, cadoul lui Johnny pentru tine e ca pune mana pe contrabas prima data dupa douazeci de ani si iti da sufletul lui cadou…maaaaaiiii COOOPPPIIILLLEEEE”

Abia atunci lacrimile mele nu s-au mai oprit. Nu plangeam. Imi curgeau doar lacrimile. Si asa a fost pana cand a terminat el de cantat. Pentru ca in noaptea aia eram in Ceruri si cutreieram Universurile calauzita de sufletul muzical al lui Johnny.

Habar n-am cat a durat. Habar n-am de nimic altceva.

Am plecat impreuna, catinel catre casa, fara sa ne spunem nici un cuvant.

Ce-ar mai fi fost de spus?….

De atunci acel “maaaaiii COOOOPPPIIILLLLEEE”a devenit un semn de complicitate, pentru ca acum stiam cum arata ingerii.

Nu stiu nici ce am facut sa merit asta, dar MULTUMESC!

Plansul meu e egoist acum. E plansul copilului. Iarta-ma Johnny si drum bun printre ingeri!