The Amelie's

Povesti mai noi si mai vechi, de aici sau dintr-un alt univers

Cantecul ingerilor

Habar nu am cum vor decurge randurile acestea…abia am aflat si tremur din toate incheieturile….

Odata cu venirea mea in tara, concertele lui Johnny erau bucuria din fiecare saptamana. Nu doar in Laptarie, asa cum erau multi obisnuiti. Pe vremea aia mergea si la Big Mamout si la Green si la Indigo si in multe alte locuri. Am si lucrat impreuna la un proiect, dar asta nu se pune, pentru ca doar presa internationala a fost real interesata de ceva ce au denumit “cea mai eleganta campanie europeana”.

Prostii…totul pare dezbracat de sens acum…

Era o noapte calda de toamna. Oamenii plecasera de pe Motoare, care incotro ca niste vrabii gurese. Cred ca v-am mai scris povestea asta pe undeva…nu mai stiu si nu-mi pasa daca o repet. Pentru mine e ceva special.

Ramasesem de povesti cu Johnny si Calin. Eram stapanii terasei. Noi, cerul plin de stele si Dumnezeu. Atat.

Taceam si ascultam povestile lui Johnny, fascinata ca de obicei. Mai facea cate o pauza si urma taraganat intr-o melodie stiuta doar de el: “asaaaa….maaaaaiii COOOOPPPPIIILLLLEEE maaaai”

Niciodata nu mi-a zis pe nume. Nici nu am crezut vreodata ca imi tine mine numele. Aveam sa aflu mai tarziu ca ma inselam.

Pe la concerte stateam atarnata de piciorul pianului si toata lumea din jur disparea iar eu calatoream prin universurile mele paralele si era tare bine.

In seara aia stateam pe un scunel mic si negru cuminte. Mi-era rusine si sa respir ca sa nu intrerup sau sa nu aud ceva important.

Batea de miezul noptii si povestile curgeau in ritmul adierilor. Ii mai vedeam degetele tresarind, semn ca dincolo de povesti, undeva, foarte sus, se mai tesea o linie melodica.

Mi-a spus ca vrea sa bea ceva. Johnny nu bea alcol. Dar nici ceai nu voia. Am fugit de pe terasa rugandu-l sa faca pauza de povesti si m-am reintors dupa ce sculasem tot Interul in picioare si-l aliniasem. Mi-am facut intrarea triumfal (fara tam tam, dar cu mandrie) pe terasa, cu o cana cu lapte caldut, cum stiam ca ii place. A zambit

“Maaaaiiii COOOPPPIIILLEEEE”

Nu stiu de ce mi-au dat lacrimile. Era ceva in felul cum ma striga, o caldura pe care nu am cuvinte sa o descriu. Mi-era bine in suflet si chiar ma simteam din nou copilul ala de pe vremuri care se pitea pe dupa tocurile usilor sa mai asculte povestile “oamenilor mari” de la petrecerile din familia mea.

S-a ridicat incet de pe scaun si a plecat in teatru. Nu stiam ce vrea sa faca. Nu voiam sa mai fie nici o pauza. Dar nici nu indrazneam sa ii spun sa continue. Poate o avea omul nevoie la toaleta, mi-am dat eu repede explicatia.

Dupa vreo douazeci de minute s-a reintors. Mergea incet si avea o luminita in priviri. In mana stanga ducea un contrabas. Dumnezeu stie pe unde il avea pitit.

Si-a cautat alt scaun, cu ajutorul lui Calin, si-a cautat o pozitie potrivita si zambind mi-a zis:

“Asaaa…maaaaaiiii COOOPPPIIILLLEEEE…asa…inceeeettt….sa nu uiti niciodata ca intr-o noapte de Sfanta Marie, cadoul lui Johnny pentru tine e ca pune mana pe contrabas prima data dupa douazeci de ani si iti da sufletul lui cadou…maaaaaiiii COOOPPPIIILLLEEEE”

Abia atunci lacrimile mele nu s-au mai oprit. Nu plangeam. Imi curgeau doar lacrimile. Si asa a fost pana cand a terminat el de cantat. Pentru ca in noaptea aia eram in Ceruri si cutreieram Universurile calauzita de sufletul muzical al lui Johnny.

Habar n-am cat a durat. Habar n-am de nimic altceva.

Am plecat impreuna, catinel catre casa, fara sa ne spunem nici un cuvant.

Ce-ar mai fi fost de spus?….

De atunci acel “maaaaiii COOOOPPPIIILLLLEEE”a devenit un semn de complicitate, pentru ca acum stiam cum arata ingerii.

Nu stiu nici ce am facut sa merit asta, dar MULTUMESC!

Plansul meu e egoist acum. E plansul copilului. Iarta-ma Johnny si drum bun printre ingeri!

3 comments on “Cantecul ingerilor

  1. kreatza
    septembrie 21, 2011

    In perioada mea de penitenta la Braila (pentru ca ma lasasem exmatriculata de la scolile inalte), ca sa nu mor de inima rea, ma duceam la toate reprezentatiile de la teatru. Indiferent ca erau piese puse in scena la Braila sau ca veneau piese din alte orase.

    La un moment dat s-a anuntat destul de discret (era in anul de gratie 1988) ca se va intampla un mare eveniment: recital Ion Caramitru si Johnny Raducanu !!! M-am dus, chiar daca ar fi fost sa ma dea afara si de la serviciul ala de muncitor necalificat la IJPIPS.

    Cred ca n-am sa uit spectacolul ala multe vieti de-aci inainte. Scena arata asa: in stanga un pian, in fata pe mijloc un microfon si in dreapta doua jilturi uriase cu catifea rosie. Simplu si de mare bun gust. Mai intai a intrat Johnny. A cantat ceva si, in timpul primei piese, a intrat si Caramitru. Care a inceput sa vorbeasca in engleza. M-au apucat nervii la prima fraza, apoi m-a apucat teama. Pentru ce spunea omul ala, puteam fi legati TOTI din sala. Pentru ca sala aplauda de parca ala era (si era) singurl nostru mod de a protesta: aplaudam ce spunea unul mai curajos decat noi. Si Johnny ii tinea isonul cu linii melodice perfect facute, perfect interpretate si care se potriveau perfect momentului.

    Apoi Caramitru a revenit la “sentimene mai bune”, recitand in limba romana. El recita, Johnny canta, uneori pleca actorul si ramanea muzicianul intr-un scurt recital, muzicianul insa nu pleca niciodata de langa actor… A durat minunatia asta cam 2 ore.

    La sfarsit ropote, tunete, cutremure de aplauze. Si face Caramitru semn cu mana catre sala sa ne oprim un pic. Ne oprim. Si zice Caramitru astfel:
    “Va multumim. Va multumim toti patru. Nu (razand), nu Johnny si Raducanu, Ion si Caramitru. Va mutumim toti patru: Johnny Raducanu, Ion Caramitru…”
    si in acest moment si el si Johnny s-au intors cu spatele la noi, complet cu spatele la sala si cu fata catre cele 2 jilturi goale si glasuieste, aratand cu mana spre ele:
    “… Toma Caragiu si Nichita Stanescu !” Si au facut o plecaciune catre jilturile goale amandoi.

    Nu vrei sa stii cum a fost finalul….

    Cate-or avea sa-si spuna Johnny si Nichita cand s-or intalni… Ca mult dor de Nichita ii mai era….

  2. theamelie
    septembrie 21, 2011

    Cu un nod in gat, iti multumesc din toata inima pentru aceasta amintire a ta, impartasita noua. Plecaciuni! O sa scriu mai mult cand o sa fiu in stare…

  3. i de la yahoo
    aprilie 13, 2012

    Dumnezeu sa ii odihneasca in pace pe acesti ingeri!!!

Lasă un răspuns

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s

Information

This entry was posted on septembrie 19, 2011 by in Amintiri de demult and tagged .
Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 597 other followers