M-am dus cu emotie. Nu-i vazusem demult si, chiar daca stiam ca au fost ocupati, imi era ciuda ca nu mai dadusera un semn de viata. M-am simtit intrucatva…abandonata…Dar nu i-am invinovatit nici o secunda. Mi-am spus doar: “asa o fi sa fie”.
Dar azi chiar m-am dus cu emotie.
Am intrat ca Bula, pe principiul eu cunosc un drum si pe ala merg sa nu ma ratacesc. Am nimerit …tot acolo…dar in alta parte…Lucrurile erau schimbate. Niste ziduri noi. Niste oameni noi. M-au intampinat cu glume si foarte familiar. Brusc mi-au disparut emotiile. Eu eram noua. Ei erau aceiasi oameni faini, doar ca nu-i mai vazusem eu demult.
Dupa o jumatate de ora in care fricile si emotiile mele s-au topit ca si cum n-ar fi fost, m-au dus acolo unde trebuia sa ajung. Nu era greu, doar ca locurile se mai schimba. Culorile erau aceleasi, insa…
Pe scari m-a izbit un val de bucurie. Nu stiu de unde venea. Era pur si simplu si era bine cu valul ala in suflet.
Am ajuns. Nu stiu cata vreme (in secunde) am reusit sa fiu civilizata (a se citi cuminte) in manifestari, pentru ca m-am trezit luandu-i pe toti in brate si razand si da, imi venea sa chiui si sa joc sotron, dar n-aveam creta sa desenez pe jos.
Am intrat eu si bucuria mea, impreuna, ca un val. Inuntru i-am dat sufletului liber din lesa. Si a fost bine.
Un gand rau m-a sagetat: daca ai fi zilnic aici poate nu s-ar bucura. L-am alungat. Era o prostie gandul ala. Eu cred ca daca bucuria vine din tine se imprastie ca un virus si toti pot fi bucurosi in fiecare zi. Fie si doar de dragul bucuriei tale si tot se molipsesc. sau se viruseaza, cum vreti 
Ei aveau treaba. Si eu. Doar ca pe mine ma incurcase cineva. Am cerut un calculator si m-am asezat cuminte si mi-am facut si eu treaba meaalta decat cea pentru care venisem, alaturi de ei.
Bucuria tasnea din mine, de jur imprejurul meu. Nu cred sa-i fi deranjat asta. Si in plus eu chiar m-am straduit sa fiu cuminte. Adica io zic ca si asta se pune la socoteala, la o adica…
M-am intristat doar un pic, dar n-am lasat sa se vada, ca ziua nu a decurs asa cum voiam eu. M-am intristat de mi-am muscat buzele de ciuda. Dar am bravat si n-am lasat sa se vada asta. Dar ei au stiut. Au simtit. N-au zis nimic. Poate si ei au fost dezamagiti, dar au trecut cu eleganta peste moment.
“Lasa, ma, data viitoare”…asta cred ca a fost singura replica referitoare la tristetea mea. Nush de ce nu m-a consolat asta. Ba mai rau! Trebuie sa fac mult mai mult. De mine depinde, pana la urma.
Si in plus, tema zilei de azi a fost bucuria. La asta adaugam: oameni faini si idei si memo pentru mine: data viitoare sa-mi iau creta sa pot sa desenez si sotron.
La voi cum a fost?
