mi-am amintit!

„Iubirea, ca stare de spirit a magilor, a stelelor incoltind in indicii de aur, a sperantei abdicand de la durere, e o minciuna dormind frumos in putul dintre plopi”(Fanus Neagu)

Ce frumos ca mi-am amintit asta…Ce frumos era „copacelul meu”, acela mic, chinuindu-se sa atinga soarele celor 14 ani ai mei, pe malul Dunarii…locul meu, nestiut de nimeni, dar in vazul tuturor, deschis si protector…Ce frumoasa era dunarea atunci…

Tipetele copiilor fericiti balacindu-se fara grija in apele ei….Grija o aveau doar parintii care stiau lucruri rele despre Dunare. Copiii, insa, nu le credeau. Vacantele sau zilele foarte calde ne aruncau direct pe malul salbatic al insulei. Soarele ne facea rosii- vinetii, apa ne racorea si ne invaluia placut…aveam de toate din belsug. Furam porumb…furam…oricum nu pazea nimeni…dar era tentatia…Scoici erau destule. Si cand, obositi de balaceala si molesiti de caldura, cadeam, salciile ne leganau visele pana spre seara cand briza racoroasa ne amintea de casa.

Am urat Braila. Cu toata puterea fiintei mele de copil. Si am iubit-o in aceeasi masura.

Am cautat in multe locuri lumina aceea, dar nicaieri nu am gasit-o. Era magica. Facea lucrurile sa capete consistenta de aur si parfum de castani, magnolii si tei…

De cele mai multe ori, pierdeam lucrurile. Oricum nu erau importante. Ajungeam acasa desculta, ca un pui de cersetor, dar lumina din ochii mei stergea toate supararile parintilor. Stateam ore in sir cu iaurt pe spate si beam ceaiuri din toate buruienile pamantului. Pielea scartaia din cauza arsurilor, dar mie imi era bine si frumos si cald…

Intotdeauna inainte de culcare promiteam solemn ca a doua zi nu mai trec in insula. Asa ii faceam pe ai mei sa se simta mai linistiti. Doar ca ei nu stiau ca locul acela avea ceva magic, care ma atragea ca un magnet. Acolo toate povestile prindeau viata.

Uneori Dunarea ne certa. Ne aventuram prea departe. Trimitea anafoare dupa noi. Parintii ne spuneau ca sunt mortale, dar noi stiam ca alea sunt doar niste duhuri rele cu care trebuie sa luptam destept ca sa le invingem. Niciodata nu te lupti cu anaforul! Te lasi in voia lui pana cand il pacalesti. Totul e sa ai suficient aer in plamani. Si cand crede ca a reusit sa te rapeasca, atunci cand atingi fundul apei, calci odata ca broasca, sari intr-o parte si Dunarea te arunca direct in sus, catre suprafata. Dar ce stiau parintii?….:) Da, auzeam de oameni care se ineaca in Dunare. Nu intelegeam foarte clar de ce. Poate ca asa trebuia sa fie. Nu ne bateam capul. Pe noi Dunarea ne proteja. Trimitea anafoare cand nu eram cuminti si nu intelegeam ca ne asumam riscuri inutile si ca ieseam din regatul ei – malul.

Ce frumoase amintiri!….Ce dor imi e de ele si de mine….

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s