casutele mele dragi

Aseara vorbeam cu prietena mea Andreea si din una in alta, ne-am amintit de case dragi. Atunci mi-a venit ideea sa scriu despre asta.
Pana acum am stat in 35 de case, in 12 ani. Unele dintre ele imi vor ramane in suflet toata viata, neuitandu-le pe celelalte, insa. Fiecare mi-a dat cate ceva si in fiecare dintre ele am lasat mare parte din sufletul meu.
Dar ca si prima iubire, prima casa nu se uita niciodata.🙂
N-am vrut sa stau in camin sub nici o forma. Imi doream atat de tare casuta mea, incat nu cred ca la momentul acela putea altceva sa aiba o mai mare insemnatate. Si pentru ca dorinta imi era uriasa, Dumnezeu dragutul a legat lucrurile frumos. M-a intrebat cineva, intr-o doara, daca vreau sa fac un film de prezentare pentru Sofitel. Ce trebuie sa fac? Regie si scenariu si sa-l produci. A bon!….
Orice proiect care are o provocare, e al meu! Zis si facut! M-am apucat de treaba. Multe nopti nedormite, uitasem de mancare. Si faceam pe vremea aia niste cafele de statea linguritza tzapana!:)
Am luat mareata suma de 350 de usd. La vremea aia erau bani, nu gluma. Cand m-am vazut cu banii in buzunar, mi-am zis: eu azi o sa am casa! Am iesit din studio, mi-am cumparat o Romania Libera si m-am pus pe studiat. Vad un anunt: de inchiriat garsoniera, 25 de usd / luna, in spatele politiei Udriste, plata in avans pe un an. Am facut urgent calculul. Aveam banii, imi mai ramaneau si mie de aruncat pe geam, asa ca am sunat si mi-am dat intalnire cu proprietarul chiar la garsoniera cu pricina.
Apoi mi-am dat seama ca eu habar nu am Bucurestiul, asa ca am intrebat printre colegi daca zona aceea este o zona buna. Cand mi s-a confirmat am simtit ca prind aripi la picioare. Am chemat urgent un taxi, m-am aruncat in el si am pornit catre casa visurilor.
Aveam tot felul de imagini in cap, asa ca nici vorba sa fiu atenta la drum. Mai conta?…
Am ajuns. Un bloco-vila, copacei in fata. Veche cladirea, din perioada interbelica. Exact asta voiam. Urc in fuga pana la etajul 3, bat la usa si intru ca o furtuna. Nu mai aveam aer sa pot articula vreun cuvant, am dat din mana a salut. Un tip statea sprijinit de calorifer si se uita pe geam. Am dat la o parte gandul „maaammmmaaa ce fata are asta”. Acum, uitandu-ma in urma, rad cu lacrimi. Cred ca daca as mai vedea un individ ca ala, cu siguranta as fugi mancand pamantul.
Ce a urmat a fost scurt: i-am dat banii, mi-a dat cheile zicandu-mi „ne vedem peste un an” si a plecat.
Cat de tzacanita am fost sa nu-i cer un buletin, un act al casei, o…ceva..!
Aveam casuta mea si asta era tot ce conta.
Holul de la intrare avea cam 1,5 m ..cu totul. In stanga era usa spre baie. Baie mare, cu o cada in care intotdeauna am avut nevoie de salteaua pneumatica sa nu ma innec, cu o ditamai paftaua pe ea, semnul producatorului. Pe jos, era o alta emblema mare si din fonta pe care scria „Regia anonima franceza”. M-am inmuiat de emotie. Aproape ca nu aveam curajul sa ating ceva din casa aia. Si n-am atins nimic. Altfel, inca din prima secunda as fi aflat ca nu am nici un fel de apa. Nici la chiuveta, nici la toaleta, nici la cada. Dar parca in asta ma impedicam eu!:))))
Tot din hol, cumva in diagonala, o bucata de perete lata cat sa fie o usa. De pe peretele cu usa porneau peretii camerei, ca doua raze de cerc. Al 4-lea perete era bucata de cerc ce unea razele, cu ferestre imense si obloane din lemn. Peretii erau albastri, iar pe jos parchet vechi si frumos. Pe geam, vedeam tot Bucurestiul, parcul mic si triunghiular din fata blocului si scoala de muzica, de unde ii auzeam si pe elevi exersand la diverse instrumente.
Nu stiu cat am stat asa, intepenita, respirand fiecare particula din casa aia. Mi se umpluse sufletul de frumos si eram atat de bucuroasa ca eram pe punctul de a deveni foc de artificii.
Am fugit inapoi in studio. Am rugat-o pe femeia se serviciu sa imi dea o punga de carpe noi si chestii de spalat si am lucrat cu o viteza fantastica, pentru ca trebuia sa alerg inapoi la casuta mea care ma chema, cu fiecare pala de vant care intra prin fereastra studioului.
Cand am terminat am iesit, am respirat tot aerul orasului si am pornit-o pe jos.
Pe drum m-am intalnit cu un fost coleg de liceu, cu vreo 3 ani mai mare ca mine, l-am luat de-o aripa si am zis ca trebuie sa imi vada casuta cea noua si sa bem pentru asta. Amluat de pe drum…nici nu mai stiu ce….as fi vrut sa fi fost sampanie, dar in perioada aia, in afara de Angeli nu gaseai ninic altceva.
Am ras, am glumit si ne-am invartit….vreo 4 ore…
Motivul era simplu – nu mai tineam minte o iota din zona in care trebuia sa ajung. El stia unde e Politia Udriste, asa ca aveam un reper. Am zis ca o sa luam fiecare straduta in parte si pana la urma o sa gasim casa. Incepuse sa rada de mine…si eu radeam de mine…dar eram prea fericita ca sa-mi pese de acest mic impediment. Am zis ca o sa dam anunt „pierdut garsoniera, gasitorului buna recompensa”.
In cele din urma, rupti de oboseala, am gasit casa.
Nu stiu daca a jucat incantarea sau chiar a fost incantat de casuta, nici asta nu mi se parea important. Eram fericita si asta era tot ce conta.
El, mai mare si mai cu cap decat mine, a controlat totul si a inceput: „bai nu ai apa, nu ai curent, nu ai bucatarie! Pentru ce ai dat tu atatia bani aici? Esti nebuna?”…Da poate ca eram. Dar eram fericita si asta era tot ce conta. Cu restul o sa ma descurc eu, mi-am zis. Iar lui i-am zis: da, dar simti asta? si am respirat adanc. N-a mai comentat nimic. A plecat dupa un timp. De atunci nu ne-am mai vazut…auzisem ca e mare arhitect in Anglia…
Eu am ramas….Am curatat si dezinfectat fiecare coltisor cu atata dragoste cum nu cred ca aratasem pana atunci niciunui lucru in viata mea. Iar cand am terminat era deja seara. Luminile Bucurestiului aratau asa de frumos de la fereastra mea, ca mi-au dat lacrimile. Am luat geaca de pe coltul usii pe care o atarnasem, am intins-o pe jos si m-am culcat. Direct pe parchet, caci nu aveam iota de mobila in casa aia. Nu stiu sa fi avut pana atunci sau de atunci incolo un somn mai frumos si mai odihnitor.
A doua zi mi-am adus hainele si cartile, caci atat aveam ca bagaj. Am descoperit un depozit de scanduri in apropiere si am luat doua sticle de vin foarte scump si m-am dus hotarata sa nu ma intorc fara scanduri de facut mobila. Can m-a vazut „maestrul” s-a crucit. M-a trimis sa schimb cele doua sticle de vin pe doua lazi de bere. M-am dezumflat. Si eu care luasem vin de colectie…dar in fine…nu te pui cu gustul omului. M-am intors tarand dupa mine, cu chiu cu vai cele doua lazi de bere.
S-a luminat la fata si m-a intrebat ce vreau. I-am zis ca-mi trebuie pat, raft de carti si dulap de haine.
„Bine, da-mi masurile, sa iti tai scandurile”.
Ei…aici e aici…ce masuri? cu ce sa masor…..M-am lipit de gardul depozitului si am masurat cu pasul. Cand am considerat ca e suficient am zis: uite asa, vreau 6 scanduri. Si tot asa am facut cu toate dimensiunile de care aveam nevoie. S-a crucit bietul om sau nu, a fost problema lui.
La final mi-a zis ca imi da un muncitor sa ma ajute. Am refuzat ferm. Cum putea sa imi rapeasca placerea asta. Pe drum, mi-am dat seama ce prostie am facut ca am refuzat. Scandurile, de brad, erau grele ale naibii. Dar nu le-am lasat jos decat cand am ajuns in casa. Adevarul e ca dupa sportul asta, pret de vreo doua saptamani nu prea am mai fost in stare sa ma misc.
Am stat un pic, ca Ganditorul de la Hamangia, m-am intors la depozit si i-am cerut un pumn de cuie. De care? a venit firesc intrebarea….ei na…de care?!…pffff…..de cuie!
„da’ la ce-ti trebuie mai copile?” ma intreaba „maestrul”
cum la ce? sa-mi fac mobila. Omul chiar s-a scarpinat in cap pret de mai multe secunde. Era incurcat rau cu una ca mine. Dar a vazut ca nu are cu cine discuta, si mi-a pus in brate o ditamai punga de cuie. Si mi-a dat si ciocan, ca s-a prins el ca nu am.
O noapte intreaga m-am muncit. Acasa, cam la doua saptamani imi demontam mobila din camera ca sa aranjez altfel, de ii disperasem pe ai mei, asa ca aveam eu o vaga idee de cum ar trebui construit un pat.
Nu vreti sa stiti cum am facut mobila aia. Nu stiu nici acum cum au suportat scandurile alea atata tona de cuie batute in toate directiile ca sa fiu eu sigura ca „mobila” e tzapana. :)))
Cert este ca pana dimineata terminasem treaba. Mi-am aranjat lucrurile si am descoperit ca transformasem locul in micul meu colt de rai.
M-am imprietenit rapid cu vecinii mei de palier. Radu era fotoreporter la Reuters si avea la fel de multe doage lipsa ca si mine. Asa ca imediat am facut si aranjamentul cu apa. Fereastra mea de la baie era catre casa scarilor. Asa ca am luat un furtun, l-am bagat pe sub usa lui de la intrare. Cand voiam sa fac baie sau sa spal ceva, bateam cu o sticla de bere in perete. Cand voiam sa opreasca apa, la fel, dar semnalul, evident era diferit.
Dupa un an am plecat mai departe in viata, dar am luat cu mine pretutindeni casuta aceea si cand mi-e greu, ma refugiez in ea. Cu peretii albastri, peretele rotund plin de ferestre imense prin care zboara visele mele, cu obloane de lemn ca sa ma apere de vise rele si de urat, cu parcul triunghiular din fata si scoala de muzica din care si acum mai aud copiii exersand la vioara si pian…..

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s