despre viata si nu numai…amestecat

Ultimele saptamani au fost un adevarat cocktail pentru mine, dar poate cele mai mari greutati psihice le-am simtit cand am scris despre Diana, pustoaica bolnava de cancer ovarian, la numai 16 ani, care are nevoie disperata de ajutorul nostru si a doua, momentul in care m-a trezit frate-miu din somn sa-mi anunte plecarea catre zari de lumina a unchiului meu.

In ziua aceea, creierul meu, cu de la sine putere a hotarat sa-mi redea din nou imaginile, toate, cu ultimele momente ale mamei.

Nu mai sufar. Nu mai sufar pentru ca la un moment dat Dumnezeu mi-a luminat mintea si am inteles. Sigur ca mi-e dor de ai mei. Sigur ca in egoismul meu de copil al lor, mi-i doresc sa nu fi plecat atat de devreme, dar pana si asta am realizat ca e o tampenie.

Despre unchiul meu..zambesc acum…toata viata lui mi-a spus „fetita”…poate din cauza ca sunt cea mai mica dintre veri, poate pentru ca asta ii inspiram…pacat ca eu m-am vazut un baietoi toata viata. Acum, amintindu-mi incep parca sa inteleg altceva. Tarzie revelatie, dar devreme.

El si tata au fost frati. Semanau ceva de speriat: atat fizic, cat si in gesturi si atitudine. Dar mai mult decat atat: au lasat in urma lor ceva nepretuit. In afara de noi, copiii lor 🙂

Au lasat alte mii de copii, caci si mari, ei tot copiii lor au ramas. Copii carora le-au pus tocul in mana, le-au dat lumina invataturii si mai ales le-au dat lumina in suflete si i-au invatat sa fie oameni.

Nu cunosc o meserie mai frumoasa decat aceasta. Poate de aceea ma doare sufletul atat de tare cand vad ce a devenit invatamantul din zilele noastre si poate cu atat mai mult ma bucur sa vad ca peste ani, copiii lor le-au fost alaturi pana la capat. Noi…ei….Tatii nostri….

Am ramas noi. Vara-mea e singura care duce traditia familiei mai departe si okii mie se umplu de lacrimi, caci are cea mai grea mostenire dintre noi, poate pentru ca e dubla: mostenirea familiei si propriul ei drum de a canaliza destine de ramuri tinere.E greu si frumos in aceeasi masura.

Altfel lucrurile sunt simple: ei…Parintii nostri s-au dus catre lumina, lasandu-ne pe noi aici, sa continuam drumul lor: sa construim ceva in viata.

Eu nu sunt trista. Sunt fericita. Pentru ca gratie Lor suntem noi, pentru ca ne-au dat ceva important de facut, pentru ca prin noi si „copiii” lor de la scoala, Ei sunt nemuritori cu adevarat.

Amintiti-va prima voastra zi de scoala si apoi uitati-va la calendar, memorati data si ganditi-va ca de acum inainte aveti datoria de a construi si voi ceva.

Cale luminoasa si sa te odihneasca Dumnezeu in pace, Unchiule, iar daca te intalnesti cu ai mei, sa beti o cafea turceasca, asa cum va placea voua si sa faceti misto de noi, ca poate mai radem si noi ca in vremurile bune!

Anunțuri

3 gânduri despre „despre viata si nu numai…amestecat

  1. Dar imi place cum ai scris si-ti multumesc. Pe mine totdeauna ma amuza sa-l vad pe tata comportandu-se ca un frate mai mic pe langa nanu, cam cum facea sora-mea cu mine. Nu prea realizam cum vine asta, tata pentru mine era ca o putere suprema si, pac, venea unul care era si mai „el supremo” decat el.

    Apreciază

  2. raspunsul 1: stiu ca esti profesor:) si frate-miu a fost, eu am servit doar practica pedagogica. dar e altceva. „copiii” tai sunt mari deja. stiu sa scrie si sa citeasca. ii primesti pregatiti si canalizati deja de Gabita si alti invatatori din toata tara. asta era sensul, dar cred ca nu m-am exprimat potrivit. in fapt voiam sa scriu mult mai multe lucruri, dar cred ca mai trebuie sa se aseze lucruri.
    raspunsul 2: si la mine e acelasi lucru. diferenta consta in faptul ca io fiind „aia mica” intelegeam altfel perspectiva: adica si ce daca esti mai mare ca mine? :))))))) dar ma stii de rebela asa ca nu trebuie sa detaliez 😀 acum insa ma mai distrez la un gand: erau ei tineri si, probabil ca si noi, varsta era o chestie scrisa doar in buletin. si pac, aparem noi. si brusc noi le zicem unchi si matusi. incerc sa imi imaginez cum au primit ei prima data chesti asta, pentru ca stiu cum am servit eu starea cand mi-a zis nepoata-mea prima data matusa. vreo cateva zile nu am inteles nimic din viata mea :))))
    acum abia inteleg multe lucruri. nu intelegeam de exemplu cum un copil, altul decat mine, sa ia in serios un om mare…ca doar…omul ala mare se distreaza teribil. acum imagineaza-ti cam cat de tare se puteau distra ai nostri la toate tampeniile si ineptiile noastre si de unde aveau puterea sa nu-i umfle rasul in fata noastra….sunt atatea lucruri faine de povestit incat o sa ma astern pe scris mai serios. dar uite ca m-am trezit in postura „maturului” si ai sa regasesti pe aici o povestire despre o conversatie cu nepoata-mea.
    cat despre ai nostri, STIU ca sunt bine acum, ca vegheaza deasupra noastra si ca se si distreaza pe cinste. mai ales pe seama noastra 🙂
    si ma mai gandesc la ceva: cum ar fi ca intr-o viata viitoare, ei sa fie copiii nostri?:)

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s