alta amintire cu aripi de inger

Nu stiu de cand mi-o amintesc prima data. Era cat o mana de om….sa fi avut 1,50 m inaltime si ochii bleu ca cerul senin. Avea riduri, caci era batrana inca de atunci, dar in mod ciudat fiecare rid spunea o poveste. Toata familia ii spunea „Matusica”. Nu cred ca din cauza inaltimii, cat mai degraba ca alint. Pana pe la 6 ani nu o prea suportam. Dar nu spun asta la modul nasol…cumva mi se parea ca vrea sa imi impart dragostea pentru bunica si cu ea si asta mi se parea de neconceput pe atunci. Apoi, un nu-stiu-ce m-a facut sa o vad cu alti ochi.

Matusica era mica la stat, dar un suflet urias. Credinta ca la ea si bunica nu am vazut la nimeni in viata mea. Dar ce spun eu? CREDINTA cum cititi ca doar in carti exista. Si nu din aia tampita si habotnica. Credinta cu iubire.

Matusica era sora bunicului.

In vremea razboiului bunicul a fost ranit si dupa ce medicii din spitalele de campanie au hotarat ca nu mai au ce-i face, l-au trimis sa moara acasa.

Dupa razboi, Matusica a ramas in continuare langa bunica si si-a dedicat intreaga viata bunicii si celor 3 fete.

Cand a inceput razboiul, Matusica avea 19 ani. Viata ei a luat alt curs. A ramas langa bunica, sa o ajute, caci era greu in vremea aceea sa ai grija de 3 copii. Nu s-a gandit nici o clipa la ea si nici nu si-a pus problema ca e fata tanara.

Au trait greu. Se refugiau in padure cand erau bombardamente. Mama era bebelus in scutece. Intr-una dintre noptile petrecute in padure, avioanele germane au inceput raidurile aeriene la joasa inaltime. Bomba a explodat foarte aproape de ele, iar Matusica s-a aruncat peste mama. Au scapat prin urechile acului.

Mai tarziu, dupa un alt refugiu in padure, dupa cativa ani, iarna, intr-un ger cumplit si zapada cat casa, lupii le-au iesit in cale. Matusica s-a dat jos din caruta, a incropit o faclie si a tinut lupii la distanta.

Crampeie…

Peste alti ani, mamei i-a fost respins dosarul de la Scoala Normala din Galati, unde dadea admitere, pe motiv ca e fiica de chiabur. Si asta pentru ca bunica primise un petec de pamant ca vaduva de razboi. Atunci, Matusica a facut repede actele si i-a cedat bunicii mele tot ce avea ea si a infiat-o pe mama, doar ca mama sa poata merge la Scoala Normala. Iar cand din facultate mama a fost data afara, pe motiv ca nu vine din mediu sanatos (nici bunica, nici Matusica si nici mama nu erau membri de partid) Matusica nu a mai avut ce face. Nu mai avea ce da si nici ce face. I-a multumit lui Dumnezeu pentru ceea ce au si ca sunt toate sanatoase. Si atat.

Dar dincolo de toate astea, Matusica a fost unul dintre cei mai mucaliti oameni. Mereu cu un suras ironic in coltul gurii, cu ochii de-o agerime si inteligenta rare, de o verticalitate iesita din comun.

Eu recunosc ca, desi am simtul umorului, am momente clare de tampenie, iar subtilitatile imi cam scapa. La asta ma prindea Matusica si ma toca maruntel, maruntel. Ne distram pe cinste.

Suferea de inima si nu putea sa doarma decat aproape in sezut. Dar si somnul era ceva destul de rar. O cam mostenesc la asta.

Dupa ce toata lumea se culca, isi aprindea lumanarile, isi spunea rugaciunile si apoi citea pana aproape de zori.

Probabil ca dormea vreo 2 ore pe noapte. Asa a fost de cand o stiu.

De dinainte de rasaritul soarelui era in picioare. Isi pieptana parul lung, si-l impletea in coada si din coada isi facea ca o coroana in jurul capului. Punea baticul, straiele si incepea treaba.

Nu am vazut-o stand nici macar cand ne duceam noi in vizita. Nu avea stare sa stea jos mai mult de 5 minute. Ne pregatea tot felul de bunatati.

Aaaaa si lucra la razboi. De la ea am invatat sa tes covoare si cuverturi. Ii parea rau ca in „epoca moderna” a lui Ceausescu nu mai avea de unde lua fire de borangic. Ii placea sa teasa camasi…

Toamna, facea vinul. Era perioada in care o inaltam in grad. Devenea „dom’ inginer”. Umbla tantosa in jurul nostru ca un paun care vrea sa-i fie admirata podoaba, asteptand, cum altfel, laudele noastre. Si adevarul e ca facea un vin!!!!!!!!! Phiiii…mi-e dor de vinul ala. Eu aveam paharul meu special. Probabil ca se putea lua intrecere cu degetarul ei, dar era paharul meu „de copil”. Negru ca sangele si vartos, fara sa fie aspru. Asa era vinului Matusicai. Puternic, la fel ca ea. Si cand ni-l dadea, ni-l dadea cu reteta zisa cu mare convingere: „sa-l beti cu drag mai copii si  sa-i dati copchilului ista (adica mie, ca frate-miu arata ca un copil normal) cate un degetar inainte de masa de pranz ca ma uit la ea catu-i de sfrijita!…sa prinda si ea culoare in obraji…”si zambea sugubat.

O singura data am vazut-o suparata. Pe mama. Rau.

Eu m-am nascut lovita in aripa si asta stiti, iar marea mea bucurie era cataratul in copaci. Matusica ma invatase mestesugul asta. Si odata…sa fi avut vreo 7-8 ani, eu am zbughit-o la catarat. Mama nu mai inceta cu observatiile: ai sa te lovesti, nu te catara in copacul ala, ai sa cazi, sa nu-ti julesti genunchii, da-te jos, da-te jos…ete na…m-am dat jos, ofuscata. Matusica a asistat la toata faza asta, dar s-a innegurat la fata din ce in ce mai rau. Eu stiam ca asta e de rau. Dar nu stiam cat de „de rau”. M-am asezat cuminte langa intre bunica si matusica, oricum erau singurele care ma aparau. Era un moment de tacere stanjenitoare. Pana cand Matusica a rabufnit. A rabufnit tasnind de pe scaun si ridicandu-i mamei fusta peste genunchi inainte ca ea sa aiba orice fel de reactie. Si incepe Matusica incepe sa impunga cu degetul niste cicatrici mai vechi si care abia se mai vedeau si insotind gesturile cu un ton razboinic: si asta?…si asta?…ute asta e din gard!…si asta?…ia lasa copchilu-n pace ca acu te trag de urechi! Da nu tzi-i rusine obrazului sa te porti asa cu copchilu’? Tu nu vezi ca-ti seamana?”…ei hai ca asta a pus capac. Eu nu pot nici acum sa mi-o imaginez pe mama asa . Cum adica….MAMA S-A CATARAT IN COPACI….si…a facut trasnai?….Ei hai! Am ramas cu gura cascata.

Tata m-a luat de langa bunica, m-a intors ca pe un robotel, ca asa eram de blocata si m-a impins catre curte soptindu-mi la urecehe: tai-o acum la catarat, ca alta ocazie mai mare ca asta nu mai vezi!

Si-am zbughit-o ca din pusca!🙂

Au trecut anii, parca prea repede…

Cand Matusica avea vreo 80 si ceva de ani, am mers pe la ea. Toata lumea era suparata foc pe acolo. Printesa statea imbufnata ca un copil, pe marginea patului, cu mainile cuminti in poala, cu picioarele balanganind in aer a nerabdare. Parca era copilul prins cu matza in sac, abia asteptand sa o zbugheasca iar la nazbatii.

Fusese „prinsa” pe casa, de unul din verii mei. Data jos cu forta…adevarul e ca ea la 1,50 si var-miu la 1.90 …era si greu sa o ia de o aripa….s-a suparat ca nu e respectata ca o femeie in varsta cum e ea si ca nepotu-su e impertinent. Si mai avea un pic si-l si tragea de urechi. Dar au sarit ceilalti cu gura pe ea si au inconjurat-o.

In mijlocul acestui conflict am ajuns noi si asa arata scena razboiului. M-am asezat langa ea. „Ce-ai mai facut de ti-au sarit astia toti in cap?” Ei, ce-am facut, ce-am facut?!! M-am urcat pe casa sa dau cu smoala, ca doar n-o sa astept sa-mi repare casa Sfantu’ Duh, Doamne iarta-ma! Ca doar n-am 90 de ani!” Mi-a zis cu asa patos ca deodata ochii i s-au inecat in lacrimi.

Am strans-o in brate si am izbucnit intr-un mare hohot de ras. Am ras pana cand si mie mi-au dat lacrimile. Ea era in continuare imbufnata, picioarele ii balanganeau neastamparat in aer si abia astepta sa indepartez dusmanul de ea.

S-au linistit apele intr-un final, dupa ce toata lumea i-a facut perdaf. La final, am ramas numai noi doua. Nu m-am putut abtine si i-am zis doar” te rog eu nu mai face din astea ca-ti rupi Doamne fere vreun picior si nu mai ai douaj de ani, bine?!”. Ma asteptam sa imi zica vreo doua. Dar nu. Tinea ochii in jos. Dupa aia, cand i-a ridicat, avea lacrimi, mari ca boabele de roua. M-a luat in brate si m-a tinut multa vreme asa. Nu mai voiam sa imi dea drumul. Mi-a soptit: „Tu fata, eu mor maine, poimaine si nu pot sa pierd vremea, ca-i pacat. Si mi-a mai dat Parintele niste carti si tare mi-i ca nu mai apuc a le termina. Tare, tare dor mi-a fost de tine”…

Atunci a fost ultima data cand am vazut-o….La inmormantare nu m-am putut duce. N-am putut.

Are aripi de inger, iar din ochii ei isi ia cerul culoarea in zilele senine de vara…

4 gânduri despre „alta amintire cu aripi de inger

  1. Bestiala Matusica,serios ! S-o odihneasca Dumnezeu in pace! Mie nu mi se pare ca te-ai nascut lovita in aripa😉 Sau poate ca e de la mine, de la ale mele patanii :))). Eu din 2008 incoace mi-am ingropat unchii preferati, adica fratii mamei. La unchiu Tesi am ajuns la inmormantare, f..k, unchiu’ care m-a invatat ce placut e sa citesc si m-a invatat ce misto e muzica clasica. Asta toamna, la unchiu Ionel n-am putut…Stii ce dor mi se face uneori de mamaie….?

    Apreciază

  2. Cine, iooooo????? Is mai cuminte decat prevede legea! Parol! Nici macar intr-un copac nu m-am catarat anul asta si mi-e asa o ciudaa……

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s