Ma cheama Dunarea

M-am nascut pe malul ei. Cand eram mica eram invatata sa nu ma aventurez. Am facut-o adesea. Probabil ca m-a vazut mica si inconstienta de nu m-am inecat.
Apoi m-am mutat in alt oras de pe malul ei. Am descoperit insula si scoicile bune de mancat si porumbul bun de furat si, si mai bun de copt si, mai apoi, odata cu primul parfum de tei perceput constient de hormonii adolescentei, nestiind cum sa ma port, am descoperit copacul meu de pe malul ei. Acolo ma refugiam sa scriu, sa citesc sau sa visez. Acolo l-am descoperit pe Eliade, la o varsta prea frageda conform programei scolare.
Apoi i-am dezvaluit mamei secretul copacului meu. Era secretul nostru. Cand „fugeam” de acasa, mama stia unde sunt si era linistita.
Mai tarziu, i-am spus celui mai bun camarad despre copac. Acolo am baut si primul pahar cu vin in atmosfera de picnic. Tot cu el. Era tata. Dar lui ii apartinea alt secret decat mamei. Mama era sufletul meu, iar tata constiinta mea. Pentru mine lucrurile erau foarte clare si eram convinsa ca ei nu-mi vor destainui secretele unul altuia.🙂 Si acum cred acelasi lucru. Pentru ca jocul conteaza. Doar copacul nu mai e. Malul e acelasi. Murdar si singur.
Au trecut anii, nu inteleg daca sunt om mare, nu imi doresc asta…doar Dunarea e acolo. Dunarea sunt eu. Vizibila oamenilor, uneori calma, de cele mai multe ori agitata. Unii care se cred buni inotatori se aventureaza. Pe pielea lor! Dunarea nu suporta meschinii, dualii, curvele, mincinosii si prostii! Va spun ca stiu!
Sunt dependenta de apa si soare. Faptul ca vedeti suprafata apei nu e suficient pentru a va aventura in larg. Dunarea are anafoare. Va zbateti sa iesiti, va ineaca. Va lasati purtati de curent, scapati. Si mai e malul (namolul, ca nu am diacritice). Un pas gresit nu e recomandat.🙂
Mi-e dor de Dunarea mea! Mi-e dor de aruncatul inconstient in valuri. De mirosul ei. De anafoare. De sentimentul ca fiecare moment ar putea fi ultimul, daca i-as trada iubirea. De felul in care ma imbratiseaza si ma poarta si ma epuizeaza. De felul in care ma arunca la mal zicandu-mi „odihneste-te, copile, e pauza de joc!” De cotiturile ei vizibil line de pe mal, de adancurile ei absolut nebanuite. Ma simt ca in burta mamei. Si ce poate fi mai placut decat asta? Poate frumusetea insulitelor printre care te pierzi si te simti mic in fata maretiei naturii….
Intr-un fel sau altul, Dunarea e in genele mele. Acum imi dau seama cat de fericita sunt!
Voi?….

3 gânduri despre „Ma cheama Dunarea

  1. Da, asta era! Mirosul si imaginile cu iz de sepia din memorie! Bunicii mei din partea tatalui, erau amandoi de pe malul Dunarii. Erau greci legati cumva de fluviul asta care le asigurase pe vremuri bunastarea. Insula pe care o am eu in minte e Cocutza, de pe malul opus Galatiului. Acolo imi povestea bunica-mea ca facea plaja cand era tanara, auzeam povestea asta de cate ori treceam cu bacul. Bunicul era din Braila si asa am invatat multe despre vremurile in care orasul ala nu devenise inca o hazna interlopa. In fine… Nu e nimic mai frumos pentru mine decat noptile petrecute pe malul Dunarii sau in barca, printre butuci. Si totusi acum realizez ca amintirea cea mai pregnanta legata de Dunare e mirosul. Si parca il simt si acum. Doamne, ce pofta mi s-a facut de Dunare! Te-ai nascut pe malul ei, ai copilarit acolo si poate o simti altfel, mai intens… Nu ma pot opri sa te invidiez un pic…🙂

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s