O alta intamplare din tren

In miez de noapte in gara din Petrosani, o pustoaica blonda, de vreo 10-12 ani mi-a atras atentia. Privire luminoasa si albastra, imbracata cool, cu un pui de caine in brate, dezimvolta si foarte isteata (am dedus eu in urma unei conversatii cu niste tipe de vreo douaj de ani proaste bata). Asa am aflat ca e cu bunicul ei si calatoreste in acelasi tren cu mine.
Spre surpriza mea, aveau locuri in acelasi compartiment cu mine.
Bunicul, un barbat de aproape 70 de ani, extrem de inalt, carunt, imbracat in costum, cu o fata blanda.
Se aseaza pe locurile lor, apoi pustoaica isi intreaba bunicul daca doreste un sandwich. Dupa ce acesta o refuza politicos, ea isi scoate din gentuta asortata la tinuta un servetel, il intinde frumos pe picioare, apoi isi scoate pachetelul, il desface tacticoasa si mananca in liniste, impartind bucatele mici si pentru catelus. Dupa ce termina de mancat impacheteaza gunoiul, il arunca la cos, merge si se spala pe maini si revine in compartiment. Isi scoate telefonul si suna pe cineva care ii respinge apelul.
Apoi telefonul ei incepe si suna si toata imaginea frumoasa de pana atunci se ruineaza, caci melodia era o manea.
Ma afund incruntata in citit si imi propun sa nu leg nici o conversatie.
In timp ce vorbea la telefon, pustoaica isi intinde picioarele incat mai avea un pic si mi le punea in brate. Nu ii spun nimic, ci imi schimb pozitia. La terminarea convorbirii observ ca si-a dat seama ca gestul ei de dinainte nu a fost foarte apreciat si isi corecteaza pozitia imitandu-ma.
Citeam in continuare. Eram prea obosita ca sa am chef de conversatii cu o copila, iar maneaua aia de pe telefon imi provocase o stare nasoala.
Pustoaica si-a scos castile si a inceput sa asculte muzica, fara sa deranjeze pe nimeni.
Din cand in cand ceva imi atragea atentia si deveneam iritata ca nu realizez ce anume. Intr-un tarziu m-am desteptat. Pustoiaca imi imita absolut toate pozitiile, chiar si cand am adormit pret de o jumatate de ora cu capul sprijinit de geam. La cateva minute pustoaica s-a trezit si ea. S-a uitat la mine lung.
Intr-un tarziu a avut curaj sa ma abordeze.
– Unde mergeti?
I-am zambit.
-La Bucuresti. Tu?
– Eu merg la Botosani….si apoi, ca pentru ea: avem drum luuuunnnng…si din nou mie: mergem 24 de ore cu trenul. Eu merg la Bunici. Eu si sora mea invatam bine si suntem copii cuminti, dar Lupeniul nu e un oras in care sa ai curaj sa-ti lasi copiii pe afara, mai ales de cand e criza asta….iar tati munceste zi lumina….uite…si se uita la ceas…peste 2 ore, trebuie sa plece la munca (adica la 3 dmineata)….iar mami a plecat sa munceasca in Italia. Asa ca…trist si vesel in acelasi timp…e mai bine la bunici…cel putin pentru o perioada. Va rog sa ma scuzati ca v-am deranjat mai devreme cu maneaua de pe telefon. Nici parintii si nici bunicii nu agreeaza astfel de muzica, dar eu am cateva melodii care imi plac, pentru ca imi dau senzatia ca mami e mai aproape de mine….si oricum in Lupeni nu prea avem de unde sa ascultam muzica buna….iar casetele parintilor mei…muzica din aia serioasa, stiti…pe alea le stiu pe de rost…va rog sa ma iertati….
– Nu-i nimic. Eram incurcata. Habar nu aveam ce ar fi fost corect sa ii spun. Sa o fac pe lupul moralist era complet deplasat. M-a ingrozit ideea vietii acestui copil. Am balbait ceva de genul ca poate la bunici vei avea ocazia sa asculti si altfel de muzica si m-am simtit prost. Mi-am cerut scuze si am vrut sa adorm la loc.
M-am trezit dupa inca o ora. O priveam cum doarme. Catelul aproape ca se sufoca in bratele ei, dar era clar ca o iubeste si nu ar vrea sa fie in alta parte. Fata ei exprima lumina si impacare cu …exact cu ceea ce traia. Mi-au dat lacrimile.
Nu mi-am dat seama ca bunicul m-a urmarit in tacere.
– Noi suntem invatatori pensionari. Incercam sa facem ce putem…Fiica noastra a terminat Filologia…dar cine mai are nevoie de profesori buni in ziua de azi?…Ginerele e inginer la mina…Incercam sa crestem copiii astia si asa napastuti de o vina care nu e a lor….doi bieti invatatori pensionari…
Vorbea calm si cald, resemnat.
Am imbratisat copila ca si cum ar fi fost a mea si am coborat plangand din tren.
O poveste mai putin vesela. O copila cu ochi albastri care mi-a dat lumina in suflet si putere, fara sa stie. Nu stiu daca o voi reintalni in viata, dar ii voi multumi in sufletul meu mereu!

Anunțuri

Un gând despre „O alta intamplare din tren

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s