Mama mea era vrajitoare sau zana

Am avut o perioada in care am renuntat la lecturile obisnuite (obisnuite ale acestei etape din viata mea, adica) si m-am aruncat in vechile lecturi ale copilariei.
Le-am sters de praf, cu mare grija, ca si cum as fi avut in maini obiectele cele mai de pret. Multe carti am dat celor din jurul meu, fie din speranta ca le voi da pofta de citit, fie ca le luminez viata, fie ca asa mi-au inspirat pornirile acelor momente. am ramas cu putine carti, dar nu ma plang. Oricum sunt o avere si astea putine pe care le mai am.
Fiecare pasaj ma ducea cu gandul in trecut. Asa am descoperit ca am crescut intr-o familie cu iz si dulceata moldoveneasca, adus de mama ca o nostalgie. Si tot asa am descoperit, ducandu-ma in amintiri, ca mama mea a fost vrajitoare. Sau zana. Oricum ceva frumos.
Mereu frumoasa, cu ochii verzi si par castaniu, cu voce usor baritonala (chiar daca nu a fumat in viata ei) si calda…calda ca …calda ca cel mai moale si cald halat de casa. Nu tin minte sa o fi auzit pe mama vreaodata in viata mea sa ridice tonul. Iar cand imi canta, nu stiu ceva mai frumos sa fi auzit in viata mea.
Dar sa argumenetez de ce mama era vrajitoare sau zana.
In orice incapare intra, in casa, sau in clasa sau oriunde, spatiul se umplea de lumina. Nu era fiinta care sa nu fie hipnotizata de ea. Cand deschidea gura, puteai sa uiti de timp, de griji, de orice.
Tin minte ca odata, cu razvratirea adolescentei i-am urlat in fata ca m-am saturat sa vad ca toti „copiii” ei de la scoala sunt mai importanti decat mine. S-a uitat la mine doar si intrebarea era doar in ochii ei teribil de verzi. Ochii i s-au umplut de lacrimi. Nu stiu daca atunci mi-a parut ca un o fetita careia un baiat rau ii distruge papusa sau ca un om mult mai in varsta aflat sub imperiul unei acuze false. M-a luat in brate. Nu zicea nimic. Cand mi-a dat drumul, avea ochii in lacrimi. Mi-a dat bretonul de pe frunte si m-a sarutat. Simteam ca ma sufoc. Am fost lasa si am fugit. N-am mai venit acasa pana seara. Ma simteam ca un talhar la drumul mare. Am fugit sub copacelul meu de la Dunare si am plans. Stiam ca o acuzasem pe nedrept. Simteam cat de tare o ranisem si ma uram cu toata puterea adolscentei mele. Eram geloasa! asta era! Eram geloasa pe oricine simteam eu ca imi fura pe nedrept orice parte din mama. Era DOAR a mea! Razvratirea mea…offf…cand am sa ma fac mare poate o sa fiu altfel…poate o sa seman cu ea.
Am plecat spre casa innegurata. M-a asteptat, ca de obicei, privind pe fereastra de la bucatarie si cand m-a vazut toata fata i s-a luminat. Impulsul meu a fost sa fug din nou. Dar n-am facut-o. Simteam nevoia sa alerg si sa o iau in brate, ea copilul si eu mama si sa o implor sa ma ierte. Scarile nu se mai terminau si fiecare treapta imi arata umilinta. Am intrat in casa impovarata ca un baran de o suta de ani. Mama m-a intampinat cu un zambet larg. M-a luat in brate intr-un fel pentru care oricat m-as stradui, nu pot gasi cuvinte.
– Uite, ti-am facut dulceata de trandafiri.
Atunci am realizat ca in toata casa mirosea a dulceata mea preferata. Nu mi-am pus atunci problema ca vremea trandafirilor de dulceata trecuse. Ce si cum facuse, doar ea stie….Parfumul m-a imbatat pe loc.
Am luat-o in brate si cu lacrimi pe obraji am rugat-o sa ma ierte.
– Of…ce copil esti cateodata!….
Ma vedea mare?
Am sarutat-o pe frunte si am fugit la bucatarie. N-am mai asteptat ritualul punerii dulcetii pe farfuriutele mici si delicate si a paharului aburind de raceala apei din el. M-am repezit ca un uliu catre cratita in care se produsese minunea.
Dulceata mamei era speciala. Intotdeauna petalele de trandafir deveneau translucide. Dulceata nu se inchidea la culoare. Imi placea sa caut sa gasesc bucati cat mai mari de petale si sa le intind cu lingurita in aer si sa ma uit prin ele, in lumina. Lumea intreaga se transforma de la dulceata de trandafiri a mamei.
Tata s-a alaturat „furtului”. Mama incerca sa para suparata ca nu asteptam sa ne servim dulceata in sufragerie, insa cine sa o mai asculte?…
Eu cu o spatula din lemn in mana, imparateasa peste cratita inca fierbinte, tata cu o lingurita furata in zbor. Amndoi copii, peste cratita cu dulceata de trandafiri a mamei, sporovaind ca vrabiile. Radeam.
-Inainte de masa?!…Pai nu va mai dau…
Se auzea mama din background. Noi radeam…mama radea….o casa fara parinti, doar copii….
Ne-am imbratisat! Nu mai era nevoie se scuze schioape si nici nu era loc de tristeti….
Numai sufletul mamei stia….
Alta data….ma durea capul. Stateam sprijinita de o fereastra. Mama imi stia migrenele infernale.
– Hehe boala de nobili…ii zisese mamei un doctor la care ma dusese ingrijorata.
Si toata copilaria mea, migrenele mele au ingrijorat-o mereu. La un moment dat mi-a luat medicamentele si le-a aruncat. Cred ca nici ea nu mai suporta. Stiu ca noaptea venea in camera mea si uneori plangea. Eu ma faceam ca dorm. Alteori poate doar ma auzea gemand prin somn. Intr-o zi m-a asezat pe un scaun si m-a intors cu capul spre fereastra. Nu mi-a atins capul cu mainile. Parca ma mangaia in aer. O vedeam. Dupa o perioada mi-a trecut durerea de cap. Cand m-am intors mama era alba la fata, insa imi zambea fericita. Stia si ea ca imi trecuse.
In facultate, cand aveam examene grele sau pur si simplu nu mai puteam interior, fugeam acasa. Se trezeau cu mine la usa.
– Mama am venit sa dorm cu tine. Ma lasi?…
Uneori venea si tata in camera mea si stateam la cele mai tainice povesti. Nu stiu sa imi amintesc cu exactitate momentul in care adormeam. Era bine. Eram in bratele mamei si nu-mi era rusine ca sunt mare. Mana ei odihnea incet sa nu me trezeasca inlantuindu-ma si nu stiu ca vreodata in viata sa fi avut somn mai odihnitor ca acela…
Doamne, cred ca nu m-as putea opri din povestit. Acum imi vin atat de multe in minte si in suflet!….
Asa am descoperit ca mama era vrajitoare sau zana…:)
Ma duc sa-mi cumpar dulceata de trandafiri!
Iar voua va doresc sa va amintiti si sa simtiti din nou parfumul copilariei, al adolescentei, al tineretei….Nu-i asa ca-i bine?…:)

2 gânduri despre „Mama mea era vrajitoare sau zana

  1. io cred ca era si zana si vrajitoare. sa stii ca sunt si vrajitoare bune. io asa stiu din povesti. desi azi, pe lumina, daca stau sa ma gandesc mai bine, mama era supra-supra- zana si supra-supra-vrajitoare🙂

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s