Lansarea scolii de art terapie Phronetika

Desi am facut mult tam tam despre aceasta scoala, mai ales in randurile psihologilor, oamenilor de HR si a managerilor care, dupa parerea mea ar fi avut enorm de multe de invatat inscriindu-se, interesul lor este tipic romanesc in aceasta privinta. Scaldatul in ciorba mediocritatii ii caracterizeaza. Asa ca nu ma voi ocupa de ei in acest post.
Va voi spune ca evenimentul de lansare a fost cu intrare gratuita si ca a avut loc la Casa Satya.
Si dupa asta?…Pai dupa asta o sa va spun experienta mea la acest eveniment. 🙂 Asa ca pentru cei prea plini de ei, plictisiti ori atoatestiutori, asta nu e un post de citit!!!
Am cunoscut-o pe Christine. De meserie psihoterapeut la o sectie pentru copii din cadrul celui mai mare spital din Viena.
Christine, pe langa meseria pe care o are a considerat ca invatarea si dezvoltarea ei permanenta reprezinta, cu fiecare nou pas al sau, un nou pas spre o mai buna dezvoltare si / sau vindecare a celor de care se ocupa (copiii de la spital, maturii de la cabinetul sau , corporatistii, studentii).
Tipic blonda cu ochi albastri. 🙂 Un pic obosita dupa drum si o saptamana de munca in Austria (unde btw chiar se munceste serios si profi), dar cu un zambet cald a dorit sa ii cunoasca pe fiecare dintre oamenii din sala.
Au urmat prezentarile noastre pe scurt, nume, ocupatie si de ce interesul pentru aceasta scoala.
Chiristine ne-a povestit mult mai multe lucruri decat cele deja existente pe site (www.expresive.ro) si deja lucrurile capatau un alt contur. Sau cel putin asa am simtit eu.
Stiu ca la un moment dat am „parasit” voit cuvintele ei si in minte mi-a venit imaginea unei roti. Ei bine da, a unei roti. De ce a fost inventata roata? Sa mearga un car cu ea, nu?…Nu conteaza rostul initial. Conteaza ca la un moment dat, un om, a scapat o roata in apa si asa i-a venit ideea unei mori de apa. A stat, s-a gandit, a analizat…oare la ce o fi buna o moara de apa?….Nici nu conteaza acum, caci sirul povestii mele imaginative e altul…Dupa o vreme, un alt om a vazut moara de apa si asa i-a venit ideea sa puna o roata cu zbaturi la barca lui, sa mearga mai repede….Ce a facut cu asta? Din nou nu ne intereseaza in secunda asta…Apoi, un alt om, a descoperit ca roata aia poate macina grane. Si apoi un altul….si un altul….si un altul…..si un altul….si tot asa….de fiecare data, roata in sine, era aceeasi, insa utilizarile ei deveneau din ce in ce mai complexe si mai complexe. Rotile de la ceasuri, rotile de la bicicleta, rotile numite ventilatoare, rotile umite turbine….roti si roti peste tot….
Mi-am terminat povestea din imaginatie si am revenit la cuvintele Christinei cu si mai mult tonus.
Taman la tanc, as zice eu acum, caci povestea despre „comunio activ”. Lasati sprancenele in jos!!! :))))
Comunio activ este un spatiu creat in care si terapeutul si clientul spun „da” la ceea ce exista intr-adevar aici si acum. Adica ii dam voie sa existe, chiar daca, poate, aparent, nu e nimic. Ii dam voie sa existe si e activ pentru ca necesita o atitudine „treaza” si clara. Iar comunio se cheama pentru ca spre deosebire de comunicare si empatie, inseamna o atitudine izvorata constiinta non – separarii. 🙂 V-am incurcat, nu?
Ei lasa ca maine multi „specialisti” si „guru” vor declama ca sunt deja specialisti in asta.
Nu va mai povestesc despre chestii tehnice, pentru ca ceva se pierde in mod clar atunci cand incerc eu sa va povestesc. Trebuia sa fiti in sala! Pe bune!
Ce mi se pare cu adevarat interesant si amuzant, in aceeasi masura, este faptul ca la final, am avut parte de un exercitiu „pe viu”.
Am primit cate o foaie de hartie si ni s-a cerut sa desenam jucaria noastra iubita din copilarie.
Mirare, priviri intrebatoare, bucurie, glume…manifestari diverse si, va asigur, dintre cele mai vesele. Nu am avut un timp limita setat.
Ne-am apucat, asadar, de treaba, constiinciosi nevoie mare, fiecare dintre noi.
Dupa cateva minute, cand Christine a observat ca terminaseram toti de desenat, ne-a adresat urmatoarele intrebari, la care urma sa raspundem fiecare in parte in momentul in care trebuia sa vorbim despre desenele noastre:
1. Cum a fost sa desenezi jucaria preferata din copilarie?
2. Ce amintiri a declansat acest desen?
3. Ce ai simtit cand ai desenat asta?
Pe principiul „nu stiu altii cum sunt, dar eu….” o sa va povestesc experienta mea extrem de interesanta si „marea mea descoperire” din aceasta seara.
Mi-a venit brusc in minte o masina teleghidata rosie pe care o aveam in colectia de masinute „mostenite” si imbogatite de la frate-miu cetire. Pe aia am inceput sa o desenez. Evident ca lipsa calitatilor mele grafice actuale m-a facut sa stramb din nas, caci desenul meu nu avea nici o legatura cu realitatea. Asa ca, preventiv, m-am straduit sa o desenez si din profil. Bai a dracu masina, nu voia sa iasa de sub creionul meu nici moarta. Da’ mi-am amintit ca in paralel cu masina aia, mai aveam io o dragoste mare. Avionul! Ala mare si alb cu albastru, cu baterii, care zbura si avea luminute si era belea nu alta. Sincera sa fiu, m-am emotionat foarte tare. Cred ca in sinea mea radeam si bateam din palme. Si asa in toata bucuria mea, a aparut paturica.
Ei…cum adica ce-i aia? hai frate, ca toti ati avut cate o paturica atunci cand erati mici.
Paturica mea era roz pastel, cu contururi de fluturi si flori albe. Paturica mea era fermecata. De pe la 1 an si ceva ai mei m-au dat la gradinita. Ati auzit bine: gradinita, nu cresa! Educatoarele ma tineau pe catedra sa nu ma calce copiii mai mari in picioare. Era dorinta alor mei sa merg la gradinita ca sa socializez. De aia poate usurinta cu care o fac azi.
Paturica aia era buna si de invelit, dar mai ales era …era cel mai bun prieten al meu si singurul pe care il aveam in acel nou context. Cu un colt al paturicii in gura, mergeam peste tot si daca voiam eram si printesa, eram si omul invizibil, eram si razboinic, eram…eram ce voiam eu…si paturica …in fine…la un moment dat ai mei au considerat ca paturica trebuie sa dispara. IUBEAM paturica aia! Fara creier. Io adica! O iubeam asa…din suflet si fara creier. Au incercat metode de convingere a copilului. Care copilul era si incapatanat si avea si personalitate puternica. Asadar, eforturile lor au fost zadarnice.
Au trecut la represalii, caci in continuare eu nu ma desparteam de paturica. Sa nu mai tin coltul in gura, au dat-o inclusiv cu boia de ardei. Plangeam de rupeam gardul, dar de paturica mea nu ma despartea nimeni. Ajunsese o ruptura, dar pentru mine ea era iubirea neconditionata si sincera, cea mai de pret jucarie si cel mai bun protector.
La un moment dat nu se mai intelegea nimeni cu mine, asa ca paturica a disparut pur si simplu. Atunci cred ca am facut prima data greva foamei si a somnului de pranz. Multe luni ai mei au avut de „luptat” cu imaginea paturicii.
De atunci nu mai suport culoarea roz. Si tot de atunci pasiunea mea pentru orice fel de motoare si starea de extaz in fata zborului.
Descoperirea mea din seara asta a fost in sensul in care mi-am dat seama ca pentru mine iubirea inseamna:
1. ceva sincer, neconditionat si total
2. e ceva prin reciprocitate, fara asteptarea reciprocitatii, ceva ce se ofera ca tot fara asteptarea a nimic in schimb, iar daca e sa vina ceva e cu atat mai bine si mai frumos
3. e ceva care nu presupune interventia creierului (= ratiune, constiinta),
4. e ceva care iti poate fi luat oricand, fara drept de apel si care da, poate sa iti ramana in suflet o viata, dar nu si in realitate
in aceeasi masura am descoperit ca pasiunea reprezinta pentru mine:
1. ceva care presupune si iubire, dar si ratiune / constiinta si ca atare e mult mai mult decat iubirea si mai puternic
2. e ceva ce nu iti poate rapi / diminua nimeni niciodata in viata
3. e ceva care te motiveaza si conduce pe drumul cel bun
4. e ceva ce creste frumos si complex odata cu trecerea timpului
5. e ceva ce doar putini pot experimenta in viata asta
6. e ceva care e motorul meu de a fi si, mai ales, acel ceva care
7. ma face sa fiu extrem de speciala.
Am respirat adanc si zambesc acum.
A fost o seara minunata si stiu acum ca, pentru mine, Scoala de Art Terapie Phronetika e un inceput minunat de drum si de viata.
Asadar, multumesc Christine si Mihai pentru aceasta deschidere de drum!!!!!!!!!!!
Nah…si va multumesc si voua, daca nu ati adormit pana la finalul acestei povestiri pe care v-am impartasit-o cu mare drag! 🙂

Anunțuri

Un gând despre „Lansarea scolii de art terapie Phronetika

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s