din culisele muncii de publicitar

Cu ani in urma trebuia sa lansez o campanie pentru un telefon „de lux” produs de Samsung. Fiecare client are o lista de produse pe care urmeaza sa le lanseze pe o piata sau alta. Varful de lance primeste o denumire. La Samsung, acest produs se numea pe vremea accea – Anthem. Ca deh…toti avem stoluri :))
Cu multe luni inainte primisem toate detaliile, trimisesem produsul la operatori sa il testeze si sa il softeze, apoi dadusem produsul ambasadorilor de imagine (adica unor personalitati care sa il poarte cat mai la vedere si sa se laude cu el), gandisem strategia pana in cele mai mici detalii.
Dar cum se intampla de obicei la un astfel de produs, exista o multime de restrictii si conditii pe care noi, o tara de mana a „enshpea”, trebuia sa le respectam.
Ma anunta Chicago ca am materialul puse pe un FTP si imi vine si un colet cu spoturile. Emotie mare…ce sa zic!…
Ma uit pe FTP si imi fuge fericirea din priviri. Aveam documente de vreo 600 de giga, botezati de atunci de mine Gigei ca sa mi se para mai putini. Descarcam noi de ni se apleaca. Prietenii americani pusesera totul pe FTP (mai tarziu aveam sa inteleg de unde lehamitea).
Intre timp primesc si celebrul colet. Continea doua casete: o beta si o digitala. Si doua dosare. Unul mai decent – ala era guideline-ul pt spot si print si al doilea, pornografic de mare – era guideline-ul pentru vedeta.
„Vedeta” era Estella Warren. Nu-i asa ca nu va spune nimic? Nu-i nimic, ca nici mie nu mi-a zis la ora aia. Dar foarte curand aveam sa aflu!
Stelutza, prietena noastra, era un fel de verisoara de-a varului Charles. Ete na! Cum care Charles? Ala de e mostenitorul tronului britanic. Chiar el. Dracu stie ce fel de veri erau, ca nu m-am apucat de investigatii. Cert e ca trebuia sa tratam povestea cu multe randuri de manusi, asta daca nu voiam sa cumparam prea multa crema dupa.
Si ma apuc de lins paginile guideline-ului. Va asigur ca erau peste o mie de pagini. Atunci am inteles de ce americanii si-au bagat picioarele si nu au triat nimic din materiale si mi le-au dat plocon pe toate.
Stelutza, draguta ea, cumva… da’ sashie frate! Exista o vorba din popor care spune ca femeile un pic sashii sunt frumoase. UN PIC!!! Asta era complet razna. Cu un ochi se uita la slanina si cu unul peste cap.
Imi era din ce in ce mai clar ca acolo era o poveste „la impuse” si ca, sub o forma sau alta, nu e singurul lucru „la impuse”, iar ce era mai greu abia acum ma astepta.
Dupa o saptamana uitasem cum arata patul meu de acasa. Lingeam paginile guideline-urilor si frunzaream prin chinuiala de poze doar, doar oi putea alege ceva. Nu de alta, dar era scris negru pe alb ca daca nu aleg o poza in care ochiul diliu sa fie acoperit de telefon platim niste amenzi ametitoare. Dupa un calcul rapid al salariului meu, mi-am dat seama ca probabil mi-ar trebui vreo 20 de vieti sa pot achita amenzile lor cretine. Asa ca eram atenta la fiecare fir de par si fiecare privire care aluneca in afara cadrului, facandu-mi notite si transpirand abundent.
Buuuunnnn cu pozele am reusit-o. Am dat in productie materialele de OOH (outdoor pentru cei neavizati si panouri stradale pentru cei si mai neavizati).
Fac un calcul de buget si realizez ca o fi Steluta ruda cui stim noi, doar ca mama si tata noastra care era la Viena ne daduse un buget de cersetori pe principiul des enuntat dealtfel „Romania nu e o piata”. Nu mai mentionez si faptul ca la ora aia Romania avea o cifra de afaceri mai mare decat Austria si inca vreo cateva tari din CEE, nu?!….
Si ma apuc eu sa fac goblene pe buget si cumva zic hai ca o scot de o campanie decentutza, inainte de Craciun.
Sa poa’ sa cumpere tot romanu’ un gadget la amanta!
Asa ca fericita cu punctul in care am ajuns (si care va asigur ca nu era inca punctul G), ma uit ca iar e 6 dimineata, plec spre casa si la 9 trecute fix ma prezantez in agentie sa imi informez colegii de…next steps.
Chem „media” la discutii, le anunt bugetul, ii briefez bine si le zic: bai fratilor, avem produs Anthem. Asta inseamna prime time, inseamna emisiuni de la un nivel in sus si inseamna statie premium, asta asa…foarte pe scurt…
Pai mai „premium” decat PRO-ul nu era niciuna la vremea aia.
Pleaca oamenii la treaba si la ora stablita primesc de la domniile lor planul de media.
Sa cad de pe scaun nu alta. Banii ne ajungeau fix de 3 saptamani de prime time pe PRO.
Si aici, am atins si punctul G, caci in ziua de 24, ajun de Craciun, spotul meu trona ca solo spot in nici mai mult nici mai putin decat filmul „Vacanta mare”. Nu vazusem filmul, nu aveam de gand sa il vad nici macar de dragul accentului lui Radu Florescu, dar credeti-ma pe cuvant ca stiam ce calibru are.
Si ma apuca instantaneu toata damblalele. Ies din sala sa fumez o tigara si ma intorc cumva calmata si reiau briefingul: ma, voi sunteti normali la cap? Cum dracu credeti voi ca eu o sa bag produs Anthem si solo spot pe deasupra in mizeria aia de film? Ma voi sunteti cu toti boii acasa?
Calmi colegii ma privesc cu un aer de superioritate si mi se da raspunsul secolului: da ma, da tu stii ce ratinguri o sa faca?…
Ei io la faza asta am ramas muta. Dupa care mi-am amintit ca daca omul nu intelege de vorba buna, ridici tonul. Cred (nu sunt sigura) ca am urlat de-a dreptul.
Moment de criza. Ei o tineau pe a lor, eu pe a mea. Povestea ia amploare, chemam clientul la discutii, ne contrazicem in continuare.
Finalul e ca eu primesc ordin…adica la impuse sa dau drumul la spot in filmul ala. Muream nu alta! Simteam ca imi explodeaza creier si ficat in mine. Dupa atatea nopti nedormite vedeam cum cineva isi bate joc de munca mea si simteam ca mor. Despre profesinalism nu cred ca e cazul sa mai vorbim.
Dau mail pe international cu planul de media si cu mentiunea ca eu nu sunt de acord cu acea plasare a spotului si lucrurile par sa se linisteasca.
Doar ca intuitia mea ma pune sa scriu un mail catre media si sa ii rog pe colegi sa verifice minutul si secunda la care intra spotul in film si, de asemenea, secventa pe care o taie. Bineinteles ca am fost luata de nebuna si paranoica de toata lumea.
In fine…long story short, vine seara de 24 decembrie. Stiam ora la care trebuie sa intre spotul, asa ca dau pe PRO cu 5 minute inainte. Ce a urmat a fost cel mai tare trip din viata mea ever!
Masina lui Radu Florescu, un fel de agent, daca am inteles eu corect povestea, are o problema. Radu trage civilizat pe dreapta. Peisaj de padure. Se aseaza pe marginea drumului si face semn catre o masina sa opreasca sa il ajute. Masina – un tir ca toate tirurile. Cadru cu Radu din spate, se vede interiorul cabinei tirului. Soferul, predecesorul stirbului tatuat din spotul de la rachiul Calneni (aia care va mai amintiti de el), ii zambeste complice lui Radu. Apoi cadrul se strange, si vedem mana soferului cu pricina cum simula o laba franei de mana. Urmatorul cadru este Estella Waren care apare de dupa colt cu parul fluturand in vant. Atat de naturala inlantuirea de cadre si semnul mai tarziu venit de publicitate, incat aveai senzatia ca e cadru din film nu alta. Mie mi se opreste respiratia si imi iau instinctiv telefonul langa mine. Apare P-ul de la publcitate taman cand romanu se dezmeticea ca ala nu e cadru de film pentru ca pe tv taman ce se desfasurau imagini ale Manhattanului si Stelutza tatii cum se intindea languros pe o masina de lux si isi facea singura poze cu telefonul sub privire amirative alea unui … good looking guy aflat pe trotuarul celalalt. Se termina spotul legat de cadrul urmator din film, prim plan cu Radu Florescu care, cu o privire graitoare tranteste portiera tirului.
Am schimbat postul de frica. Cred ca de frica. In noaptea aia nu am dormit. Am stat ca o statuie cu telefonul in fata si ma asteptam la ce e mai rau. N-a sunat. Telefonul.
Dimineata am ajuns ametita la birou. Nici macar nu mai aveam putere sa omor pe cineva. De la intrare sunt intampinata cu urlete de bucurie: ai vazut ce ratinguri a facut?!
Nu futu-i! Am asteptat sa sune telefonul, sa fiu concediata pe loc, sa mi se rupa capul de pe umeri ca daca io va zic sa faceti un lucru il faceti, pasca mamii lui de lucru!
Atunci am realizat dureros ca nu conteaza cat de bun esti in meseria ta in Romania, daca o mana de facuti la locul faptei se pot caca oricand in capul tau si mai sunt si fericiti.
M-a umflat plansul. Foarte rar am plans in viata si acela a fost unul dintre momente.
Si nu era tot. Pentru ca filmul, care nu avea nici o legatura cu targetul produsului meu, facuse ratinguri de senzatie, evident ca si banii pe care i-am avut de platit au fost pe masura. Adica tot bugetul meu pe 3 saptamani, se ducea in fundul unui solo spot, pus intr-un film complet deplasat fata de produsul meu, ca target si obiective de comunicare.
M-am reapucat de facut goblene pe buget si am mutat si tot permutat lucruri pana cand am reusit sa gasesc o solutie optima si sa imi apar „echipa”, din simplul fapt ca mereu in viata am mers dupa regula ca „rau poate face orice prost si mult mai greu e sa faci bine”, iar eu nu voiam sa vad pe nimeni dat afara. Avusesem deja o experienta trista si nu voiam sa repet….
Ma intreb acum daca a meritat. Dincolo de faptul ca si acum imi amintesc fatza lui Radu Florescu, speriat si dezgustat cum inchide portiera tirului, cadru legat perfect de sashia Stelutza care se tot intindea languros pe masini de lux in Manhattan… :))

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s