Oameni din viata mea – Nico

In general alerg prin viata. Timpul imi este prieten si deci, cu atat mai pretios. De aici intensitatea cu care traiesc.
Alergarea mea nu e una nebuna cum probabil e interpretata de multi neaveniti. Are opriri si respiratii adanci, are momente de admiratie si de revelatii. Cu atat mai mult atunci cand am sansa (si-i multumesc lui Dumnezeu ca sansele mele sunt foarte dese!) sa intalnesc Oameni cu adevarat speciali.
De multa vreme m-am gandit sa inaugurez sectiunea asta. A Oamenilor speciali din viata mea. Uite ca in seara asta scanteia a venit.
Eram prinsa in multe proiecte in acea perioada, toate odata, eu singura, ca de obicei. Si in toata nebunia asta, printre altele aveam o campanie pe care o realizam pentru Samsung, la mare, in cadrul unei emisiuni tv. De luni pana miercuri munceam animalic, astfel incat niciunul dintre cei 15 clienti sa nu aiba probleme, iar miercuri dupa amiaza ma urcam in masina si plecam catre litoral. Desi erau multe bete in roate, reuseam, nu stiu sa va spun teoretic cum, sa fac slalom si sa iasa totul perfect.
In saptamana aceea, distribuitorul ma anunta ca va fi prezent la emisiune (un motiv bun dealtfel sa mai ia aer curat si sa se mai dea la gagicile dispuse sa puna botul la ieftineli) si ca aduce el telefoanele necesare pentru dat cadou in emisie.
Pentru ca dincolo de cadourile pentru publicul care intra in jocul nostru cu fotografii haioase, ofeream cate un telefon din varful de gama unor personalitati din diverse domenii.
Asa se face ca am plecat linistita, confirmand si reconfirmand absolut fiecare detaliu, inclusiv ca telefoanele mele sunt in drum spre mare.
In ziua cu emisia, dupa ce nu vazusem picior de distribuitor nici la sedintele tehnice, nici la locatie, sun sa-mi iau in primire podoabele de telefoane si aflu cu stupoare ca…nu mai sunt. Cum frate, nu mai sunt? Le-ai mancat la micul dejun? Le-ai jucat la cazino? Simteam ca imi arde creierul. Si pentru ca lista sa fie completa, aflasem pe ultima suta de metri ca la emisia respectiva va fi prezent si clientul insusi.
Sa mor de inima si mai multe nu. Da’ trec pe apa plata multa cat sa ma racoresc si sa iau o decizie on the spot.
Fac o analiza sumara cu cine are telefoane Samsung varf de lance. Raduleasca si clientul. Bun, am doua, De unde mai scot inca 1. Mai dau ceva telefoane si aflu ca mai vin ceva oameni si mai gasesc inca unul. Macar sa aiba camera ce filma ca de restul ma descurc in Bucuresti, imi spun.
Si uite asa intru in evenimentul in sine. Aveam deja confirmarea Elisabetei Lipa. In ultima secunda am avut si confirmarea lui Nico.
Despre Nico nu stiam foarte multe. Stiam ca e o noua aparitie pe piata muzicala. La modul cel mai sincer credeam ca e vreo noua pipitza. Asta si pentru ca aceea era perioada de maxima inflorire a playbackurilor. Voce nu trebuia. „Prezenta scenica” facea totul si… calculatoarele.
In timpul emisiei ma suna clientul si ma roaga samerg la masa de protocol. Fac cunostinta cu doamna Elisabeta Lipa, inchegam repede o conversatie, insa eu eram cu ochii cautand „pipitza”. Si ochii mei nu vazura. Pentru ca nu era nimic acolo care sa semene cu o pipitza. Intreb discret si tot discret mi se arata o tanara imbracata absolut normal, care statea cu un suc in fata, retrasa, la masa de protocol, insa nu in „zona fierbinte”.
Ma duc catre ea si ma prezint. Imi zambeste. Devin neincrezatoare si o intreb din nou (sigur ca probabil am aratat ca cea mai retarda persoana din lume la gestul asta): tu esti…Nico? Ridica ochii (mai speriata ca mine) si imi raspunde cu jumatate de voce: da. Sa ma ia cu lesin. Era….NORMALA! Bai da’ stiti cum? Normala de mi s-au inmuiat genunchii nu alta.
Trec peste neclaritatea din capul meu si ii spun ca va fi invitata pe scena sa primeasca premiul, dar ca ala nu era chiar premiul, insa rezolvam la bucuresti. Ii cer apoi in viteza pozitivul ca sa pregatesc totul ca ea sa mimeze cantecul cu pricina. Mareste ochii (si mai mult decat ii are ea de la mama natura de mari), se uita la mine ca la un extreterestru si imi spune ferm: eu nu fac playback.
Sincera sa fiu am simtit brusc nevoia sa ma asez pe scaun. Ma gandeam doar ca un rateu in emisia aia si se duce toata campania mea. Imi pune o mana blanda pe brat, imi zambeste si imi spune: tu nu m-ai auzit niciodata cantand, nu? Cum nu mint ca pleaca gura prea repede inainte ii spun femeii ca nu si ca habar nu aveam cine e. Ma linisteste cu un gest bland si-mi zice: „o sa fie bine, ai sa vezi”
Bine pe dracu, imi zic in sinea mea si merg sa vorbesc cu regizorul de emisie sa avem solutie de backup in caz ca Doamne fere.
In fine, vine momentul cu pricina, Nico isi „primeste” telefonul, il arata frumos la camere, zice si si vorbe fara sa ii sufle nimeni, vorbe care au emotionat publicul, pentru ca pe mine aveau sa ma emotioneze mult mai mult si mult mai tarziu. Ies premiantii din scena, eu le iau inapoi telefoanele luate cu imprumut, le returnez posesorilor si imi dau seama ca am ramas intepenita incercand sa si realizaez de ce. Nico incepuse sa cante. Mi s-a dus vocea ei de pe sira spinarii direct in creier. M-am asezat in fund pe asfalt si am ascultat-o amutita. La final, clientul, adica Mihaela (as prefera sa nu ii declin tot numele pentru ca nu i-am cerut acordul) se apleaca zambind catre urechea mea si imi sopteste: „am reusit sa te surprind, in sfarsit, cu alegerea mea?” Sincer? DA!!!!!!!!!!!🙂
I-am multumit si pe gura, dar mai mult in cap si in suflet.
In fine, week-end-ul s-a desfasurat conform planului, inca o saptamana de campanie de succes si la revenirea in Bucuresti ma apuc sa dau telefoane sa fac rost de celebrele telefoane si sa le contactez pe Elisabeta Lipa si pe Nico sa le dau cadourile.
Ceva pute in Danemarca si replica asta se potrivea perfect pe distribuitor. Pentru doamna Lipa se rezolva rapid cu telefonul, insa imi cere sa o cunoasca personal pe Nico. Si aici toti clopoteii mei s-au pus in functiune si-mi zic astia vor s-o faca. Nu era prima data cand incercau mitocanii, mai ales ca incercau mitocaniile astea exact cu cei pe care toata viata mea i-am aparat ca interese: artistii.
O sun pe Nico si o invit in agentie. Zic hai ca acum o vad si pe lumina.
Vine la ora stabilita si intra timid. O iau de o aripa si o bag in sala de sedinte (in meeting room bey!!!).
Incep usor cu ea sa nu o intimidez. Doar ca imi ofera o noua surpriza. Incepe sa-mi povesteasca viata ei ca si cum ne stiam dintotdeauna, cu o usurinta si o dezimvoltura care m-au lasat cu gura cascata.
Nu-mi permit sa va dezvalui toata povestea ei pentru ca, din nou, nu i-am cerut acordul. dar pot sa va spun ca nu seamana cu viata printeselor din povesti. Dimpotriva. Experimentase toate greutatile vietii, insa cu acea liniste interioara care de obicei e intalnita la oameni mult mai in varsta. Nici o urma de resemnare. Povestea normal, fara sincope, fara resentimente, ca si cum, chiar era normal sa treci prin atatea in viata. Nu cred ca mai respiram.
II placea sa cante muzica populara si multi prieteni si sotul ei au tot indemnat-o sa vina in Bucuresti sa-si incerce fortele. Si asa, incetul cu incetul a inceput. Nu fara hopuri, nu usor. Dar a avut o vointa si un tonus greu de descris in cuvinte.
Simteam cum se mareste pe fotoliu si devine un urias in fata mea.
Apoi, dintr-o data m-a intrebat, cu o voce la fel de normala: in emisiune, chestia aia a fost doar regie, nu?!…
Ii spun ca nu, s-a produs o mica incurcatura si ca am chemat-o tocmai sa remediem situatia.
Brusc i-au tasnit lacrimile din ochi. Nah…ce sa ii zic in momentul ala?!…Am incercat sa o linistesc pentru ca nu intelegeam de ce plange.
La un moment dat si-a ridicat ochii catre mine. Ii straluceau fantastic. Si-a sters lacrmile si mi-a spus: eu, pana acum, nu am mai primit cadouri asa valoroase.
Sa cad de pe scaun nu alta. Bai vorbim de un telefon mobil nu de un Ferrari!
De data asta imi trebuiesc mie cateva secunde sa-mi vina vocea in corzi. Imi dau seama exact cu ce am de a face si ca poate fi usor de aburit de distribuitor si ma trezesc intreband-o din senin: crezi ca poti avea deplina incredere in mine?
N-apuc sa termin bine si-mi raspunde ferm: DA!
Ii bun. Atunci sa te pregatesc. Mergem la distribuitor ca vrea sa te cunoasca. Vreau sa nu te lasi pacalita. Iti va arata mai multe chestii care iti pot lua ochii si va incerca sa iti bage pe gat un telefon prost. Tu o tii pe a ta si vrei doar modelul ala care ti-a fost inmanat in emisiune, clar?!
Clar imi zice ea convinsa si apoi continua: dar stai cu mine sa nu fac vreo prostie, ca ma emotionez repede.
Batem palma. Imi zambeste degajat si ma intreaba: de unde ai atata forta in tine? si nu ma refer la strangerea ferma de mana! Raman din nou cu gura cascata pentru ca dupa ce imi povestise viata ei, eu ma simteam mica si insignifianta.
In fine, zic, hai sa te cunoasca si colegii si sa te mai relaxezi si dupa aia mergem. O plimb prin agentie si plecam.
Cum prognozasem, la distribuitor sceneta era pregatita. I-au aratat poze cu diverse personalitati care mai de care mai importante, au invitat-o si pe ea sa faca poze. Stateam mereu pe langa ea. Cand o simteam ca o ia la vale cu emotiile ma uitam urat la ea si o simteam cum isi revine. La un moment dat distribuitorul se prinde ca eu eram elementul de ancorare si ma pune sa astept intr-o sala ca sa aiba o discutie doar cu Nico. Singura idee pe care am avut-o in cap in secunda aia a fost sa scot un pix din buzunar. I l-am pus in mana si i-am soptit in fuga la ureche sa frece pixul ala si sa tina minte tot ce am discutat.
Zis si facut. Dupa jumatate de ora iese triumfatoare cu telefonul potrivit in mana. I se servise placa cu ambasadorul de imagine si alte alea, i se aratasera telefoane care poate aratau mult mai bine, dar erau cu mult mai proaste. Probabil ca pixul ala facuse minuni🙂
In masina iar lacrimi. Tinea cutia cu telefonul in brate si o mangaia si imi spunea ca nu ii vine sa creada, ca e cel mai pretios cadou pe care il primise vreodata si ca nu se va desparti de el.
In dupa amiaza aceea recunosc ca nu am mai fost in stare sa lucrez nimic. Am stat cu ochii pe geam gandindu-ma la aceasta fiinta atat de talentata si atat de modesta si la cat de puternic mi-a intrat in suflet.
Dupa vreo cateva saptamani, cred ca era primul week-end liber dupa multa vreme, dormeam ca un prunc. Oricum imi propusesem sa dorm, daca se poate, de vineri pana luni, atat eram de obosita. Dar la mine, ca la nimeni. Imi suna telefonul. Nu era decat un pic peste 8. Dimineata! Si ma apuca spumele.
O voce agitata si nervoasa care imi umple urgent frigiderul de carne. Realizez intr-un tarziu ca era vocea unei foste colege de la Prima si o rog sa scada ritmul injuraturilor ca la trezire brusca din somn inteleg mai greu subiectul. Se linisteste cu greu femeia si aflu ca in dimineata aia faceau nu stiu ce matinal si invitata lor era Nico.
Si Nico avea atarnat de gat celebrul telefon de care nu se despartea. Astia incercau sa o convinga sa il dea jos pe parcursul emisiei pentru ca ei nu au buget de la Samsung si ca atare nu pot face reclama telefonului. Iar Nico ” a mea” ferma, le zice ca fara telefon ea nu canta si nu intra in emisie, ca ala e cel mai pretios cadou al ei. Aia trageau de telefon, Nico tragea de telefon, toata lumea o luase razna.
Rad la auzul povestii. Acum, pe bune, chiar era hilara situatia. O cer pe Nico la telefon. Avea vocea surescitata. O rog sa se calmeze si ii spun ca trebuie sa dea telefonul jos ca altfel fostii mei colegi ar fi fost concediati, ca altceva oricum n-am avut la indemana sa ii zic. Pauza. Lunga. O strig pe nume. Nimic. Ma trezesc de-a binelea. O strig din nou. De data asta avea vocea joasa, calma, da calmul ala dinaintea furtunii. Si-mi zice: daca imi taie gatul, dau telefonul jos, iar asta e ultimul meu cuvant!
Si mi-a inchis.
Am ras zdravan. Am sunat inapoi la fostii colegi si le-am zis ca singura solutie e sa o filmeze astfel incat sa nu prinda telefonul in cadru ca eu nu am reusit sa o conving. Cat m-or fi injurat operatorii, numai ei stiu saracii, ca Nico pe langa faptul ca nu daduse telefonul jos mai si dansa si sarea ala in cadru vrei, nu vrei.
Aia e…si ma culc la loc.
Luni am avut inregistrarea pe birou. Impreuna cu niste vorbe de duh. Din prietenie. Sigur ca nimeni nu a fost afectat de tarasenia asta, da mi-am servit niste crancene de injuraturi.
Dar au fost injuraturi de care m-am bucurat din toata inima!
Au trecut multi ani de atunci. Nico a crescut foarte mult ca artist. Din pacate nu este suficient pusa in valoare. E un talent, de care, asa cum ne-am obisnuit, ne batem joc. Din pacate…
Pentru mine insa, Nico reprezinta una dintre cele mai frumoase lectii de modestie si curatenie interioara pe care le-am primit vreodata in viata.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s