Ma reindragostesc!

O sa scriu de-a valma, pentru ca totul e un tumult in mine acum. Si-mi place!!!! daca n-aveti chef sa simtiti, dati skip si reveniti cand o sa bag stiri nasoale, ceea ce va asigur ca nu va fi prea curand!!!

Va doream o zi de vineri senzationala. A mea asa a fost!!!!!!!!!!!!

Nu numai ca ziua in sine a fost asa si am avut sansa sa cunosc oameni formidabili, nu numai ca m-am simtit excelent in fiecare secunda si am ras din toata inima, desi am fost mai retinuta in manifestari (si) datorita fustei (roz) care ma impiedica un pic sa nu traversez pe rosu dupa bunul plac.

Stii cum e sa te simti bine cu adevarat? Dar pe bune, adica fara false idei ale personajului social? Pe bune, curat si frumos?….ei bine…eu asa m-am simtit toata ziua.

…iar seara, gratie amicului A.M. am ajuns sa completez aceasta zi exceptionala, prima zi din restul vietii mele. Am iesit in targ la evenimentul Grandmaster Flash in Silver Church. Shoaita nu se dezminte…😦 Concertul fusese anuntat la ora 21:00. Nu a inceput decat pe la 2,30, ca doara bautura trebuie vanduta, mai ales cand opresti orice urma de aer conditionat si ventilatie. Nu neg ca in perioada premergatoare liceului, dansam pe piesele alea. Nu neg ca era ceva „wow” atunci. Acum insa, nu am vazut decat faptul ca un negru de ghetto intra pe scena dupa nu mai putin de 5 ore si ceva si apare in fata a aproape 100 de oameni rupand fragmente de maxim 1 min din piesele lui celebre acum 25 de ani, ca si cum romanii ar fi ramas intr-o amortire continua si sunt in extaz emotional la aparitia acestui maimutoi. Ceea ce asa a si fost. Insa limita mea rabdare decenta ajunsese la capat.

Am iesit pentru ca Romania nu inseamna acei 100 de oameni. Am iesit pentru ca in mine era explozie. Am iesit pentru ca eu…EU…EU sunt altceva si in alta directie.

Asa ca am pornit la pas de la Preoteasa, pe Kogalniceanu, pana la Universitate, lasand in urma Silver Church, in micul sau shmen in care nu am mai regasit distractia de altadata de a face studiu social pe target, pentru ca…lipsea targetul.

Doamne, nici nu mai stiam ca mai am amintirile alea!!!!!

Noaptea dormita in barcile din Cismigiu cu colegii de facultate cu care incercam sa provocam jandarmii, pe vremea aia foarte la inceputul acestei activitati, cu siguranta ca nimic nu ni se poate intampla din simplul fapt ca eu locuiam fix in blocul de langa Primaria Capitalei, in Ibricul despre care am mai povestit in treacat acum ceva vreme aici. Ce legatura sa fi avut casa mea cu sentimentul nostru de siguranta si cu incercarea de a provoca rabdarea bietilor jandarmi dormind o noapte in barci, nu ma intrebati, caci acum a trecut asa de multa vreme incat motivul de atunci de pierde undeva in zorii tineretii mele tumultuoase. Doar amintirea fetelor lor contrariate mi-a ramas si ma face sa zambesc.

O sa ma intrebati cum am curajul sa ma plimb singura pe strazile orasului, noaptea. Pai…orasul asta imi curge prin vene….e…AL MEU…ca o mosie personala…ca sufletul meu….mda…uitasem de asta si sunt foarte fericita ca mi-am reamintit.

Bucurestiul meu e o poveste. E AL MEU pur si simplu. Insa dupa atatia ani mi-am mai dat seama de ceva: ca a devenit, cumva,  „acasa”. Si cum a te poti plimba cu frica prin propria casa? Ar fi un nonsens!

Ceasul din Cismigiu imi arata ca e 2:30 (am). Nu-l crede telefonul meu cu care fac poza. E …ce ora vreau eu. Iar eu nu am nevoie sa vad, de fapt, cat e ceasul. Eu doar sunt fericita si ma reindragostesc. Mai conteaza cat e ceasul?… La 2:30 incep sa ma reindragostesc de Bucuresti.

De vis a vis ma priveste actuala Primarie a Capitalei, langa care era Ibricul meu de suflet. Nu zicea nimic. Era ca o matroana care isi astepta clientii, mai vechi sau mai noi, impasibila la stirile alarmiste din diverse fitzuici subversive. Tace si asteapta cu bratele incrucisate, intr-o atitudine de acceptare e vremurilor. Nu-i pasa daca o viziteaza boieri sau Paturici. Ea oricum isi scoate banii. O scuip sa n-o deochi pentru nonasalanta si-i fac o poza si-i zic in gand: „saru’ mana, iaca am mai trecut si eu pe la mata”, iar ea ridica din umeri indiferenta, aratandu-mi ca nu are preferinte pentru clienti, ci doar pentru venituri.

DSC00052

Ridic si eu din umeri, ca si cum i-as raspunde „dah…asta-i viata” si trec mai departe nu fara o unda de regret la adresa vremurilor ei de glorie, cand un Protopopescu facea din urbea mizera a Bucurului un Micul Paris. A trecut si asta…

La  nici cativa pasi mai incolo, cineva insa, ii bate obrazul matroanei:

dar ea ramane intepenita. Nu-s primii care dau cu pietre, asa ca nu mai e impresionata….Asa o fi… Stia harca ce stia, ca, numai bine nu fac doi pasi si intalnesc alta chestie. De data asta nu era un protest. O alta cladire de patrimoniu impopotonata ca o bastarda sleampata de boier care trebuie musai maritata bine, cu steaguri tricolore, gata gata sa te faca sa duci mana la inima si sa iei o pozitie decenta, daca nu i s-ar vedea burta la gura, urmare o iubirii cu grajadrul, pe care troneaza mandru numele sau de falimile: Mc Donald’s:

Pai, asa rusinata…cine s-o mai ia? D-apoi nu ramane boierul cu ea in ograda…o gasi el o solutie sa-l faca pe grajdar – boier si sa scape de rusine🙂 Intorc capul sa nu vaza boierul ca rad de rusinea lui si peste ce-mi cad ochii?

Doua coloane care incadrau o intrare altadata intr-o casa serioasa. Doar mesajele ma intriga:

DSC00057

Dau sa apas pe sonerie, insa ma mai uit o data la mesaje. Ma contrariaza, asa ca renunt la vizita asta si merg mai departe. Sunt invitata in atatea locuri, ca am de unde alege.

Am ajuns la trecerea de pietoni si, chiar daca nu-i nici tipenie de masina pe strada, astept politicos sa se faca verde semaforul. Pe rosu trec doar ziua, in Bucurestiul de zi! Ma dau un pas in stanga sa las pista de biciclete libera, dar nu inteleg oferta legala:

Nu-i nimic. Nici nu-mi bat capul. Ma bucur ca, in sfarsit, dupa atata canicula, bate vantul nitel. Si intre timp se face si verde.

O bere la Gambrinus nu ar strica. Cristi Iacob a scris misto versurile pentru ceva ce multi stiu a fi melodia fostei trupe Vama Veche- „Hotel Cismigiu”, care, ceva mai tarziu decat epoca de glorie, a fost caminul studentilor la Teatru, cu intamplari …cu intamplari de tot felul….si, din pacate, versurile scrise de Iacob, sunt o poveste extrem de reala a unei tinereti stinse inainte de vreme, din cauza ignorantei. Acum insa….

…si trec mai departe, cu o lacrima care nu indrazneste sa-mi plece pe obraz in jos, din respect.

In ultimele sale zvancniri de viata, studentii isi invitau iubitele aici sa le pupe, asezati pe ultimele randuri ale unei sale oricum goale.

Pardon! Nu aici! Asta nu-i decat de vreo 10 ani aici!
Ma scuzati, va rog…oboseala si orele mici, boieresti, la care va povestesc toate acestea. Aici:

sau aici:

…unde in epoca moderna rulau cele mai proate filme imaginate vreodata, dar unde, cu multe decenii in urma salile erau pline pana la refuz de servantele caselor boieresti si militari.🙂

Si incet, incet ajung spre lumina. Nu de la Casa Centrala a Armatei era lumina cu pricina, ci de la BRD-ul de peste drum, care si-a aflat locasul gratie ingorantei romanilor, in fostul loc post revolutionar cunoscut ca magazinul Benetton si ceva mai-nainte ca Romarta Copiilor si cu mult mai mult inainte ca….ei…dar asta va las pe voi sa aflati, pentru ca, intorcand capul, am pozat exact intrarea unde, inainte de aceasta pancarda osebita, era o discoteca post revolutionara unde am filmat si am asistat pe viu la prima bataie cu sabii din istoria moderna a targului.

…si brusc, intorc din nou telefonul si ma duc cu el peste drum, intr-o alta cladire interbelica unde acum troneaza un „cazino” cu jocuri mecanice:

…si ma gandesc: „nu-i misto epoca moderna!”….si trec mai departe si-mi inorc „ochiul electronic” din nou catre cladirea CCA-ului pe care e o placa pe care o stiu, dar nu stiu cati dintre voi au remarcat-o:

si va las pe voi sa judecati cum e sa darami o manastire cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, iar pe locul ei sfant sa ridici o Casa Centrala a Armatei!!!!!

Si cu ocazia asta va invit sa mergeti si la Muzeul de Istorie al Bucurestiului, care se afla exact la iesirea de la metroul de la Universitate, unde veti descoperi pietrele inscriptionate cu blesteme, lasate de o sotie de domnitor muntean, care zic asa (citat aproximativ din memorie): „…si acel care va indrazni sa doboare sfintele biserici si manastiri ale Bucurestiului, sa piara de moarte crunta, in zi sfanta, iar odata cu el, blestemati sa fie oamenii orasului si tara, pana cand isi vor gasi credinta in Dumnezeu si vor plati pentru relele facute inaintea lui Dumnezu si vor fi iertati pentru faradelegile lor”. Adica, incerc eu sa traduc, pana atunci cand oamenii vor intelege ca doar cu totii pot face ceva pozitiv si nu separat!!!!

Respir adandc….grea mostenire avem de dus….si merg mai departe. Calea Victoriei nu mai e „pavata” cu barne de lemn, iar nechezatul cailor trasurilor e doar pentru cei pregatiti sa auda fantomele trecutelor epoci.

Casa Capsa e azi trista. I.L Caragiale, Constantin Tanase, Cristian Vasile si a lui Zaaraza sau Dinica nu-i mai calca pragul, iar clientii de azi nu satisfac decat interese pur comerciale…
Nici vis a vis, la Teatrul lui Tanase nu mai intalnesti efervescenta zilelor de odinioara.

Totul astepta in tacere. Ce? Eu una imi doresc sa aflu si sa fiu in viata cand vor afla!

„Palatul Telefoanelor”, o constructie indrazneata la vremea ei, sta stinghera si oarecum nelalocul ei langa hotelul Novotel, ridicat pe ruine romane pe care autoritatile romane au considerat de cuviinta sa le ingroape in beton pe vecie, stergand o urma de istorie nedescifrata, desi artefactele descoperite de arheologi aratau clar importanta zonei. Dar suntem un popor francofon, la naiba, iar spaga francezilor e buna indiferent de regimul post revolutionar sarantoc!!!! Ce daca istoria ne trage de maneca? Ce daca avem cea mai pretioasa istorie din Europa?!!! Sa o ingropam, zic si sa ne vedem de treaba noastra, nu?!!!!!!! Nu-i asa, domnilor istorici care clamati functie de cine vine la putere?!!!!! Sa va fie rusine!

Furia imi trece greu. Pentru ca stiu cine sunt si din ce neam ma trag si mi-e greu sa accept botnita ipocriziei!

Si-atat, caci la Universitate, vazand (din nou) o necropola si o manastire ce sunt distruse ca sa faca loc unei parcari care va baga bani in buzunarul unei curve (= curva = femeie care presteaza servicii sexuale contra unei sume de bani; persoana duala), ma apuca toate damblalele si iau un taxi catre casa ca sa pot sa va impartasesc lucruri bune si frumoase care pot exista si reinvia doar daca iesim cu totii din starea de intepenire si tampenie!

Si da, eu cred ca se poate, desi reactiile voatre imi demonstreaza contrariul!

Si va doresc sa va treziti fericiti, pentru ca va trimit din starea mea de fericire si voua tuturor!

P.S. Sa va mai spun ca in taxi am ascultat…teatru radiofonic si ca si la 6 dimineata, Carlo Goldoni e la fel de fain?!…  :)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s