Mi-am…dedicat un titlu de manea

Va stiu pe unii dintre voi care va asteptati sa scriu, stiu io ce, da’ uite ca nu. NU, nu, nu si nu! Nu acum adica! :))

In seara asta, pe repede inainte o sa va spun doar ca dupa lupte seculare, m-am dus la celebrul magazin Bucur Obor, unde gasesti ace, brice si carice si mi-am cumparat din nou ustensile. Trebuia sa imi asum sa fac aceasta munca fizica, nu numai din mandria inginerului niciodata facut din mine, dar si din nevoia acuta de a ma preocupa cu ceva ca sa nu sparg niste capete.

Asadar m-am apucat de demontat celebra biblioteca de care povestisem deja de prea multe ori pe fb.

Catarata pe un scaun care gemea sub greutatea mea (primul caruia i se intampla asta, nu ca liftul in care mi-am petrecut juma de ora si nici senzorul de avarie nu ma vedea!) inarmata cu vointa si ambitie ma apuc de desfacut suruburi. Chiar si asa catarata, se vede treaba ca de unde trebuia sa-mi creasca self esteemu de la faza cu scaunul, pe lumea asta exista un echilibru in tot si toate, m-am cam dezumflat sa descopar ca nici macar mare (ca varsta) nu intrunesc niste conditii minimale de inaltime. Dar cu vointa mea nu se pune nimeni.

Desfac suruburile si, fericita nevoie mare ma dau jos de pe scaun si ma pozitionez cat pot eu de bine astfel incat sa scot haimanaua aia de acoperis al bibliotecii. Se vede treaba ca pe lumea asta, pozitionarea corecta are rolul sau bine determinat indiferent ca vorbim de marketing sau demontat de mobile!…

Caci nu apuc bine sa ma opintesc in scanduroaia aia imensa care cred ca are pe putin dublul greutatii mele, sa o scot cu binisorul sa nu-mi faram bunatate de cap ca ma apuca subit si in acelasi timp un stop repirator si-un urlet. O sa-mi spuneti sa nu mai exagerez ca asa cevanu este, anatomic, posibil.

Si eu credeam asta, pana in acel moment. Dar niciodata sa nu spui niciodata.

Prinsa eu fiind in febra demontarii animalului care mi-a facut viata mizericordioasa in ultimele 3 saptamani, n-am bagat nici pe departe de seama ca cele doua corpuri verticale din cele doua capete ale ansamblului cu pricina mai au o placa orizontala care le uneste. Ca atare stateam cu acoperisul bibliotecii pe cap sa nu faram nimic important cand buturuga mica de dedesubt mi-a zdrobit fara pic de mila piciorul stang, neglijent asezat sub dansa (caci, vorba tatei: „in moldova femeii i se zice fa si vacii i se zice dansa”)

Tiganii de treceau pe strada, taman in momentul cu pricina au zbughit-o rapid crezand ca e vorba de vreo injunghiere, ceva…si nevrand, Doamne fere sa dea declaratii la politie, din simplul fapt ca ei sunt baieti cinstiti si se ocupa doar cu camataria si curvele, pardon, doamnele din cartier.

Am izbucnit in ras. Ce era sa fac? Sa ma injur pe mine nu ma lasa inima.

Dar cu ocazia asta, mi-am amintit de un drag prieten care stie ca organic am o problema cu manelele, asa ca prefera sa-mi citeze doar versuri de care sa ne prapadim de ras. Si mi-am dedicat „muschii mei minte nu are”. Da’ nici io…

Mai bine ma duc sa il duc pe Dioda la spital, macar unul dintre noi sa fie teafar.

V-am pupatara!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s