„Nea Radu”

Ma apropii cumva cu teama de teancurile de „hartoage” care au scapat de la aruncat, ars sau pur si simplu pierdut. Cred ca mai degraba e teama de a reinvia parti din trecut. Si cu toate astea am puterea sa o fac. Gasesc un caiet vechi, plin de numere de telefon, de liste de „to do” si doua insemnari scurte.

O redau pe una dintre ele si am sa comentez la final…daca voi mai putea…

****

Vorbeam cu mine in cap la mine despre emotia emotiei. Frumos, n-am ce zice, aproape inaltator, pana cand…

Mirosul ala de ars dus pana in maduva oaselor si constiinta si vorbele rostite greoi la telefon de un vecin pe care il sunasem sa aflu ce s-a intamplat cat lipsesem de acasa: „…stii….din pacate nea Radu n-a rezistat…”

Inca ma obsedeaza momentul…

„Nea Radu”…cine mai stie ce-o fi fost la viata lui…un batran amarat traind din mila strazii, cu demnitate insa.

Nu accepta pomenile pe motiv ca doctorii l-au pus la regim. Aiurea! Cred ca nu mai fusese la medic de cel putin 30 de ani.

Scria carti pentru copii, pe care tot el le si ilustra. Mi-a adus un teanc odata, sa le impart prietenilor care aveau copii. Nu voia bani, desi asta am crezut initial. Mi-a impins cu delicatete mana intinsa cu bani spre el, mi-a zambit si mi-a zis doar „asta m-ar face foarte fericit”, aratand spre carti….sa le dau cadou, adica…

Singurul lucru pe care il voia era sa-si imparta povestile cu copiii, aproape tanjind sa-i vada bucurandu-se.

Se ducea la radioul care era in aceeasi cladire cu noi si le ducea nuci culese din nucul care crestea schizoid in curticica interioara, sperand sa poata creste atat de mare intr-o buna zi, incat sa vada lumina soarelui.

Noaptea, pe la 3, aparea ca o fantoma in curtea interioara si se apuca sa sorteze cu zgomot gunoiul. La inceput ma enervam groaznic, pentru ca abia atunci incercam sa dorm si eu, macar cateva ore, pana la o noua zi de munca. Mai tarziu am inteles. Selecta hartiile si sticlele goale ca sa le duca la reciclat si sa ia cativa banuti amarati cu care sa-si duca zilele si sa plateasca tipografia care ii tiparea cartile.

Desi era de o viata membru in Uniunea Scriitorilor, nu primise niciodata vreun ban de la acestia, nu avea pensie. Probabil toata lumea il considera mort deja.

Scria frumos si desena si mai frumos.

Gura cartierului, in persoanele a trei mosi ca rupti din Muppet’s, spunea ca desi om foarte instarit pe vremuri, vanduse tot la presiunile unicului sau fiu, pentru a-i da acestuia banii cu care sa inceapa o viata noua in Canada. Curand dupa plecarea acestuia, pentru ca el cerea din ce in ce mai mult, banii s-au dus, iar el a ramas pe drumuri. Singurul lui copil n-a mai vrut sa stie nimic de el de atunci. Cu chiu cu vai l-a ajutat cineva sa obtina de la primarie o locuinta sociala, intr-una din boxele din cladirea aia, fara toaleta si fara bucatarie, fara curent electric si fara gaze….

*****

Atat am putut scrie atunci. Finalul povestii e asa: Intr-o noapte de decembrie geros, adunase suficiente hartii pe care sa le indese intr-o soba improvizata, macar sa se pacaleasca cum ca ar fi cald. Era inainte de Craciun. A adormit ostenit si infrigurat si nu s-a mai trezit. Flacarile au cuprins boxa si mai apoi o parte din cladire. Niste vecini au sesizat in timp util si au anuntat pompierii. Cand l-au gasit avea arsuri de gradul 4 si oboseala de viata il invinsese. Sau poate frigul si foamea….dezamagirea…dorul…

….atat…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s