Cum arata Dumnezeu?

Cu toata…nazbatiosenia mea de copil temperamental (varianta mai adecvata fiind „indracit”) aveam nevoie de momentele mele de liniste.

Poate ca abia acum imi explic de ce faceam atat de multe calatorii lungi prin tara, caci, daca stau sa adun bine, dintr-un an de zile, noi eram in calatorii, in medie, cam 3 luni. In masina mi-a placut intotdeauna sa tac. Si poate de aceea tata ocolea de foarte multe ori. Ai mei au fost, clar, mult mai destepti decat mine! Simteau ca am nevoie sa-mi iau energia din ceva si acel ceva erau tacerile mele.

Mare fiind, cei din jur ma intreabau mereu daca am ceva. Sunt taceri si taceri. Unele inseamna ca am ceva. Altele, majoritatea, nu.

Imi amintesc de o zi. Nici foarte calda, nici foarte racoroasa, de vara. Nu simteam nevoia sa ies sa ma joc, nici sa-mi invit prietenii sa facem iures. Voiam…sa tac.

Cred ca aveam aproape 6 ani. Abia ne mutasem in apartamentul cel nou, mare cat un hangar de avioane, in care te puteai rataci cu usurinta. Camera mea era foarte speciala, cum altfel?!…Avea o debara, pe care ai mei o transformasera in biblioteca mea. Era mare si calda. Acolo stateau cuminti toti prietenii mei, mai mari sau mai mici, iar cand voiam sa discut cu ei era suficient doar sa deschid usa. Doar ca in ziua aia nici de ei nu aveam chef.

M-am chinuit nitel sa ma catar pe pervazul geamului si am inceput sa ma uit la cer. Ma framanta o intrebare: cum arata Dumnezeu?

Oricarui copil cerul ii raspunde la dorinte, asa ca in scurta vreme, in fata ochilor mei a inceput spectacolul.

Nu stiu de unde si nici nu e important, au aparut nori. Mari, albi, pufosi.

M-am asezat mai bine pe pervaz.

In fata ochilor mei au inceput sa se deruleze povesti incredibile, cum nu citisem in niciuna dintre cartile mele de povesti pana atunci si nici nu cred ca se inventasera asemenea povesti vreodata, caci nici o minte omeneasca nu e capabila de asa frumusete. Eram convinsa de asta!

Probabil ca mult prea multa liniste din casa a tras un semnal de alarma.

Imi amintesc ca prin vis ca prima data am auzit usa deschisa de tata. In casa, toate sunetele aveau posesori. Usile deschise de tata aveau sunet scurt, cu voce groasa si ragusita. usile deschise de mama erau ca soaptele pe care mi le spunea inainte de culcare intr-o limba total necunoscuta mie, care cred ca era limba vorbita de zane. Usile deschise de frate-miu erau vesele (chiar si atunci cand erau trantite), gurese ca vrabiile. Usile deschise de bunica erau asa…ca ea…blande, uneori insotite de o tristete adanca a unor vremuri demult apuse, alteori cu riduri, dar calde si iubitoare.

Tata s-a retras ca si cum ar fi iesit dintr-o biserica. Am auzit voci pe holul din fata camerei mele, dar nu m-am straduit sa inteleg ce se vorbeste. Eram extrem de ocupata si o scena anume din spectacol imi captase toata atentia, astfel incat imi tineam respiratia.

S-a deschis usa mamei. Am simtit-o mergand in varful picioarelor si cand a ajuns langa mine a inceput si ea sa se uite la cer si sa-mi mangaie usor parul.

– Ce-ai vazut acolo?

– Mama, cred ca acela e Dumnezeu!

S-a apropiat cu obrazul de obrazul meu, m-a luat in brate si am simtit un fel de caldura, care n-avea nimic a face cu caldura corpului.

– Unde?

– Uite acolo! Uita-te acolo unde ma uit eu!

Un batran urias, cu plete in vant, asa cum vazusem eu ca avea Zeus, cu o mantie lunga pana la…pana la norul pe care mergea, cu fata blajina ca de bunic din povesti mergea grabit catre…numai El stie unde…

Fara sa-mi dezlipesc ochii de la cer, am inceput sa-i descriu mamei unde sa se uite, dar in acelasi timp si ce facea Dumnezeu.

Apoi, dintr-o data totul s-a sters. Am amutit. Era prea putin! Voiam…voiam sa-l vad mai bine!

In fata mea i-am vazut chipul. Era exact asa cum era si Zeus desenat, ba parca mai frumos si mai bland si mai…bunic din povesti.

Nu stiu cata vreme i-am povestit mamei ce vad, caci imi era clar ca ea nu are voie sa vada ce vedeam eu ori nu poate ori cine stie…poate ca voia sa ma testeze….Am stat asa imbratisate, eu povestind, ea ascultand si mangaindu-ma….

La un moment dat m-a luat in brate, m-a strans tare la piept si mi-a zis

– Cand ai sa te faci mare ai sa vezi ca e aici, cu tine, mereu. Si mi-a facut semn catre piept.

Semnul ei pe pieptul meu a ramas mereu cu mine, caci atunci am fost cu adevarat convinsa ca mama era o zana care l-a pecetluit pe Dumnezeu la mine in piept.

Apoi mi-a zis niste cuvinte in limba ei de zana si am adormit. Iarasi, nu stiu pentru cat timp. Cand m-am trezit am continuat sa stam asa, eu in bratele ei, ea casa mea, singura mea casa si am tacut amandoua pana seara….

4 gânduri despre „Cum arata Dumnezeu?

  1. esti o poveste🙂. si nu folosesc cuvantul poveste asa cum e definit el de dictionar, ci asa cum l-am perceput eu, cand nu gasesc cuvinte care sa defineasca ceea ce simt, sau, cu alte cuvinte, poveste pentru mine defineste un sentiment care nu poate fi descris in cuvinte pentru ca nu s-au inventat inca🙂.

    „In casa, toate sunetele aveau posesori. Usile deschise de tata aveau sunet scurt, cu voce groasa si ragusita. usile deschise de mama erau ca soaptele pe care mi le spunea inainte de culcare intr-o limba total necunoscuta mie, care cred ca era limba vorbita de zane. Usile deschise de frate-miu erau vesele (chiar si atunci cand erau trantite), gurese ca vrabiile. Usile deschise de bunica erau asa…ca ea…blande, uneori insotite de o tristete adanca a unor vremuri demult apuse, alteori cu riduri, dar calde si iubitoare.”

    p.s. exista 2 carti pe care le recitesc din cand in cand si de care nu m-am plictisit nici dupa 50 de ani🙂. astept si cartea ta sa o pun alaturi de minibiblioteca din sufletul meu!

    Apreciază

  2. Pai sa ma apuc sa „tiparesc” blogul asta! :))
    Acum pe bune, multumesc din suflet pentru aprecieri!
    (*nota: cand ma emotionez reactionez usor tamp)

    Apreciază

  3. Draga mea draga,abia astept lansarea acestor povesti tiparite.(…)L-am mai citit,dar am recitit cu rabdare si duiosie,mai ales ca pasesc pe varfuri prin sertarul acela.Pen’ ca doare inca.talk about,or not.

    Apreciat de 1 persoană

  4. Eu am invatat sa nu mai doara. Cand ma uit in urma, evit sa numar anii fara ei si ma concentrez doar pe bucuria si lumina pe care mi-o dau amintirile mele de copil „cuminte”. Ce nu am inteles niciodata in viata mea este aceea ca nu stiu cum reuseau sa fie seriosi cand faceam cate una lata.🙂

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s