Mno….

Era tanara pe vremea aceea si plina de entuziasm. Reusea, fara nici cel mai mic efort sa-i convinga si, in aceeasi masura, sa-i contamineze pe toti cei din jur. In memoria colectiva aparea mereu cu fustele ei cambrate si pantofii cu tocuri cui peste arunca in graba, primavara un pardesiu cloche kaki, care provoca natura sa se trezeasca la viata. Nimeni nu intelegea cum poate sa stea, dar mai ales sa alerge toata ziua pe tocurile alea fara sa dea nici un semn de oboseala.

Parul ii era mereu ingrijit, dar asta nu a fost niciodata meritul ei, ci al naturii si al multor coafori care trebuiau sa treaca testul „parul meu trebuie sa stea bine la orice ora, fara sa ma apuc sa ma pieptan”. Lucios si drept, tuns mereu dupa acelasi tipar, insa mereu cu un accent nou…cum ziceam…o ajutase natura. Dimineata se farda in graba, cu ochii inchisi in fata oglinzii. Nu suferise oglinzile pana la 21 de ani si dupa aceea incheiase cu ele o conventie tacita astfel incat acum, se tolerau reciproc. Isi cunostea atat de bine trasaturile matematic taiate incat n-avea nevoie sa deschida ochii. Si apoi, radea ea, asa am ajuns la performanta de a sta in fata oglinzii mai putin decat un barbat.

Desi aparent dezordonata si aiurita, grija fata de aspect era de-a dreptul paranoica.

Nimic din ceea ce facea nu trada efort, grija accentuata, frica sau implicare prea adanca.

Cineva i-a zis intr-o zi:

– Ai atata energie cum au numai nebunii clinic!

Ea a izbucnit intr-un ras baritonal, disonant cu faptura migniona.

– Si geniile mai au surplus de enrgie, stiai?!…

si a plecat mai depate in viata.

Dincolo de existenta publica, sociala, avea o existenta ascunsa pe care nimeni nu reusise sa o puncteze cu precizie. Toti isi dadeau cu presupusul, insa nimeni nu stia nimic concret.

Intr-o buna zi, pur si simplu a lasat totul balta si a plecat pentru „cele 5 minute de racorit creierii”.

Stai de multa vreme de un profesor batran, un istoric. Isi luase, dupa indelungi chibzuinte, inima in dinti si se hotarase sa-l abordeze. Dupa o asteptare incordata de cateva luni, primise raspunsul mult asteptat. Atunci a disparut ea…

Profesorul purta un costum gri petrol, cam ponosit, insa prezenta lui avea ceva maret. In primele secunde ea ramasese muta in fata lui si sentimentul asta o coplesea. Apoi, fara nici o introducere ii povesti in detaliu tot ce stia si, mai ales tot ce putea din subiectul care ii rapise ultimii ani de timp liber, dar care, o acaparase inca de la nastere.

Uscativ si cu parul grizonat, cu o postura impecabila profesorul o asculta fara ca vreun muschi sa i se clinteasca pe fata, dar cu o privire usor amuzata la pauzele cand ea se oprea sa respire.

Dupa o vreme ea a tacut. Si profesorul n-a incurajat continuarea discursului sau inceputul vreunei conversatii.

Seara se lasa peste oras si ei stateau acolo, in biblioteca profesorului, ireala in contextul unui oras de secol XXI, in tacere. Luminile strazii faceau ca umbrele cartilor, ale rafturilor sa joace renghiuri imaginatiei, dar ea nu s-a speriat si nici n-a incercat sa scoata vreun sunet. In sfarsit, dupa atatia ani, avea ocazia sa taca si asta ii placea. Uitase sa-si scoata pardesiul kaki, si se cocolosise in el, in fotoliul imens si-i era bine in suflet. Aproape ca nici nu mai voia altceva.

Soneria ii facu sa tresara pe amandoi.

Ceremonios, Profesorul se ridica din fotoliul lui si se scuza:

– In sfarsit a sosit persoana pe care o asteptam sa completeze grupul nostru.

Si, inainte sa deschida usa bibliotecii se intoarse catre ea, raspunzand sperantelor din ochii ei:

– Te-am ascultat cu atentie si nu stiu de ce stiam dinainte ca vei veni, asa cum stiam, fara sa stiu – alminteri – tot ce imi vei spune. Nu incerc sa-mi lamuresc misterul, incerc doar sa-l ajut.

Din vestibul se auzeau voci soptind, dar ea nu se stradui sa capteze niciunul dintre sunete si, de fapt, nici nu-i pasa. Sentimentul de prea bine era ceva complet nou pentru ea. In plus, intotdeauna ii placuse noaptea si nu intelegea, oricat s-ar fi straduit, cum le poate fi oamenilor frica de intuneric. Ii placea mirosul de lemn si de carti vechi din biblioteca si structura acelei case scapata deocamdata de avantul arhitectilor moderni pusi pe distrugere.

Si-i placea starea de „acasa” pe care o avusese o singura data in viata ei, in biblioteca bunicului.

Nu stia daca are o avalansa de ganduri sau nu gandeste deloc. Se lafaia in starea de bine si n-avea nici un chef de perturbari, insa era curioasa despre identitatea personajului care il vizita pe profesor, asteptat tocmai pentru discutia lor.

– Buna seara! Omagiile mele!

Ea tresari, caci nu auzise cand cei doi patrunsera in biblioteca. In incercarea de a-si aranja un pic tinuta si de a se ridica de pe fotoliu pentru prezentari, reusi sa se impiedice si sa ajunga direct in bratele musafirului. Ridica ochii stanjenita de situatia pe care o considera de neacceptat, dupa propriile standarde, dar si distrata la auzul „omagiilor” venite parca din alt secol. Se invartea intr-o lume care uitase de eleganta comportarii…

Ochii vizitatorului erau veseli si gura trada un inceput de izbucnire in ras, mult prea bine mascata de educatie, dar suficient de vizibila pentru ea, asa ca dadu ea tonul rasului in grup. In fond era o scapare usoara dintr-o sitiatie stanjenitoare.

Imbracat impecabil si cu maniere asortate, el omisese un singur detaliu: numele. Asa ca ea il boteza, cum facea de obicei cu toti oamenii pe care ii intalnea. Pentru ea, el avea sa fie Iorgu si nu ar fi acceptat nici in ruptul capului sa auda vreun alt nume.

– Profesorul m-a pus in tema, in linii mari cu povestea dumneavoastra. Stiti….stiti ca in alt mediu ati putea fi considerata ori prea nebuna, va rog sa ma iertati, ori cu o imaginatie prea bogata, nu?!…

– Da, stiu. Nu ma deranjeaza. De fapt, ani de zile am cautat cui sa ii spun povestea si doar cand am simtit ca am gasit omul potrivit am avut curajul sa-l abordez pe Profesor. E ceva ciudat, care, parca, nu pleaca din mine, ci e mai presus de mine. Nu stiu sa explic mai exact. Si, culmea, e acel ceva in viata pe care nu il poti pune la indoiala.

Cei doi s-au privit pret de cateva secunde parand ca isi spun ceva unul altuia in tacere, dupa care, profesorul se intoarse spre ea:

– Si acum…cum vrei sa facem?

– Am rezolvat toate chestiunile financiare si in fata casei ne asteapta o masina. Cred ca ar trebui sa va dau timpul necesar sa va impachetati cateva lucruri, pentru ca eu le aveam deja pregatite si…sa ne asternem la drum, daca nu va incurca prea tare ideea mea.

– Eu am cateva ustensile absolut necesare de luat…in rest, cred ca ne putem lua haine potrivite de pe drum, zise Profesorul. Nu cred ca e cazul sa mai asteptam si sa ne faca zorile sa ne razgandim.

Drumul a fost in tacere. Doar replicile strict necesare si opririle pentru cateva cumparaturi.

Cand au ajuns, se luminase bine de ziua, iar apucasera sa se bucure de un rasarit de soare ca la carte plus cafele aburinde in fata.

Pentru ea, desi STIA, lucrurile erau un pic ciudate. Nu aveau nevoie de cuvinte. Era altceva. Comunicau din priviri si gesturi.

Oprirea „de rasarit” fusese facuta la cativa kilometri buni de manastire. Nu voiau sa intre in vizorul nimanui. Cel putin nu deocamdata. Stiau, fiecare afland in felul sau, ca, in timp, calugarii aceia reusisera sa indeparteze toti oamenii de acea manastire. Lumea mai venea acum doar de sarbatori si atunci erau mai mult turisti cu intrebarile si curozitatile lor idioate. Nimic care sa nu poata fi rezolvat, insa…

Energizati de soarele care promitea o zi splendida si de cafea, se urcara din nou in masina. La un moment dat parasira drumul principal si intrara pe un drum de tara care ii ajuta sa inconjoare dealul fara sa intre in vreun sat. Felul ei de a gandi detaliile se vedea inclusiv acum. Inchiriase o masina fara pretentii, genul care poate trece neobservat in orice context.

In momentul in care profesorul ridica bratul, de parca ar fi vrut sa spuna ceva, ea deja franase. Dupa cateva momente, parasi drumeagul si intra direct intr-un palc de tufe, taman bune cat sa mascheze prezenta vehicolului in zona.

In fata portbagajului deschis, Iorgu incerca sa articuleze:

– Stiti eu trebuie sa…

Privirea ei il facu sa amuteasca. Tacu, dar nu se simti confortabil cu asta, asa ca incerca o alta varianta:

– Rolul meu in povestea asta….

Ea se indrepta de spate, il atinti cu o privire intensa si-i puse in brate o geanta ce nu parea prea usoara.

– Asta!

– Da….raspunse el incurcat…SI ASTA!…. apoi isi dadu seama ca orice cuvant era inutil.

Si ea si profesorul aveau o capacitate de a comunica fara cuvinte care il punea pe ganduri. Citise doar in cartile de specialitate si nu crezuse niciodata ca asa ceva poate fi real. Se supunea de bunavoie unui joc pe care nu il cunostea, dar pe care il gasea, intrucatva, familiar. Nu avea o explicatie logica pentru asta.

– Esti cool in blugi!

Replica ei il facu sa tresara. Instinctual a vrut sa-i raspunda cu eterna salvare a barbatului „si tu”, dar ceva l-a oprit. Adevarul e ca ea era cool in orice. Asa simtea el. Si i se parea ciudat. I se parea ciudata pustoiaica asta, cu tot ce reprezenta ea.

Renunta la orice fel de replica si se incarca cu tot bagajul pe care ea i-l transfera normal si firesc. Zambi. I se parea ca arata ca un pom de Craciun. Prefera sa taca, insa…

Se asternura la drum, tot in tacere, trei umbre mangaiate de soarele diminetii.

Dealul, desi parea o jucarie, se dovedi mult mai greu de urcat decat crezusera ei. La a saptea gaura in pamant, bine mascata de vegetatie si dupa cum arata, niciodata descoperite de vreun localnic, se oprira. Asa era in visul ei. A saptea gaura!

– Cum ma asteptam!….Doar eu pot sa incap in asa ceva. Ma intreb ce v-ati fi facut fara mine ! – vocea ei vesela rupsese parca tacerea de atatea ore cu ceva important.

Incet, fara nici un complex, chestie care il facu pe Iorgu sa se intoarca instinctual cu spatele, ea se dezbraca de hainele sport si isi puse costumul care arata mai degraba a costul de astronaut.

Dupa ce il puse pe profesor sa verifice inca o data inchizatorile si etanseitatea costumului, facu prima proba de microfon.

– O sa ma legati de picioare. E mai bine sa cobor cu capul in jos, ca sa preintampinam orice surpriza. Si acum, inca o data, sa va intre bine in cap: daca se intrerupe legatura radio, lucru la care ma astept AICI, ne raman semnalele pe franghie.

– Ok, ii raspunse Profesorul, fapt care ii facu si pe ea si pe Iorgu sa izbucneasca intr-un ras vioi, tineresc. Se asteptau la orice, numai la adaptarea la modernitate a Profesorului – nu.

Incepu coborarea.

Era greoaie si pe masura ce inainta canalul se ingusta facand-o sa respire sacadat.

– Esti ok? – era vocea ingrijorata a lui Iorgu.

– Ihi, doar ca am senzatia ca a fost cea mai proasta alegere sa-mi doresc sa ma ingras. Vocea era inca vesela.

Adevarul e ca ii era frica. Pentru prima data in viata ei simtea frica adevarata. Frica de necunoscut. Frica de moarte. Frica ancestrala. Pana in maduva oaselor. Dar nu era pregatita sa recunoasca asta public. Intotdeauna simtul umoruui o salvase si stia ca oamenii nu sunt capabili sa treaca de aceasta portiune superficiala a glumelor ei. Asa reusise sa se ascunda mereu…

Refuza organic sa-si imagineze ce va gasi jos. Isi lasa mintea libera si deschisa catre orice posibilitate. Ultimii metri, pana la baza canalului, ii facu cu efort. Dadea din umeri ca sa poata incapea, sa poata respira, sa poata avansa.

Aproape de baza ceva o facu sa tipe. Vazuse un sobolan. Nu stia daca din cauza imaginatiei i se paruse urias ori chiar asa era, insa tipatul ii pleca din piept inainte sa il poata controla. La fel de instinctual si necontrolat Profesorul si Iorgu o trasera brusc in sus cativa metri, pana cand ea reusi sa-si recapate glasul, sa-si calmeze bataile inimii si sa le spuna:

– Stop! M-am speriat, ca orice femeie, de un sobolan! Lasati-ma inapoi, in jos!

Dupa ce a refacut din nou traseul le spuse, de data asta si mai clam

– Gata, am ajuns la baza tunelului…sau canalului…sau cum s-o chema chestia asta. Acum o sa ma extrag incet. Sa nu confundati miscarile mele cu semnele de a ma trage inapoi!

– Ok! – vocea Profesorului parea calma, dar ea simtea ca nu e asa.

„Probabil ca le-am transmis, fara sa vreau, emotiile mele. Acum trebuie sa calculez exact fiecare miscare sa nu-i mai sperii.” – se gandi ea.

Stradaniile de a se extrage din canal au durat mai mult decat estimase ea. Cel putin o jumatate de ora. Cand in sfarsit a reusit sa-si recapete pozitia verticala a constatat ca o luase ameteala, asa ca si- mai petrecut cateva secunde bune sa-si revina. Stia ca asteptarea era grea, mai ales pentru cei ramasi la suprafata.

– Ok, sunt in picioare acum. Inca nu vad nimic, asa ca am sa aprind lanterna – si, inainte sa-si controleze reactiile, ii scapa un: mi-e foarte frica!

Regreta imediat momentul de slabiciune, dar aprecie cu atat mai mult tacerea de la celalalt capat al microfonului.

„Sa ne regrupam, sa ne regrupam” – si-a spus, mai mult pentru sine si, in timp ce-si spunea fugar o rugaciune in mine, si-a aprins mica lanterna fixata pe casca.

Privelistea o amutise. Nu putea sa strige, nici sa exclame si cu atat mai putin nu avea la indemana o usa pe care sa fuga si sa nu se mai uite inapoi.

Incapera era imensa, aprope ca nu ii vedea capetele. Boltile din caramida rosie erau intacte, dupa atatea mii de ani. Nu-si dadea seama de unde venea lumina aceea albastruie, invaluita in ceata si nici nu-si punea problema sa gaseasca acum vreo explicatie.

Pe fiecare masa, dintre sutele aranjate cu grija, erau carti si manuscrise. Fusese inspirata sa se gandeasca sa ia costumul asta de la prietenii de la rector. Ciupercile cartilor pot fi mortale. Si cu toate astea, uluita la privelistea ce i se desfasura in fata, uitase de orice norma de securitate si-si scoase casca si manusile.

– Ne mai auzi? – vocea Profesorului parea ingrijorata.

Nu-i raspunse. Facu doar un semn din mana, convinsa ca Profesorul ca intelege ceva ce nu poate sa vada oricum.

Mormane de documente i se desfasurau in fata ochilor, oferindu-i o placere de nedescris, confirmandu-i ca nu fusese nebuna sa duca cu sine aceasta taina, care parea mai degraba o poveste spusa de nenumarate ori de bunica ei in noptile reci de iarna; dar ce o ingrozea ce mai tare era ca, pe scaunul din fata fiecarei mese, trona cate un schelet de om, ca si cum acolo se intamplase ceva ce ii surprinsese pe toti acei calugari sau ce-or fi fost ei, la lucru.

Urma cu privirea dra de lumina slaba si albastruie in partea dreapta a incaperii si identifica cu greu, in penumbra o masa asezata altfel decat toate celelalte.

– Ia te uita, arata ca o catedra! – constata un gand zgomotos care o facu sa tresara.

De mica ii era frca de morti, de schelete si de tot ce are legatura cu moartea, in expirmare fizica. Se scutura, nici ea nu stia daca de repulsie sau de frica si inainta cu grija printre toate acele mese, uitandu-se mereu inapoi sa fie sigura ca nici un schelet nu se va ridica sa o urmareasca.

– Esti bine?!!! Ne mai auzi?

Era prea covarsita de emotie pentru a articula vreun cuvant. Scutura franghia semn ca totul e in regula si isi continua inaintarea precauta. In mod ciudat, pe masura ce inainta spre masa „ca o catedra” sentimetul de frica i se disipa si facea loc unui sentiment de familiaritate care o uimea si mai tare, dar macar o linistea.

Lumina albastruie se transforma si se ingemana acum cu o raza aurie. Incerca sa identifice sursa celor doua raze, dar cum nu reusi din prima, nu dadu mare importanta. Era bine ca nu avea nevoie de lanterna.

– O s-o economisesc. Nu stiu ce ma asteapta. – ii venira in cap gandurile de natura practica ce o insoteau permanent si ii dadeau cele mai bune solutii.

Ajunsa in fata mesei realiza ca isi scosese casca si manusile instinctiv si avu din nou o tresarire. De undeva, un gand timid o linisti. Facuse exact ce trebuia sa faca in asemenea conjunctura.

Cartea de pe masa ii amintea de catasifele reliogioase ale bunicii. Adica acele carti foarte vechi cu dimensiuni impresionante si cu tot felul de desene de neinteles pentru mintea ei de copil. Doar ca aceasta carte nu avea desene. Avea niste semne ciudate.

– Rau am facut ca nu mi-a placut cartea la vremea mea! Poate daca as fi invatat mai mult decat latina acum…- dar sirul constatarilor ei interioare fusese brusc curmat de un gand ca o comanda.

– Pune mana pe pagini!

Fara sa gandeasca nici o secunda logic, practic sau in orice fel cunoscut de ea, intinse mana stanga, desfacu degetele larg si puse palma, cu toata greutatea pe pagina din stanga.

Dintr-o data semnele luara foc sub palma ei, insa stia ca nu mai comanda ea nimic, asa ca isi lasa palma acolo. O adiere starnita din senin facu paginile cartii sa se dea, una dupa alta, cu o viteza din ce in ce mai mare. Simtea cum, de jur inprejurul capului o mana nevazuta ii pusese o coroana de foc, iar semnele traversau aerul si i se intipareau direct in creier, in mesaje decriptate.

Pe masura ce se apropia de finalul cartii adierea se intetea pana cand ajunsese o adevarata vijelie care matura in calea ei scheletele calugarilor si pe ea odata cu ele.

Dupa care totul se transforma in intuneric.

Nu stia de cata vreme zacea acolo. O durea fiecare milimetru din corp, dar ca si cum acel fiecare milimetru de carne duranda ducea direct in sufletul ei.

Cand reusi sa deschida ochii, vazu deasupra ei privirile ingrijorate ale Profesorului si ale lui Iorgu.

– Cum…?…

– Stai linistita, nici noi nu stim cum. Revino-ti incet si o sa incercam sa intelegem impreuna. Franghia ne-a adus aici. Cand iti recapeti fortele TREBUIE sa ajungem la masina si sa plecam de aici. Cred ca toata intamplarea asta este peste limita noastra de intelegere si nu stiu daca eram pregatiti pentru ea. Prea multa curiozitate te poate face sa ramai doar la suprafata lucrurilor.

Vocea profesorului era voit calma, insa se simtea o agitatie in ea pe care nu o putea controla cu nimic.

Au tacut din nou, o vreme, apoi, cand ea a facut semn ca e gata sa mearga, au sprijinit-o amandoi si, cu o greutate pe care o constientizau ca nu e a lor, s-au indreptat catre masina. Ea nu mai putea sa conduca, asa ca Iorgu s-a asezat la volan. Profesorul nu condusese in viata lui, iar ideea de masina cu el la volan ii repugna intru totul. Chiar daca, pe undeva, prin sertarele adanci ale biroului sau, inca mai avea un permis.

La un moment dat, pe drumeagul de tara, masina a parut ca ii lasa, exact cand treceau pe langa unul dintre calugarii de la manstire.

Uscat si cu vesminte mult prea largi pentru trupul supus atator restrictii, cu plete neingrijite si fata de copilandru, calugarul avea niste ochi mici si negri ca taciunele, cu o lumina stranie in ei.

– Parca e Dracul! – zise ea, din pozitia aceea in care mai degraba aveai senzatia ca e raspandita pe bancheta din spate, mai degraba decat asezata.

Cei doi nu-i raspunsera, dar pe toti trei ii trecu un fior rece si urat.

Calugarul ii urmari cu privirea, mustrator parca, dar datorita coborarii reusira sa nu-l mai vada. Intre timp masina isi revenise parca si rula linistit ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat.

Abia acum contemplau dealul acela golas, sec, cu tufe dese pe ici pe colo. O priveliste care mai degraba te alunga decat sa te atraga. Oricum nu mai conta. Scapasera cu bine si asta era cel mai important lucru. De vorbit vor vorbi mai tarziu, dupa ce isi vor reveni cu adevarat, in biblioteca Profesorului, in fata unei cesti de cafea.

La baza dealului, in zona unde trebuiau sa iasa in soseaua nationala era agitatie mare. O multime de masini trase pe dreapta, plin de politie si de bariere.

– O fi fost vreun accident….concluziona profesorul.

Pe masura ce se apropiau de bifurcatie soseaua se ingusta si un sentiment nefiresc si neplacut punea stapanire pe ei. Taceau, doar ca de data asta o faceau ca sa se protejeze unul pe altul.

Una dintre directii era blocata complet cu capriori de lemn, semn ca politia oprise deja circulatia pe ruta aceea, iar ei trebuiau sa aleaga varianta drumurilor comunale pana la urmatorul nod care i-ar fi ajutat sa iasa in nationala.

Ca si cum semnele nu ar fi fost de-ajuns, un politist se apropie de geamul din dreapta, pentru confirmare:

– N-aveti voie sa o luati pe drumul din stanga. Pentru dumneavoastra, singurul drum e cel din dreapta.

Masina s-a pus in miscare incetisor, iar lor le ramasese intiparit extrem de puternic in mine acel „pentru dumneavoastra singurul drum e cel din dreapta”…..dar au continuat sa taca, pregatindu-se pentru orice ar putea sa apara. Adrenalina nu-si mai facea efectul, iar starile pe le incercau erau de calm si acceptare. Abandonare, cu alte cuvinte…

Drumul devenise dintr-o data mocirlos si le dadea senzatia ca noroiul ala clisos li se lipse nu doa de masina, ci avea tendinta sa le intre in suflet.

Undeva, in partea stanga vazura o o zona de pamant, fara copaci. Iorgu trase incetisor masina acolo. Adevarul e ca aveau nevoie cu totii sa respire adanc…

P.S. Asta-i o parte din ce am visat eu azi…sa va zic si continuarea povestii? Ca tot ma frecati la cap sa scriu!😀

4 gânduri despre „Mno….

  1. scriu, bre, scriu! da-mi sta acu pe creierii capului o chestie si ma chinui ca un caine sa ma concentrez sa o fac. nu iese si pace. imi vine a umbla pe coclauri…:)

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s