Dezamagirea de a nu fi unic sau cum l-am urat pe Gica Petrescu pret de o saptamana

Play, mai intai:

Cand eram eu mica mica, cum la noi in casa nu se vorbea urat niciodata, existau, pentru situatiile care impuneau, expresii spuse cu dragalasenie si nu cu nota jignitoare. De doua imi amintesc acum: hai, ma, nu fii gica, unde gica era sinonim cu naiv si a doua – tilica de la MFA, asta insemna ca ai fost fraier la o faza anume.

De la un punct incolo al existentei mele, frate-miu, ca orice frate mai mare care se respecta, m-a poreclit. Gica! In prima etapa am fost suparata, dar foarte repede m-am acomodat. Fapt pentru care, in casa toti ai mei ma strigau Gica. Altcineva simtea ori era atentionat scurt din privirile alea nashpa ale tatei ca nu are nici un drept sa foloseasca apelativul.

Ani de zile am fost…Gica. Din cand in cand asezonat cu un Tilica de la MFA. Da’ rar!

Ajunsesem deja la scoala. Cum stiti, cu totii avem zile mai bune si zile mai putin bune, zile in care suntem de o sensibilitate aparte de parca orice cuvant se aseaza pe carne vie nu alta.

In casa mea, se mai vorbea cu deosebit respect despre Gica Petrescu, de meserie notar. Notar cu cabinet propriu in perioada interbelica insemna mare lucru.

De cand cu porecla mea, vedeta Gica Petrescu palise in stralucire si de la un moment dat incolo era ca si cum n-ar fi existat.

Si se face ca ma aflu eu intr-una din zilele mele glorioase de sensibilitate acuta…

Vin de la scoala, imi fac programul obisnuit: spalat, schimbat, mancat, domit si ascultat povestile alor mei in ritualul lor zilnic de amiaza, trezit, facut lectii….d-astea…

Cum pe vremea aia era program la tv doar de doua ore pe zi (cum bine va mai aduceti aminte), program din care oricum nu aveai ce alege, televizorul era pornit rar la noi in casa. In seara aia a fost o exceptie.

La un moment dat incepe un fel de program de divertisment, nici nu mai tin bine minte ce anume, dar, la un moment dat, intra glorios in scena Gica Petrescu. Toata familia se bucura sa il revada, iar Ioana mica (alt nume de alint al meu) se pune neica pe un bocet si-o jale de n-o oprea nici cutremurul din ’77.

Si, depasita de moment, nemaiputand sa suport, fug in dormitor si ma arunc in bratele bunicii plangand in hohotele ăle mari, de se cutremurau muntii nu alta.

Bunica nu stia ce sa faca mai intai: sa ma linisteasca pe mine sau sa incerce sa afle pentru ce imi luasem perdaf (si de data asta!)

La putina vreme, ai mei, pesemne ingrijorati de hohotele ce nu incetau si deveneau ingrijorator de acute, se bulucesc unii peste altii in camera mea de copil oropsit de soarta.

Numai sluj n-au facut in fata mea, doar doar oi tacea si le-oi spune care-i pasul acelei izbucniri aparent nejustificate.

Depasisem cu mult ora mea de culcare si toata lumea era in dilema. Unde mai pui ca fata doctoritei Sandu imi batea nervos in teava un mesaj (in limbajul nostru codat, desigur): „ce naiba ai de urli la ora asta, ca ai trezit tot blocul?” dupa care, unul mai bland: „iar ti-a altoit tac-tu turul pantalonilor de vreo nefacuta de urli asa?”

Cred ca mesajele Irinei m-au facut sa schimb plansul pe ras si apoi, realizand penibilul situatiei sa iau un viraj strans si s-o dau din nou pe bocete de inmormantare.

Nici stancile de la Stonehenge nu stau asa tzapene cum stateau ai mei asistand la fazele alea si incercand sa intuiasca daca s-a declansat ticneala oficiala de dus plodul la spitalul de tralala ori e numai o toana.

Singurul alint era mangaierea bunicii care ma cam ferea de tata, preventiv, ca daca era ceva legat de vreo nefacuta de-a mea, sa nu ma mai prinda la altoi. Si adevarul e ca am fost incasator sef. Si pentru mine si pentru frate-miu. Preventiv. Ca el era sensibil, asa ca luam eu la dublu.

Cand in sfarsit n-am mai avut nici lacrimi si nici icnete, ai mei au incercat, cu duhul blandetii sa-mi afle oful. M-am uitat la ei, la toti, cu o privire in care se citeau jignirea si umilinta fara margini, m-am dat jos din bratele bunicii si-am urlat la ei minus bunica pe care o veneram, inclestand pumnii care oricum erau mai mici decat genunchii pe vremea aia

– Gica-s numai EU!

Reactia lor a fost asta:

…………………?????????????????……………………….

Is cam grei de cap, ai mei, am concluzionat eu, asa ca le-am faut cu desene:

– De ce mi-a luat ALA numele?

De niciunde, bucati mari de caramida le-au picat alor mei in moalele capului si cu priviri confuze, ca dupa orice incident de acest tip, s-au uitat la mine lung, incercand sa ma recunoasca. Frate-miu chiar mi-a luat capul in maini si l-a pipait sa se asigure ca am tartacuta intreaga.

Dupa care a fost evacuat fortat in camera alor mei, nu de alta, dar el e mucalitul sef al familiei si daca ar fi apucat sa deschida gura, probabil ca s-ar fi declansat al 3-lea razboi mondial…cel putin!

O noapte intreaga si-au petrecut ai mei cu mine, incercand sa ma linisteasca, sa-mi aline durerea lipsei de unicitate si, probabil ca sfarsiti de oboseala, am adormit cu totii, de-a latul patului, ca sa incapem.

In dimineata urmatoare aratam toti ca niste zombie.

Vreme de o saptamana pe ceas l-am urat sincer si dezinteresat pe Gica Petrescu pentru ca-mi furase numele care ma facuse vedeta, incercand sa-l inteleg pe acel om cum poate sa fie atat de meschin incat sa se bucure la porecla dragastoasa a unui copil….

Cum nu mi-a fost dat sa inteleg, am mers mai departe in viata si mereu i-am ascultat cantecele cu drag. Ceea ce va doresc si voua!🙂

3 gânduri despre „Dezamagirea de a nu fi unic sau cum l-am urat pe Gica Petrescu pret de o saptamana

  1. Cred ca e singurul post din toate de pana acum, unde chiar am ras in hohote :))))))))) Mi-am dat seama ca nu esti intreaga la cap…dar nu stiam ca asa esti de mica :))))))))))))

    Apreciază

  2. Merci BlooM!🙂 You’re so kind pana la urma :))
    Din fericire eu chiar m-am nascut altfel. Insa dincolo de orice, cred ca mi se ascute simtul humorului in situatii in care altii ori se panicheaza ori se pierd ori se blocheaza ori se isterizeaza. Daca derulez multe filme inapoi observ acum fetele nedumerite ale celor din jur😀

    Apreciază

  3. adica voiam sa spun ca eu nu mi-am creat un personaj social. crede-ma ca ce vezi pe blog e si in viata reala. cu toate ca mai zilele trecute citeam un interviu al unui alt ‘guru” al online-ului romanesc care mentiona ca una dintre cele mai mari greseli ale bloggingului este sa te expui pe tine. il contrazic oricand, demonstrand cu fapte, ca daca le povestesti oamenilor despre personajul tau social (adica ala fabricatul si prefabricatul), mai devreme sau mai tarziu oamenii se vor prinde, se vor simti tradati, inselati si isi vor da seama ca ai vorbit doar din teorie cu ei si ca, de fapt, n-au avut nimic de invatat de la tine. poate de aceea si mentin acest blog ca blog personal, ca impersonala n-am stiut sa fiu niciodata. tot la fel cum ani de zile mi s-a spus sa nu mai pun pasiune in orice detaliu, lucru care mi-e imposibil. mno…cam asta…🙂

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s