Ramai

În vremea aceea anotimpurile erau altele. Mereu la 20 de ani sunt alte anotimpuri, care n-au legătură cu vremea de afară, dar, într-un fel bizar, sunt legate de natură…

În anul ăla am stat 6 luni în România. Mă duceam la școală, la 3 chiar, aveam job, pentru că eu nu puteam să simt că pierd vremea și mai aveam și un Gogu acasă.

Un coleg îmi zice într-o zi:

– După job, vii cu mine la niște prieteni? O să-ți placă!

Eu, care aveam oră de ajuns acasă – că aveam un Gogu model românesc, ca o curcă îndrăgostită ce mă aflam, mă încurc, bălmajesc ceva și declin politicos invitația.

Săptămâna următoare se repetă istoria și, cum mă prinde în pase cu draci în mine, zic da.

Pe Calea Victoriei, încă nedărmată toată ca să faca loc la business centers, o curte izolată. Intrăm, mergem destul de mult printr-o zonă plină de pomi fructiferi, aproape ireali în raport cu Bucureștiul pe cale de reformare de atunci și ajungem într-un final apoteotic în fundul curții unde era o zonă doar cu vișini.

Sub unul dintre vișinii bătrâni, trona, într-o majestuoasă decădere, o masa din rachită înconjurată de 4 fotolii șlempete din același material.

Mă invită să iau loc.

Din căsuța strâmbă și veche de cel puțin un secol iese un personaj interesant, un fel de Isus modern ca înfățișare. Haine de in, păr lung și negru ca pana corbului, prins într-o coadă neglijentă, degete prelungi și fine ca de sânge albastru, voce caldă.

Aflu despre Isus-ul modern că era pictor și își trăia viața asa cum venea ea.

Căldura, lumina, vișinii, răchita aveau un efect aproape hipnotic asupra mea. Am întins mâna leneș și am oprit telefonul mobil, căci pe vremea aceea eram una dintre fițele târgului pentru că aveam telefon mobil, desigur de mărimea unei cărămizi și cu o greutate care mereu îmi punea la încercare umerii pe care puneam „geanta de serviciu”.

De undeva din casa strâmbă iese o duducă cu o tavă pe care tronau cafele.

– Noi bem infuzie de cafea – mă informează cu un ton plin de importanță. Sper că ești ok cu asta!

Vocea era și ea strâmbă precum casa și pițigăiată nevoie mare. M-a scos din vis și am privit-o analitic: picioare lungi, trup subțire, brunetă, ochi cu o privire opacă, pe care, la o adică puteai să-i acoperi cu perna – animal. Bună, cum ar veni.

Dau din cap afirmativ. Oricum nu mai conta.

Orașul dispăruse dintr-o dată, eu nu mai gândeam, iar simțurile mele îmi revelau un cu totul alt univers…

Au urmat câteva minute de vorbit nimicuri drăguțe și apoi o toropeală ne-a cuprins pe toți.

Aveam sentimentul „eternului”, stând acolo sub vișinul bătrân, cu soarele care îmi încălzea încet oasele amorțite de iarnă, cu cafeaua aburindă așteptându-mă cuminte pe masă. Nu mai vorbea nimeni și nu era de la lene, ci doar că așa trebuiau să stea lucrurile.

Timpul dispăruse complet și asta îmi dădea o stare de și-mai-bine. La început mai auzeam vrăbiile gureșe prin copaci, după care, până și sunetul ăsta s-a disipat încetișor. Conturul frunzelor printre care mă uitam la soare a început să palească și el până a dispărut de tot, iar așa, în noua formă fără contur, soarele mă pătrundea mai mult și mai bine în mine și asta mă bucura. Ce ciudat simțeam bucuria acum!…

În jurul meu nu mai exista nici o formă, doar pete de culoare care mă ajutau să identific altfel obiectele pe care le vazusem la venire: casa, masa, fotoliile scâlciate, vișinii, cafeaua…

Simțeam mai degrabă că până și gândurile mele se descompun până devin pete în creierul meu de care trăsesem atât de mult în ultimii ani, dar cumva, nu știu prin ce minune, soarele reușea să pătrundă și în interiorul capului meu și curăța ușor, fără să mă deranjeze, petele-gânduri.

Când mi-am revenit în simțiri era deja demult noapte. Răcoarea mă adusese înapoi. Am descoperit o mulțime de stele adunate parcă, toate, deasupra grădinii cu vișini, iar pe picioare o fâșie roșie dintr-o fostă pătură moale.

Gazdele se retrăsesera demult în casă, la odihna. Colegul meu se uita la mine fără nici o întrebare în ochi. Am mai tăcut așa o bucată de vreme, timp în care golul din creierul meu se  umplea din nou de gânduri și mi-am dat seama că asta e cea mai neplacută stare dintre toate câte există, așa cum mi-am dat seama că, într-un mod foarte ciudat, gândisem și până atunci, doar că nu așa cum știi și tu că se face… Gandisem…cu sufletul…

Ne-am ridicat în tăcere și ne-am îndreptat spre ieșire.

În urma mea poarta s-a închis ca o rugăminte, iar Calea Victoriei m-a izbit de parcă n-ar fi avut ce căuta acolo.

Colegul meu mi-a zâmbit.

– Mda…ăsta e efectul curții secrete. Poți veni oricând aici, cu sau fără mine, nu trebuie să anunți pe nimeni. Vei găsi mereu cafea făcută. E o regula a casei.

Apoi s-a întors și a plecat.

Am rămas așa, pe trotuar, nehotărâtă dacă să iau un taxi și unde să ma duc….

Am ajuns acasă, iar viteza gândurilor era atât de mare încât aproape că nu o mai înțelegeam, așa cum nu înțelegeam nici sensul cuvintelor isterice cu care fusesem întâmpinată.

M-am prelins mai degraba pe lângă pereti, mi-am luat din raft o carte de la bunicul – „Povestea ursului grizzly” – m-am uitat în jur, lung….

– Adio!…

Și am plecat în liniștea nopții.

Am bătut străzile până dimineață când s-a făcut ora să mă duc la job. Mi-am gasit în aceeași zi o casă de închiriat. Nu era cine știe ce, dar era liniște. Și bine.

(…)

Treceam prin fața curții secrete și nu îndrăzneam să intru. Aveam senzația că aș putea deranja o armonie mai presus de orice tipar de înțelegere.

Până într-o zi când n-am mai putut. Inima mea tânjea după locul acela, iar lipsa lui imi provoca durere fizică în locul dintre inima și suflet.

Îmi tremurau mâinile când am dat să deschid poarta. Pășeam încet, ca și cum mă feream să nu mă descopere cineva.

Totul era exact la fel. Inclusiv bucata mea de pătură roșie pe care o lăsasem să cadă pe o margine de fotoliu scâlciat, de răchită…

Ușile casei erau larg deschise. Nu părea să fie nimeni pe acolo.

Mi-am lăsat geanta pe o piatră mare de lângă masă, m-am îndreptat în vârful degetelor până la ușa casei și am ciocănit ușor. Cum n-am primit nici un răspuns, am pășit timid în holișorul dărăpanat, în care era o măsuță improvizată din niște lăzi vechi din scândură, pe care erau o spirtieră, un ibric vechi și el și o pungă cu cafea. Alături am descoperit un bilet. Îmi era adresat. Literele dansau în fața ochilor mei, scrise frumos, dar în grabă:

„Rămâi! Curtea asta are nevoie de o gazdă. Ne întoarcem la sfârșitul toamnei.”

Fără absolut nici un gând, nici o urmă de acțiune a creierului, am rămas.

Când frigul a început să mă atenționeze politicos că ar fi cazul să plec, am plecat fără să mă mai uit în urmă…

Oamenii îmi spun, când mai trec pe străduța aceea, că niciodată acolo nu a fost o casă dărăpănată și veche, cu grădină de vișini și fotolii șlempete din răchită. Dar eu știu! Când am plecat de acolo, am luat cu mine ibricul vechi de cafea și am pus în loc unul nou…

4 comentarii

  1. Multumesc din suflet, Radu! Si da, ne vedem dimineata. O sa fiu singura persoana incapabila sa gandeasca de la capatul peronului. Ma recunosti dupa dinzti! :))

    Apreciază

  2. lasa ca te vad io cand te-oi pune la sapat gradina! :))) Pana una alta, am mai scris o poveste, sa te-nsoteasca pe tren 😉

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.