Ramai

Play, ca sa va insoteasca in timp ce cititi 🙂

In vremea aceea anotimpurile erau altele. Mereu la 20 de ani sunt alte anotimpuri, care n-au legatura cu vremea de afara, dar intr-un fel bizar sunt legate de natura…

Ma aflam intr-o relatie ciudata la momentul acela. De fapt nici nu stiu prea bine sa spun de ce eram in relatia aceea, cu un personaj extrem de tipic romanesc: dependent de mama-sa, educat ca e cel mai frumos, destept si ca i se cuvine tot pe lumea asta. Toata viata n-am facut decat sa ma straduiesc sa par proasta ca sa nu deranjez pe nimeni, asa ca imi jucam cat de bine puteam, rolul.

In anul ala am stat 6 luni in Romania. Ma duceam la scoala, la 3 chiar, aveam job, pentru ca eu nu puteam sa simt ca pierd vremea si il aveam si pe Gogu acasa.

Un coleg imi zice intr-o zi:

– Dupa job, vii cu mine la niste prieteni? O sa-ti placa!

Eu care aveam ora de ajuns acasa, ca o curca indragostita ce ma aflam, ma incurc, balmajesc ceva si declin politicos invitatia.

Saptamana urmatoare se repeta istoria si, cum ma prinde in pase cu draci in mine, zic da.

Pe Calea Victoriei, inca nedarmata toata ca sa faca loc la business centers, o curte izolata. Intram, mergem destul de mult printr-o zona plina de pomi fructiferi, aproape ireali in raport cu bucurestiul pe cale de reformare de atunci si ajungem intr-un final apoteotic in fundul curtii unde era o zona doar cu visini.

Sub unul dintre visinii batrani, trona, intr-o majestuoasa decadere, o masa din rachita, inconjurata de 4 fotolii sleampete din acelasi material.

Ma invita sa iau loc.

Din casuta stramba si veche de cel putin un secol si ceva iese un personaj interesant, un fel de Isus modern ca infatisare. Haine de in, par lung si negru ca pana corbului, prins intr-o coada neglijenta, degete prelungi si fine de sange albastru, voce calda.

Aflu despre Isus-ul modern ca era pictor si isi traia viata asa cum venea ea. Caldura, lumina, visnii, rachita aveau un efect aproape hipnotic asupra mea. Am intins mana lenes si am oprit telefonul mobil, caci, pe vremea aceea eram una dintre fizele targului care avea telefon mobil, desigur de marimea unei caramizi si cu o greutate care mereu imi punea la incercare umerii pe care puneam „geanta de servici.”

De undeva din casa stramba iese o duduca, cu o tava pe care tronau cafele

– Noi bem infuzie de cafea, sper ca esti ok cu asta!

Vocea era si ea stramba precum casa si pitigaiata nevoie mare. M-a scos din vis si am privit-o: picioare lungi, trup subtire, bruneta, ochi opaci, pe care, la o adica puteai sa-i acoperi cu perna – animal. Buna, cum ar veni.

Dau din cap afirmativ. Oricum nu mai conta.

Orasul disparuse dintr-o data, eu nu mai gadeam, iar simturile mele imi desluseau un cu totul alt univers…

Au urmat cateva minute de vorbit nimicuri dragute si apoi o toropeala ne-a cuprins pe toti.

Aveam sentimentul „eternului”, stand acolo sub visinul batran, cu soarele care imi incalzea incet oasele amortite de iarna, cu cafeaua aburinda asteptandu-ma cuminte pe masa. Nu mai vorbea nimeni si nu era de la lene, ci doar asa trebuiau sa stea lucrurile.

Timpul disparuse complet si asta imi dadea o stare de si-mai-bine. La inceput mai auzeam vrabiile gurese prin copaci, dupa care pana si sunetul asta s-a indepartat incetisor. Conturul frunzelor printre care ma uitam la soare si a inceput sa paleasca pana a disparut de tot, iar asa, in noua forma fara contur, soarele patrundea mai mult si mai bine si asta ma bucura. Ce ciudat simteam bucuria acum…

In jurul meu nu mai exista nici o forma, doar pete de culoare care ma ajutau sa identific obiectele pe care le vazusem la venire: casa, masa, fotoliile scalciate, visinii, cafeaua…

Simteam, mai degraba, ca pana si gandurile mele se descompun pana devin pete in creierul meu de care trasesem atat de mult in ultimii ani, dar cumva, nu stiu prin ce minune, soarele reusea sa patrunda si in interiorul capului meu si curata usor, fara sa ma deranjeze, petele-ganduri.

Cand mi-am revenit in simtiri era deja demult noapte. Racoarea ma adusese inapoi. Am descoperit o multime de stele, adunate parca toate deasupra gradinii cu visini, pe picioare o fasie rosie dintr-o fosta patura moale.

Gazdele se retrasesera demult in casa, la odihna. Colegul meu se uita la mine, fara nici o intrebare in ochi. Am mai tacut asa o bucata de vreme, timp in care golul din creierul meu se  umplea din nou de ganduri si mi-am dat seama ca asta e cea mai neplacuta stare dintre toate cate exista asa cum mi-am dat seama ca intr-un mod foarte ciudat gandisem si pana atunci, doar ca nu asa cum stii si tu ca se face…gandisem…cu sufletul…

Ne-am ridicat in tacere si ne-am indreptat spre iesire.

In urma mea, poarta s-a inchis ca o rugaminte, iar Calea Victoriei m-a izbit de parca n-ar fi avut ce cauta acolo.

Colegul meu mi-a zambit

– Mda…asta e efectul curtii secrete. Poti veni oricand aici, cu sau fara mine, nu trebuie sa anunti pe nimeni. Vei gasi mereu cafea facuta. E o regula a casei.

Apoi s-a intors si a plecat.

Am ramas asa, pe trotuar, nehotarata daca sa iau un taxi si unde sa ma duc….

Am ajuns acasa, iar viteza gandurilor era atat de mare incat aproape ca nu o mai intelgeam, asa cum nu intelegeam nici sensul cuvintelor isterice cu care fusesem intampinata.

M-am prelins, mai degraba, pe langa pereti, mi-am luat din raft o carte de la bunicul – povestea ursului grizzly – m-am uitat in jur, lung….

– Adio…

Si am plecat in linistea noptii.

Am batut strazile pana dimineata sa ma duc la job. Mi-am gasit o casa. Nu era cine stie ce, dar era liniste. Si bine.

(…)

Treceam prin fata curtii secrete si nu indrazneam sa intru. Aveam senzatia ca ar putea deranja o armonie mai presus de orice tipar de intelegere.

Pana intr-o zi cand n-am mai putut. Inima mea tanjea dupa locul acela, iar lipsa lui imi provoca durere fizica in locul dintre inima si suflet.

Imi tremurau mainile cand am dat sa deschid poarta. Paseam incet, ca si cum ma feream sa nu ma descopere cineva.

Totul era exact la fel. Inclusiv bucata mea de patura rosie pe care o lasasem sa cada pe o margine de fotoliu scalciat de rachita…

Usile casei erau larg deschise. Nu parea sa fie nimeni pe acolo.

Mi-am lasat geanta pe o piatra mare de langa masa, m-am indreptat in varful degetelor pana la usa casei si am ciocanit usor sa nu deranjez pe nimeni. Cum n-am primit nici un raspuns, am pasit timid in holisorul darapanat in care era o masuta improvizata din niste lazi vechi din scandura, pe care erau o spirtiera, un ibric vechi si el si o punga cu cafea. Alaturi am descoperit un bilet. Imi era adresat. Literele dansau in fata ochilor mei, scrise frumos, dar in graba:

„Ramai. Curtea asta are nevoie de o gazda. Ne intoarcem la sfarsitul toamnei.”

Fara absolut nici un gand, nici o urma de actiune a creierului, am ramas.

Cand frigul a inceput sa ma atentioneze politicos ca ar fi cazul sa plec, am plecat fara sa ma uit in urma…

Oamenii imi spun, cand mai trec pe straduta aceea ca niciodata acolo nu a fost o casa darapanata si veche, cu gradina de visini si fotolii slempete din rachita. Dar eu stiu! Cand am plecat de acolo, am luat cu mine ibricul vechi de cafea si am pus in loc unul nou…

Anunțuri

4 gânduri despre „Ramai

  1. Multumesc din suflet, Radu! Si da, ne vedem dimineata. O sa fiu singura persoana incapabila sa gandeasca de la capatul peronului. Ma recunosti dupa dinzti! :))

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s