vant, dumbravi si…13 ani…

Mihu Dragomir e un poet mai putin cunoscut celor din generatia mea si complet necunoscut celor nascuti dupa revolutia – lovitura de stat – bullshit… Melodia asta e pe versurile lui si vorbeste despre a adolescenta legata de orasul Braila.

Am urat Braila din toata fiinta mea…unul dintre putinele lucruri pe care le-am urat in viata mea cu atata forta, incat simteam ca ori ma distruge ori ma ajuta sa fug.

Braila, pentru mine, reprezinta un paradox. Urasc Braila pentru ca mi-a furat prea devreme copilaria, pentru ca acolo am cunoscut, prima data in viata mea oameni urati si rai fundamental, in aceeasi masura in care o iubesc pentru istoria ei, pentru locurile ei, pentru Panait Istrati si Codin, pentru Mihu Dragomir si Dunare, pentru magnoliile care au fost si raman florile mele favorite, pentru Balcescu, pentru pietrele mele, pentru prima dragoste adolescentina si pentru prima pereche de blugi, pentru cenaclul flacara si pentru politia de dupa, pentru spectacolele de teatru si pentru personajele ciudate din viata reala pe care le-am intalnit si care mi-au marcat existenta.

Asa ca, vezi tu, am trait mai degraba in trecutul Brailei decat in prezentul ei, ca sa pot rezista pana la evadarea mea de acolo. Cand am plecat i-am zis mamei ca nici moarta nu vreau sa ajung ingropata acolo si ea a stiut exact ce voiam sa spun. M-a sarutat pe frunte si mi-a dat binecuvantarea ei.

Rataceam aiurea pe strazi, pierzandu-ma de cele mai multe ori, mizand pe simtul meu de orientare spatiala iesit din comun ca sa pot ajunge acasa si niciodata gandindu-ma la cate s-ar fi putut intampla.

O parte din bulevardul vechi fusese uitat. Case boieresti zaceau acum in paragina, pavelele din granit fusesera demult furate, probabil de tiganii lui ceausescu, atrasi de orasul care le putea oferi trai usor. Fiecare casa avea o poveste, fiecare metru – istorie de sute de ani.

Casa lui Codin exista…probabil ca exista si acum, caci, dupa linia caselor boieresti era linia de case a servitorilor, a lucratorilor in port ori la moara lui Violatus. Nu se mai ocupa nimeni de ea si probabil ca oamenii i-au uitat legenda celebrului cutitar, omorat in somn de mama lui care i-a turnat ulei incins pe gat ca sa-l opreasca din a face rau…

Momentul de care va povestesc era un moment in care eu cautam ceva, unul din acele multe momente ale mele in care caut.

O poarta s-a deschis si o femeie foarte in varsta, cu un aer distins, m-a invitat in casa. Am pasit fara nici un gand, fara urma de frica. Caldura de afara era insuportabila. In casa era intuneric si extrem de racoare ori poate asa am simtit eu, de la fiorul care m-a trecut intrand acolo.

Spatiul era mai degraba gol. Un hol lung si intunecat, dar generos ca dimensiuni. In capat se zarea lumina venita printr-o fereastra asa cum imi place mie – de sus pana aproape de podea, cu partea superioara rotunjita. Perdele dintr-un voal…ori poate o fi fost matase, fluturau ca niste aripi in bataia unui vant pe care nu-l simtisem pe strada.

Fiorul m-a cuprins din nou.

Holul se termina intr-o incapere semicirculara la intrarea careia, de o parte si de alta erau doua statui care imi veneau pana la genunchi. La momentul acela nu le-am dat prea mare importanta, mult mai atrasa fiind de tablourile de pe pereti, care purtau semnaturi celebre, spre toata mirarea mea.

Podelele erau din lemn masiv care inca mai vorbea despre gloria de odinioara.

Aproape de ferestrele mari erau un jilt dintr-un lemn ce parea pretios, sculptat de parca era o lucrare in filigran, cu un scaunel din acelasi lemn si cu aceeasi lucratura- pentru picioare- in fata jiltului. In stanga era o masuta rotunda pe care tronau o veioza foarte veche, cu abajur fost alb si fost pictat cu motive ce pareau chinezesti, insa n-as putea fi ferm convinsa ca nu ma insel, caci, trecerea timpului si deasa utilizare faceau greu de descifrat formele si culorile sterse acum, o carte si o pereche de ochelari rotunzi cu rama de baga. Undeva, mai indepartat, in partea cealalta a ferestrei imense, se afla un scaun. Apartinuse altui fel de mobilier, dar era la fel de frumos si tot de dimensiuni mari. In rest nimic…

Cel mai ciudat lucru era ca in casa aceea, atat cat vazusem pana in acel moment, desi aspectul exterior era unul care nu-ti lasa impresia ca acolo ar fi putut locui cineva, era faptul ca peretii nu aratau sub nici o forma trecerea timpului. Varul parea destul de proaspat, nici o urma de fum, nici o bucata cazuta ori scorojita.

Aveam senzatia ca ma cuprinde o ameteala care ma transporta in alt timp si in alt spatiu si cred ca m-am trezit la realitate cand stapana casei mi-a vorbit cu o voce pe care n-am s-o pot uita niciodata, desprinsa parca din povestile cu printese.

Adusese cu sine 2 cesti cu cafea si doua pahare cu apa, aburinde.

Mi-a facut un semn discret sa trag scaunul mai aproape si, recunosc ca am depus ceva efort sa intreprind actiunea aceasta, caci scaunul acela, avea, raportat la forta mea, cel putin o tona.

O vreme am tacut si ne-am bucurat doar de cafea si de adierea aceea ireala care facea perdelele sa danseze.

Apoi am ascultat povestea.

Dupa razboi, tatal ei a vrut sa paraseasca tara impreuna cu toata familia. Din pacate mama ei suferea de o mare sensibilitate a plamanilor, asa ca lucrurile au trebuit amanate sine die.

Pentru boieri incepuse perioada prigoanei. Comunistii nu erau ceea ce pareau ori ceea ce se auto-procalamau, nici pe departe. Gazda mea, pe atunci in varsta de 12 ani a trebuit sa suporte schimbarea. Cursurile cu profesori particulari i se suspendasera, asa ca timpul si-l petrecea mai mult in casa, citind, cantand la pian, ingrijindu-si mama si supraveghindu-si fratele mai mic, caci trebuisera sa renunte si la servitori.

Isi vedea tatal din ce in ce mai ingandurat si mai tras la fata si incerca sa ajute cum putea, dupa priceperea pe care o poate avea o tanara de varsta aceea.

A urmat nationalizarea, cu toate „beneficiile” ei si copila vedea cum familia ei se distruge incetul cu incetul si tot ce putea sa faca era sa cante la pian, in speranta ca le va reda macar un zambet.

Intr-o zi, pe cand ea isi vizita o prietena, fiica unui alt boier local care, dupa moartea sotiei isi transformase casa in muzeu de arta, actuala Casa a colectiilor de arta, niste oameni au patruns in casa lor si i-au omorat familia.

Morti i-a gasit pe toti atunci cand a ajuns acasa, lucrurile erau ravasite. Cei care facusera asta furasera si mobila si alte bunuri pe care le apreciasera probabil ca fiind vandabile.

Cu ajutorul catorva fosti servitori care inca mai erau dedicati familiei, i-a ingropat crestineste pe mama, tata si fratele sau.

A decis ca va ramane in casa sa o apere cu orice pret. Cum pozitia casei se pare ca nu facea parte din zona de interes a noilor cuceritori – comunistii, nimeni nu a mai venit de atunci pe acolo.

Din fericire, comunistii nu intelegeau arta, asa ca nu furasera tablourile si alte cateva bunuri de valoare si nici mobilierul prea greu de carat. Lucru benefic pentru tanara orfana care, de-a lungul anilor s-a intretinut vanzand cate ceva din casa. Nu se putea desprinde de tot. Dadea lectii de pian, de franceza si greaca, pe unde era recomandata.

Era…stafia acelei case si, gratie legendelor urbane, casa era ocolita pana si de hoti.

Asa isi dusese viata mai bine de 4 decenii….

Nu mai exista in nici un fel de hartoage oficiale, nu se interesa nimeni de ea. Prietenii lor de familie fie reusisera sa fuga din tara in vremurile acelea tulburi, fie fusesera aruncati in puscarii, fie fusesera omorati.

Ea se obisnuise sa traiasca cu putin. Recitea aceleasi carti putine care ii mai ramasesera, acelasi vechi ziare pe care mi le-a aratat si mie si mai canta doar in gand, pentru ca pianul fusese nevoita sa il vanda cu multa vreme in urma.

M-a condus sa-mi arate casa si sub imperiul cuvintelor ei si a melodiei din glas eu vedeam fiecare coltisor al acelei case cum prinde viata din nou.

La plecare s-a intamplat ceva magic. A inceput sa imi vorbeasca din nou si aveam senzatia ca vorbeste intr-o limba straina mie, ca doar aud cuvintele si nu le inteleg, ca oricum nu aveam cum sa pricep decat, poate, cu mult mai tarziu si ma simteam de parca eramin transa sub imperiul acelei fizionomii rasate, cu par alb atent pieptanat in coc si ochii de un albastru intens.

Cand am plecat catre casa era deja noapte, iar cartierul ma terifia, caci povestile cu oameni omorati de tigani nu erau doar povesti in zona aceea.

Am ajuns acasa zgribulita de frig, chiar daca era in toiul verii si, in mod ciudat, desi pentru intarzieri nepermise primeam un ditamai perdaful, mama m-a luat de umeri s-a uitat lung in ochii mei citind parca vorbele acelea neintelese de mine, i-a facut semn tatei sa-si tina gura si m-a condus in camera. M-a dezbracat incet, iar eu eram incapabila sa scot vreun cuvant ori sa fac vreun gest si m-a asezat cu grija in pat, sarind peste etapele obligatorii numite cina si baie.

A doua zi ai mei s-au comportat si mai bizar. Nimeni nu amintea de ziua precedenta, iar lucrurile se derulau intr-o tacere totala. Nu stiu daca nu puteam sa gandesc deloc ori gandeam cu o viteza prea mare pentru a fi capabila sa urmez macar sirul unui singur gand.

Vreo trei saptamani am stat in starea asta.

Cand mi-am revenit, aveam senzatia ca ma trezesc dupa un somn greu si lung ori ca dupa o lunga suferinta si am fugit de acasa, panicata. Trebuia sa ajung din nou acolo! Trebuia sa o intreb pe doamna aceea ce vorbe mi-a zis cand am plecat si trebuia sa o intreb despre sensul vizitei mele acolo! TREBUIA SA STIU!

Pe strada, niste pui de tigani jucau fotbal cu o minge improvizata si, cand m-au vazut, simtind miros de carne proaspata in cartier au tabarat pe mine, incercand sa-mi scotoceasca buzunarele. Am dat orbeste in stanga si-n dreapta. Ii uram! Eram cam de o seama. Am dat cu furie nu ca sa ma apar, cat mai degraba sa o razbun pe batrana doamna pentru toate suferintele ei. Am dat animalic. Nu gandeam. Nu-mi era frica. Cand am facut din nou priza cu realitatea, eram calare pe unul dintre puii de tigan pe care il borsisem cam tare. Ceilalti fugisera si urlau de la distanta, dar le era prea frica sa se apropie.

– Te omor, ma! Te omor, futu-ti gura ma-tii de tigan! Unde e tac-tu, ma, sa vada cum te omor, ma?! De ce-ai dat, ma?! De ce, ma? De ce?!!!

Devenisem un animal.

– Nu mai da, fa! N-am furat nimica! Nu mai da! Jur pe mama, na!

Asa, calare peste el cum stateam simteam in mine o forta de nebanuit, o putere care ma imbata in aceeasi masura in care ma speria.

– Te o-mor! Intelegi asta?!

– Nu mai da, fa, nu mai da, ca io n-am facut nimica!

M-am dat la o parte si l-am prins de haine, in dreptul umarului.

– Zi-le alora sa nu-mi faca nimic ca te omor! Ai auzit, ma?!!! Tigan borat ce esti!

Vorbeam incredibil de urat pentru prima data in viata mea si nu stiu de unde imi veneau toate acele cuvinte si nici macar nu stiam ca le stiu. Nu simteam decat furie.

Ceilalti tigani aveau deja pietre in maini si stiam ca nu rezist unui asalt.

– Zi-le, ma, ca daca-mi fac ceva, te omor! Te omor pe tine mai intai! Intelegi?!!!

Ma simteam ca un animal turbat si n-aveam timp sa fiu uimita.

– Maaaaaaa, nu dati, maaaa, ca ma omoara, maaaa!!!!

Tiganii au lasat pietrele jos si, la semnul meu s-au indepartat si mai mult.

Pe amaratul ala il tineam zdravan de umar, el parand ca atarna, mai degraba, in mainile mele. Pana atunci  luasem bataie la scoala de ma smintisem si acum, iata-ma, aici, dominatoare. Din nou nu aveam vreme sa ma gandesc la asta.

– Du-ma la casa cu stafii!

– Ce, fa?! Nu merg acolo! E stafii!

– Du-ma acolo ca te omor, auzi?!

Am ajuns in siguranta. Am apasat hotarata pe clanta de la poarta si am intrat.

Casa era pustie. Nici urma de mobilier…ala putin pe care il vazusem eu, nici de perdele din voal ori matase, nici de masuta rotunda si cu atat mai putin de gazda. Doar undeva, langa un perete, zaceau niste ziare vechi care anuntau nationalizarea…

In anul acela nu am mai iesit din casa altundeva in afara de scoala. Stateam si citeam si ma gandeam la experienta aceea si ma straduiam sa o alung din minte, neintelegand-o, pana cand, intr-un tarziu, am reusit….pana in seara asta…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s