Prima fuga de acasa

Din ceea ce vad zi de zi la statistici, fara sa particularizez, observ ca cei cativa musafiri cand se pornesc pe citit, apoi citesc nenicule, nu se incurca. Ieri cineva a citit 165 de povesti. Nici io nu stiam sa fi scris atata!…Asadar, pe voi, cei din familia mea din sufragerie, va invit sa imi spuneti pe fata, daca repet vreo poveste. Nu de alta, dar ca sa le raspund si celor care ma tachineaza a propos de varsta, dar si ingrijoratilor ca nu manifest semne de „depresia varstei”, cred ca singurele mele simptome de varsta a 3-a sunt, nu neaparat in ordinea numerelor de pe tricou: ca uit, ca ma mai dor shalele cateodata si ca am calcat 2 camasi saptamana asta, chestie care si acum ma da peste cap atunci cand imi amintesc.😀

Asadar, nu stiu daca v-am mai spus….cu fugile mele de acasa…Oricat de razvratita eram eu, recunosc cinstit si cu mana pe inima, ca nu m-a dus capul niciodata sa fug de acasa. Ca de obicei, insa, ajutorul vine de unde nici nu te astepti.

Asa ca aflandu-ma eu in febra cartilor de aventuri pentru copii, mi-a dat tata niste hinturi. Subtil, dealtfel…caci in privinta asta, ca sa va faceti o idee, eu sunt la fel de subtila ca taica-miu (!!!) adicatelea fix ca toporu’.

Evident ca totul era o conspiratie. Cum ar veni, cineva stia si altcineva nu trebuia sa stie. Primul cineva era tata, al doilea cineva era mama.

Cum cortul cu care plecam in vacante cantarea pe putin de doua ori cat mine, aceasta solutie de adapostire era exclusa si de neconceput la realizarea primei mele „fugi de acasa”. Asa ca tata s-a preocupat in mai multe dupa amieze sa inventeze jocuri cu indieni prin casa (si nepoata-mea a fost trainuita in jocurile astea, doar ca era prea mica sa-si mai aminteasca, desi io m-as bucura). Ca in orice joc cu indieni, cortul era esential. Asa ca, fara sa „dam de banuit” mamei, in acest mod subtil, tata m-a invatat sa folosesc un cearsaf si niste sfoara pentru a creea un adapost serios, pentru un fugar si mai serios.

Cum si busola tatei, in etui verde militar iesea din calcul, caci unde ai mai vazut tu indian cu busola, am iesit in natura si am invatat sa ma orientez dupa carul mic si ala mare (mai mult dupa ala mare ca pe ala mic nu-l nimeream intotdeauna, caci mai mereu masuram gresit cele „de 7 ori distanta de la stele din spate”, dupa cum creste muschiul pe copaci, sa infig un bat in pamant si sa stiu ce ora e (asta ziua si cu conditia ca peste noapte sa fi cascat okii ca oamenii sa stiu unde e nordul), dar si cum sa aprind un foc fara pretiosul chibrit, cum sa il intretin, cum sa fiu atenta la el si mai apoi cum sa il sting in siguranta, ca sa nu ia foc natura din jur….am mai invatat cum se scot dintii sarpelui cu ajutorul unei batiste, caci e pacat sa omori o vietate….cum sa folosesc briceagul si cate si mai cate.

Dupa o pregatire intensiva care nu stiu cat sa fi durat, a venit ziua cea mare. V-am zis ca mama NU TREBUIA sa stie de planul meu, nu? Dar fata de bunica, ingerul meu pazitor si idolul meu nu puteam tine un secret. Dupa ce i-am suflat la ureche ce am de gand sa fac s-a crucit biata femeie si am asa….niste vagi banuieli ca l-a cam tras pe tata de urechi ca invata copchilu’ la prostii, dar cum nu stiu sigur, pastrez asta doar la nivel de banuiala😀

Mama a avut grija sa plece la piata. Tata a avut grija sa-mi prepare bagajul. Bai si era greu al dracu, dar eu eram un copil cu vointa asa ca nici n-am cartit. Imi pusese tata de toate. Ca-mi explicase de ce trebuie sa am cana de tabla (gamela) si alte cate si mai cate chestii utile pentru o fuga de lunga durata.

Si-am fugit. Nu m-a dus atunci capul, desi avea exact aceeasi dimensiune ca si acum, sa ies din oras si s-o tai pe munte (aia a fost muuult mai tarziu), asa ca m-am dus oleac’ mai incolo, in parcul spitalului, care era plin de copaci si de tufe si de arbusti plus ca, unde mai pui, era vis a vis de bloc?!….Preventiv, nu de alta.

Din nou, nu stiu de ce am senzatia ca tot targul fusese prevenit in legatura cu fuga mea de acasa, pentru ca pe strada nimeni nu parea sa ma observe, de parca devenisem brusc invizibila. Pe undeva imi era si ciuda.

– V-arat io voua! Cand n-o sa mai vin acasa o sa ma cautati voi si n-o sa ma gasiti si o sa va para tare rau! – ii amenintam pe toti in mintea mea.

Eram convinsa ca voi fi cautata exact asa cum fusese cautat si Tom, eroul meu. Ii si vedeam pe Dunare, cautandu-ma cu bucati de paine, ii vedeam pe toti cei din oras cum plang si parca mi se strangea inima. Alungam imaginile din cap, dar ceva nu-mi dadea, totusi, pace: io, de fapt, in momentul ala nici nu aveam vreun motiv sa fug de acasa….nu facusem vreo nefacuta de-a mea, nici nu eram suparata pe nimeni si atunci imi aparea in fata ochilor chipul mamei inlacrimat si disperat si mai, mai ca-mi venea sa ma intorc. Dar nu! Trebuia sa-i arat ca, la o adica, intr-o situatie serioasa, nu se poate pune cu mine. In fond ea….ea era…femeie!…iar eu inca eram ferm convinsa ca Dumnezeu a facut o mare greseala ca nu m-a facut baiat.🙂

Cu chiu cu vai, tarand de ditamai bagajul, am gasit un boschete care mi se parea mie ca nu bate la ochi, desi locul ala, de oriunde il priveai era …transparent🙂

M-am trantit langa bagaj, ostenita. Pana sa-mi trag sufletul, m-am gandit ca nu pot sa-mi fac cortul din cersaf si sfoara, pentru ca era inca lumina si as putea fi vazuta de „dusmani”, asa ca mi-am gasit preocupari si am inceput sa ma uit prin iarba: ceva furnici harnice, cativa gandacei si rar fluturi. Nu tu serpi, nu tu pericole….devenea…plictisitor….si-apoi…tine tu un plod cu bazdaci in fund sa stea cuminte….

Dar stiam ca trebuie sa stau in liniste! Seara venea incet si orasul nu parea sa se agite din pricina absentei mele indelungate, lucru care nu ma intrista, ci ma infuria de-a dreptul. Unde mai pui ca mie deja imi ajunsese soarele in dreptul stomacului si n-aveam nici unde pescui cu sulita facuta dintr-o craca de copac, nici unde vana….incepeam sa observ ca parcul spitalului nou n-avea, de fapt, nici o utilitate. Nasol, ca mancare nu-mi luasem la pachet. Doar sare. Sa mananci sare goala nu e prea productiv, mai ales cand nu ai de unde bea apa.

– Da’ tot v-arat eu voua! – ma motivam in gand.

Asa ca m-am apucat sa-mi construiesc cortul meu de copil fugar infometat si infuriat. Lucrurile erau, insa, extrem de diferite fata de cele de acasa. Nici nu prindeam bine un colt si cand voiam sa trec la urmatorul se si desfacea. Pana la urma, am aruncat obosita cearsaful peste tufis si am gasit dua bete amarate pe care sa le infig in pamant si de care sa leg doua colturi, astfel incat sa fie ca o prelata. Pan’ la urma…buna s-aia!

N-aveam perna. Daca imi intra furnicile in urechi? Gandul asta mi-a provocat mancarimi pe tot corpul de era sa-mi smulg pielea de pe mine nu alta. Cand am constatat ca ma invinetisem deja de la atata scarpinat si adaugand foamea care ma chinuia din ce in ce mai tare, am conchis ca fuga de acasa e o mare prostie. Dar aveam vointa!

M-am gandit chiar sa ma strecor in spital, ca oricum ma stia toata lumea in targul ala, ma stiau chiar si pietrele si m-am gandit ca i-o fi cuiva mila de mine sa-mi dea vreo bucata de pita, mai ales ca aveam intotdeauna mare trecere la bucataresele care ma compatimeau si ma plangeau ca pe morti ca-s schija de grasa. Mmmmnu! Nu era o idee buna. Asa ar fi aflat toata lumea unde am fugit eu de acasa, iar asa ceva nu era bine.

Am incercat sa rod o bucata de scoarta de copac, de la primul copac ce mi-a picat in mana. Am scuipat imediat „dumicatul”. Era atat de amar ca te lua groaza. Oare cum mancau oamenii din antichitate scoarta de copaci? Poate am gresit copacul….In ochi mi-a picat un roscov. Asta e o chestie buna. Mi-am adunat, tarandu-ma pe burta ca sa nu fiu vazuta, cateva roscove si le-am mancat cu o pasiune nebuna. Puteam chiar sa jur ca era cea mai buna cina pe care o luasem in viata mea!

Mi-am pus bagajelul sub cap. Nu era nici pe departe asa cum vazusem eu in ilustratiile cartilor mele de aventuri! Avea tot felul de ghionturi si era tare ca asfaltul. Atunci mi-am dat seama ca am doua variante: sa constat ca sunt, totusi, un copil alintat ori sa imi plang de mila pentru soarta crunta. Am ales varianta din urma, fiindu-mi mai la indemana. Asa ca am adormit (cred) visand cum ma gaseau moarta din pricina conditiilor defavorabile, cum ma plangeau toti si cum toti se invinovateau ca nu-mi acordasera mai multa atentie. Multumita de chinurile prin care aveau sa treaca toti, de data asta chiar am adormit. Nu pentru mult timp, insa. Tot felul de vietati bizare si supraomenesti mi se strecurau pe sub pantalonasii scurti si tricou si ma piscau ingrozitor. Unde mai pui ca toti copacii devenisera extrem de…populati de tot felul de monstri si de pasari rapitoare. M-a luat frica. Am sters cu buretele imaginile pe care le avusesem mai inainte cu mine cum muream si toata lumea suferea, de frica unei morti in chinuri. Sunetele ma speriau, incurcam si stelele pe cer, caci, din cauza ca-mi clantaneau dintii, chit ca nu pot spune sigur daca din pricina frigului ori a fricii, nu puteam tine privirea fixata mult pe un singur acelasi punct….

– Daca eram baiat, acum nu-mi mai era frica!

Am strans din dinti de ciuda.

– Viata nu-i dreapta!

Nu mai stiu unde auzisem eu replica asta, da-mi placuse mult si mi s-a parut ca acum e momentul potrivit sa mi-o spun.

Nu puteam nici sa ma intorc acasa. Mama s-ar fi speriat mai degraba ca bat la usa, ca oricum nu ajungeam la sonerie, decat ca am disparut de acasa. Si apoi…daca ii trezeam pe toti din somn?!….Nu, asa ceva nu e politicos.

Orasul era pustiu, sunetele imi starneau cele mai macabre imagini inchipuite vreodata de vreun om, imi era frig si frica si foamea ma chinuia din nou. Da’ nici curaj sa ma duc sa-mi culeg alte roscove nu mai aveam, caci locul era plin de „dusmani” neprietenosi.

La un moment dat am vazut luna. Chiar, unde o fi fost pana acum?! Ea era singura mea prietena! M-am simtit mai linistita si, continuand sa ma scarpin ca sa scap de ciudatii inamici din intunericul noptii si sa ma pocnesc zdravan din pricina tantarilor, am adormit, pana la urma, chinuit.

Toata noaptea am visat cele mai cele grozavii! Curat lucru nu era cu fugitul asta de acasa, asa ca atunci cand m-am trezit am adunat in graba tot bagajul, am strans gunoiul si am tarat de toata greutatea aia pana acasa, unde cu o privire de om invins si umilit m-am aruncat plangand in bratele mamei.

– Mama draga, numai prostii fug de-acasa! Nu mai fac! Mama draga, nu mai vreau sa fug de acasa! Mama draga, tu stii ca eu am murit si tu plangeai tare?!….Nu vreau sa mor, mama draga! Nu vreau sa mor ca sa nu plangi!

Dar mama plangea deja, desigur de ras, tinandu-ma strans in brate si mangaindu-ma cu duiosie. M-am detestat pentru asta, dar nu pentru multa vreme, caci ma astepta toata plodarimea targului, care aflase „de la o pasarica” despre fuga mea si marea mea aventura in….salbaticie, iar in fata lor eu trebuia sa apar ca un invingator, un aventurier, primul copil din targ care a fugit de acasa! Unde mai pui ca eu eram regina lor, modelul lor, mentorul lor?!!!….😀

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s