Secvente

4 copii, doi baieti si doua fete, veri primari, impartiti in doua cete – marii cu marii si micii cu micii, rasete, uneori o bicicleta, in fiecare duminica drumul de 1 km pana in satul bunicilor „ceilalti”, o jumatate de drum vegheata de privirea apriga a unei mame, care-si nota „necuviintele”, cealalta jumatate vegheata de bunica, o masa guresa inceputa cu tacerea rugaciunii, zburdatul prin ograda si zbughitul in libertatea padurii celor 7 izvoare…

Cut

Copiii au crescut si s-au raspandit prin lume. Se intalnesc rar, se iubesc la fel de mult, relatia lor speciala se transmite, mai departe copiilor lor. Cand se intalnesc totul devine copilarie din nou, rasetele nu mai sunt retinute, doarme fiecare pe unde apuca – pe paturi, pe jos, dimpreuna cu copiii lor si nu reusesti sa faci diferenta de nici un fel. Padurea nu mai e, se aduna in apartamente de bloc, bunica si mamele nici ele nu mai sunt demult, doar rasul a ramas peste veac…si iubirea…

Cut

Eu copil, al copilului cel mai mare – baiatul – nu mai pot face drumul vegheat. Il fac asa…pur si simplu, cu fostii copiii care-si deschideau in fata mea cutiile cu comorile amintirilor. Ce ciudat de bine se suprapuneau doua realitati aflate la atatia ani distanta!…

Cut

Ajungem in satul strabunicii. Era Zborul. Ce frumos suna – zbor… M-am intrebat mereu de unde asocierea…nici nu conta. Era ceva fundamental frumos si nu comporta analize. N-avea sens. Satul parea ca sta gata sa plesneasca de omenirea care il popula brusc – un furnicar.

Undeva, in stanga, aproape de centrul satului, o roata mare. Se auzeau rasete de peste tot. Era o transa generala. Inainte de roata, pe stanga, in curtea unei case, se-ncinsese o hora. Catarate pe garduri stateau mamele de fete, atente la hora, la fetele lor, dar, mai ales, la baietii care le invitasera la joc.

– Alea-s fetele de maritat – mi-a spus cineva. Baietii care le invita la joc sunt cei care vor sa le ia de nevasta. Felul in care joaca le decide sortii de izbanda.

Era neinteresant pentru mine. Eram prea mica. Ochii imi fugeau catre roata si catre calusei si in mintea mea cladeam stratageme cu ajutorul carora sa-mi obtin permisiunea sa le incerc pe toate.

Pana una alta eram bine catarata pe umerii vanjosi ai unui var de-al meu, inalt si frumos nevoie mare.

In multime, un mos cu palarie neagra, din aia taraneasca, a aparut de niciunde. Era scund si multimea care se perinda pe acolo, mai mareu il acoperea in fata privirilor mele scrutatoare. Cand l-am dibuit, am dat din pinteni semnalul de „da-ma jos!!!”. Era scurt, clar, fara echivoc. Varu-meu s-a conformat imediat, acompaniindu-si gesturile de un ras plin ce trada o voce foarte speciala.

M-am repezit la tata si l-am tras de degetul mic al mainii drepte. Ala era semnalul nostru.

Cand si-a intors privirea catre mine, am intins o mana de cersetor care stie ce vrea si nu accepta refuz.

In ziua aia tata mi-a dat o moneda noua si stralucitoare de 5 lei. Stia ca iubeam banii vechi, pentru ca povesteau istorii demult apuse, pentru ca mereu invatam istorie. In casa aveam o colectie impresionanta. Banii pe care ii foloseam in epoca aia nu erau vreo smecherie si oricum eu nu dadeam doi bani pe valoarea lor, asa ca se duceau mereu pe bomboane. Banii comunisti, pentru mine, erau ceva nesemnificativ – nu aveau istorie, nu spuneau povesti si mai erau si urati. Dar tata mai stia ca, oricat de mana larga as fi, functionez ca papagalul si nu ma-ndur sa ma pornesc pe cheltuit un banut nou.

Am oftat din rarunchi si-am inhatat banutul. Tata s-a prefacut serios, dar, dupa ce m-am intors cu spatele sa o zbughesc spre mosul meu, l-am auzit razand in hohote dimpreuna cu varu-meu. M-am ofticat. Mi-am aruncat „pletele” baietesti pe spate si m-am apucat sa ma strecor printre picioarele oamenilor, ca eram asa de-naltuta ca nu ma vedea nimeni si, mai mult pe burta, in patru labe, am ajuns unde trebuia.

M-am ridicat, plina de colb, m-am scuturat intr-o doara si mi-am mai dat o data bretonul din ochi. Imi crescuse parul si asta ma enerva infiorator, pentru ca-mi dadea un aer de fata si asa ceva era de neconceput pentru mine, pe vremea aia.

In fata mosului mi-am luat privirea de cunoscator si de analist dur si sobru si-am inceput sa-l intreb, pipaind in buzunar, cu tristete, banutul cel nou

– De care ai?

– Are mosu’ halvita buna

– Bine, lasa asta, da’ de care ai?

– Pai…halvita

– Nu! Mie sa-mi spui daca ai cu nuca. Daca nu-i cu nuca, nu mananc!

– Are mosu’ si cu nuca, da-i mai buna astalalta, ca am cumparat baton de vanilie de la oras…hehei…vanilie, iti dai tu seama?!…- si zice bucata asta de fraza mai mult ca pentru sine

– Nu-mi place cu vanilie. Mie sa-mi spui daca ai cu nuca!

– Are mosu, cum nu?!…

– Pai cu nuca sa-mi dai ca de-alta nu mananc!

– Hehehee…stie cuconita ce stie!….Iaca, asta-i cu nuca.

Se indreapta de spate mandru, in timp ce-mi arata bucatile albe infasurate in hartie de caiet de matematica.

– …de la nucul meu din gradina! Ii cel mai falnic nuc din sat, da’ si cel mai bun!

– Ete na?!…

– Zau spui conita! Uite, ia de gusta!

Iau, cum sa nu iau, ca-mi era gura plina de saliva. Dar si banutul cel nou din buzunar ma durea de-mi ajungea pana-n inima ca un junghi. Ajunsa in gura, bucata de halvita, pacatoasa, se topeste instantaneu, dezvelindu-mi nucile numai bune de rontait. In aceeasi secunda mana mea tasneste din buzunar cu banutul.

Mosul imi face cu ochiul sugubat. Stia el de ce vine toata lumea la Zbor si pe el il cauta primul.

Cand mana cu banutul mi-a ajuns in dreptul ochilor, cu o ultima sfortare, incerc

– Da nu-i rau ca ai invelit in hartie de caiet de matematica?

– Nu-i rau conita, ca uite, tii de-aici si mananci fara sa te murdaresti.

– Da, da’ ai rupt caietu’ si caietele si cartile nu se rup!…- mai incerc cu o ultima sfortare, in timp ce mana cu care tineam banutul strans incepea sa-mi tremure.

– Nu-i bai conita, ca la mine au crescut copiii, cin’ sa mai faca la artimetica? – si rade din nou ca pentru sine

Ma dau invinsa, dau drumul la bani si iau halvita cata pot duce in amandoua bratele. Ma inrosesc de rusine, pentru gestul de om lacom si dau sa pun halvita la loc si sa iau doar o bucata. Mosul rade de se cutremura, dezvelindu-si dantura impecabila care mie mi se infige direct in creier, pentru ca mie abia imi cadeau dintii si eram ferm convinsa ca era din cauza draciilor facute si ca n-o sa-mi mai creasca niciodata altii.

– Auzi?

– Da cuconita.

– Ii bun, daca auzi. Auzi, da’ cati ani ai?

– Cred ca anul asta am facut 98…

Imi fac un calcul rapid in cap. Imaginea danturii lui perfecte ma scoate din minti.

– Si cat mai ai de gand sa traiesti?

Mosul rade si mai tare.

N-a fost o intrebare rea. Ma gandeam ca e atat de batran si ca poate el e unul din duhurile muntilor Dobrogei si asta ma facea fericita. Mi-ar fi putut spune atatea povesti!…dar eu trebuia sa stiu cu siguranta cat mai traieste ca sa-mi fac un calcul, pentru ca din toamna intram la scoala si eram ocupata tare pana la vacante. Trebuia sa planific atent totul.

– Apoi cat o vrea Dumnezeu conita! – si-si ridica ochii spre cer, privirea ii devine serioasa si isi face cruce cu atata daruire ca am scapat halvitele din mana.

Un drac de plod se repede si-mi insfaca una, eu ma bulucesc peste el, se isca si colbul si pana sa ne ridicam il burdusisem deja cu cateva scatoalce zdravene

– Sa nu mai furi, ma, ca te zic lu tact-tu! Io am dat banutul meu cel nou pe halvita si tu furi?! Mai na una sa te-nveti minte al’dat’!

Ma maniase peste poate patania asta, dar eram fericita ca-mi recuperasem halvita. Acum trebuia sa vad cata imi ramanea mie.

Mosul radea in continuare.

-Ia-o pe toata cuconita si daca mai vrei, iti mai dau si cu vanilie.

– Nu mananc cu vanilie! Da’ cat face halvita? – caci ma tunase o idee cum ca dadusem prea multi bani pentru doar doua brate de halvita. Da- nici mosu’ nu-i prost si scoate un mar infipt intr-un bat, uns tot cu caramel. Asta m-a convins ca lucrurile erau cum trebuie.

Mosul face cu ochiul peste mine. Ma intorc. Tata cu varu-meu se prapadeau de ras. Io ma simt umilita, imi acopar prada cu totul si trec pe langa ei in fuga urland:

– Voua nu va dau, miseilor!

Ei rad si mai tare, iar eu ma intorc spre tata. Imi scot tricoul din pantaloni, pun halvita in tricou si-ntind iar mana, hotarata.

– Pentru ce vrei acum? – ma-ntreaba tata, stergandu-si lacrimile de ras.

– Pentru roata! Is mare, am 6 ani si am voie!

– Pentru roata nu-ti dau ca ma bate mama.

Ma scarpin in cap, ocazie cu care constat ca eram lipicioasa de la halvita, ma gandesc…ma gandesc…

– Bine, tu-mi dai pentru calusei si io ma duc in roata si toate-s bune!

– O mintim pe mama, adica?

Na belea! Pe mama nu o putem minti prin defintie. Ma mai scarpin o data in cap. E greu cu oamenii mari! Si oftez din rarunchi…da-mi tuna o idee:

– N-o mintim! O pacalim!

– E la fel de rau!

– Mda…si cum facem?

– Nu stiu. Tu ai solutii mereu!

– Stiu! Te dai cu mine!

(necastigator sa-i spui tatei sa se dea in roata cu lanturi)

Tata se uita lung, lucru care insemna ca solutia e proasta rau. Ma mai scarpin…Ma-norc spre varu-meu

– Te dai tu cu mine! Esti om mare, asa ca am voie!

Se preface serios, se preface ca se gandeste si, cu chiu cu vai, dupa ce ma taiasera toate naduselile, se da convins.

Tata imi da iar bani. Stie ca nu o sa vin oricum cu rest, pentru ca pana la lanturi mai erau o multime lucruri. Si-n plus, moneda asta nici nu era noua, deci era de cheltuiala fara limita.

Il insfac pe varu-meu de mana si ne pornim: un urias si-un pitic cu poala tricoului plina de halvita cu nuca de la Mosu’.

La lanturi ii dau drumul la mana si ma intorc serioasa catre el:

– Uite, stii ce e, tu ma astepti aici!

– Pai nu ne dam impreuna?

– Nu, ca ma faci de ras. Numa’ copiii se dau in lanturi cu oamenii mari!

Fara sa-i mai astept raspunsul, m-am intors cu spatele si m-am urcat. Imi vedeam pentru prima data in viata „mosia” de sus. Adica toata Dobrogea.

Cut

Stateam pe prispa inalta si asteptam, savurandu-mi halvita, intre bombanelile matusa-mii nemultumita ca-s prea slaba, ca nu mananc „mancare de oameni” si imbratisarile ei venite surprinzator si asteptam. In casa era un fel de sfat al batranilor. Pentru mine, oricum, toti erau batrani. Pana si varu-meu care avea 20 si ceva de ani. Pai iti dai tu seama cat e sa ajungi sa faci 20 de ani?!!! Hăhăhăăăăăăă!!!!….

Curtea era plina de sateni. Iuresul Zborului se auzea ca venind de departe.

Fratele bunicului a inceput sa le vorbeasca satenilor. Ziceau ceva de cules, de organizat, de cine si ce trebuie sa mai faca in sat….Nu-i bagam de seama, pentru ca astea nu erau lucruri pentru mine. Si in plus deja mi se facea un pic rau de la atata halvita, dar nici n-o puteam lasa asa…nemancata…

….

Cand m-am trezit era deja racoare. Masa nu era pusa pe prispa lata cat inca o alta casa si de vreo trei ori cat mine ca inaltime, ci in curte. La masa era si popa….O bagasem pe maneca. Iar o sa ma intrebe de ce n-am venit la biserica!

– Saru’ mana, Parinte!

– Sa fii binecuvantata!

Stateam cu privirea in pamant. Stiam ce urmeaza!

– Ti-a placut la Zbor?

– …mhimmm…’m placut, Parinte.

– Ai mancat halvita de la Mosu?

– Mancat, Parinte.

– Si ce ti-a mai placut?

– Hora, Parinte

– De ce ti-a placut hora?

– Ca era vesela si ca tata mi-a povestit ca pe vremea lui faceau colectie de carti postale ilustrate de prin toata lumea asta.

– Aham…da’ ce-are hora cu cartile postale?

– Pai are, Parinte! Ca oamenii astia se marita (la mine in cap si barbatii si femeile se maritau) si fac copii si la copii tre’ sa le spui povesti…si-apoi…cat sa le spui povesti, daca nu ai inspiratie? Mare pacat, Parinte ca nu mai e cu carti postale ilustrate, mare pacat!….

Mesenii se amuzau copios de logica mea, dar eu chiar ziceam adevarul.

Am tacut…

– Da’ a venit tusa Maritza sa aiba grija de tine de cand ati venit in sat?

Hait, ca se apropie intrebarea!

– A venit, Parinte. Si mi-a adus o cruciulita. Na, uite, e din argint!

– De cand vorbesti tu cu na? – ma intreaba tata serios si usor suparat de vocabularul meu.

– Pai aici asa vorbesc. Acasa vorbesc ca acasa.

– Te invit sa vorbesti peste tot la fel, don’soara!

Pun cornul in pamant. Poate cu ocazia asta scap.

– Si ti-a zis Marita povesti?

– Ihi!!!!….aaa….da, parinte, mi-a zis.

– Rugaciunile vi le-ati facut aseara?

Asta e! M-a prins!

– Facut, Parinte! Da’ sa stii – ma pornesc a turui ca moara stricata, ca mai bine zic io decat sa ma intrebe el, ca la biserica n-am ajuns ca am dormit frumos!

Rade toata lumea, rade si popa si ma ia in brate. Imi face semnul crucii pe frunte, ma binecuvanteaza si nu se lasa

– Dar de mancat, cand ai de gand sa mananci?

– Cand mi-i foame, Parinte, cand mi-i foame! – si sar din bratele popii si ma asez pe scaunul meu, ma apuc sa cer bucate si nu-mi scot ochii din farfurie decat tarziu, cand m-am asigurat ca nu mai e nimeni atent la mine….

Nota: Zborul este sarbatoarea care desemneaza ziua hramului bisericii din satele situate in nordul Dobrogei, iar in acest caz si inceputul lucrarilor agricole de toamna🙂

2 gânduri despre „Secvente

  1. Multumesc din suflet!🙂 Am multe amintiri in traista, da’ cand sa ma astern pe scris constat ca se bulucesc toate pe varful condeiului si cand sa iasa, iaca dispar🙂

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s