Din categoria – ce sefeuri mai visez eu

Picture 114 roqbrune cap martinSe facea ca eram la munte…pe un munte necunoscut mie pana in acel moment. Traversam toate emotiile necunoscutului, ma bucuram de peisaj si de aer. La un moment dat am ajuns intr-un punct si spun bine punct, caci locul era fix cat talpile mele.  Prima data m-am uitat in jos. Undeva in fata- sanga, se deschidea o carare frumoasa. Roci de un negru ca abanosul aveau niste forme spectaculoase si, cat putea privirea mea sa cuprinda, pe masura ce cararea cobora, rocile deveneau din ce in ce mai deshise la culoare pana la un alb stralucitor. Peisajul era mirific. Si cu toate astea, in interiorul meu o voce mi-a spus ” nu te duce in jos, ci in sus, mereu in sus”.

Asa am vazut ca undeva in fata- dreapta se deschide alta carare. Aici peisajul era simplu – doar iarba cat vedeai cu ochii. Traseul cu siguranta parea mult mai usor, dar stim cu totii cat de greu e sa urci, desi mai…hmmm…uite ca nu stiu cum sa-l definesc mai bine decat plictisitor cumva, prin lipsa provocarilor.

Am ridicat din umeri si am pornit pe cararea simpla ce parea ca duce in sus. Dupa nici cativa pasi cararea mea a inceput sa se desprinda de sol si s-a transformat intr-o scara. Larga la inceput, aproape majestuoasa. Nu era greu de urcat, ba chiar surprinzator de simplu. De la o bucata de vreme, chiar devenise plictistoare scara aia, desi parea ca se ingustase usor. Un gand imi sopteste – „ce pacat ca esti singura pe scara asta” – dar alung gandul si-mi propun sa descopar unde duce scara.

Era alba, dar nu stiu sa-ti spun daca era piatra obisnuita ori marmura ori ciment ori pur si simplu un nor. Dupa putin timp scara a inceput sa se ingusteze amenintator. „Pentru ca in urcare mereu esti singur” – imi sufla din nou gandul si din nou mi se strange inima la replica lui. Il alung. Distanta fata de pamant e enorma, muntele aproape ca nu se mai vede, eu nu simt oboseala, dar incep sa simt spaima la vederea ingustimii scarii si imi dau seama ca la un moment dat voi ajunge, cel mai probabil, pe o treapta pe care voi putea sa stau, cel mult, in varfurile degetelor unui singur picior. Si apoi…ce?…Era ciudat cum simteam ca de acolo nu poti cobori normal. Simteam cu toata puterea fiintei ca de acolo nu poti decat sa cazi. Si spaima crestea, devenea panica si crestea si ea pana devenea nebunie curata. Mi-am propus sa respir adanc si sa explorez in continuare, atata vreme cat nu puteam cobori si nici nu mai aveam voie sa fac pauze lungi. „Ce-o fi o fi” – mi-am zis…”o sa gasesc o solutie, cumva…” – si-a continuat.

La un moment dat am alunecat si probabil ca spaima a fost cea care m-a ajutat sa ma prind de o treapta. M-as fi facut praf si pulbere pana jos. M-am chinuit enorm sa ma catar inapoi pe scara, pentru ca, asa cum se ingusta de la o treapta la alta, era greu. M-am prins intr-un tarziu si cu picioarele de o treapta mai de jos. Am simtit doar chinul de a reveni pe scara, nu mai stiu cum am facut-o. Am respirat din nou adanc. Am incercat sa ma uit in jos, sa evaluez ce s-ar fi intamplat daca….dar am renuntat repede, dupa ce ochii mei parcursesera suficient si nu descoperisera altceva decat gol. Bratele imi erau ranite si ma durea fiecare portiune din mine. Daca tot nu am incotro, am sa urc, mi-am spus extrem de determinata.

Am mai cazut in felul asta de cateva ori si de fiecare data spaima era din ce in ce mai mare, energia din ce in ce mai putina. Am ajuns pe cea mai inalta treapta si era exact asa cum mi-o imaginasem – stateam pe varfurile degetelor unui singur picior. „Nu poti sa stai asa la infinit” – mi-a suflat gandul. Asta stiam si eu. „Ce-o sa faci?” revine el. Nu stiu. Chiar nu stiu. E bine sa fii in varf. E rau ca esti singur, dar aici n-ar fi fost loc de mai multi. E ciudat, dar am sa ma arunc. „Ai sa mori, cel mai probabil”. Poate…Dar si sa stau ca proasta in varful parului nu cred ca e prea castigator. „Si…ai curaj?” Mi-e frica, dar am curaj. Daca nu pot sa cobor normal, ma arunc. O sa vad si eu cum e sa fii, macar pentru cateva momente, Icar. „Asta-i cea mai mare prostie pe care am auzit-o vreodata, dar trebuie sa-ti spun ca-ti admir curajul.” Nu stiu daca e curaj sau inconstienta. E ceva ce simt ca trebuie sa fac.

Si fara sa mai stau pe ganduri, temandu-ma de faptul ca as putea sa ma razgandesc, am intins bratele si m-am aruncat in hau.

N-a fost rea deloc senzatia. Ma rog, asta dupa ce mi-a trecut spaima si m-am abandonat. Si nici nu ma asteptam la ceea ce a urmat.

M-am ridicat de la pamant si m-am scuturat, ca si cum doar m-as fi impiedicat si as fi cazut. Nu aveam nici o urma de lovitura. Ori poate nu vedeam prea clar in momentul acela. Si tot fara ganduri, am pornit pe cararea ce ducea in jos. Desi era splendid in jos, atunci cand am apucat sa cobor, aveam sa constat cat de greu e traseul, cat de plin de surprize de toate felurile si cat efort presupune. Doar ca aici aveam voie sa iau pauze cat de lungi simteam ca am nevoie sa-mi recapat respiratia, sa admir peisajul, sa ma minunez de copacii aceia contorsionati parca sub penelul unui artist cu minti sucite.

Surprinzator a fost sa constat cat de multi oameni erau pe acolo.

Cineva chiar s-a oprit la un moment dat si mi-a zis, ca si cum eu as fi lansat intrebarea: „Si eu m-am luat dupa iluzie, doar ca eu, spre deosebire de tine, nu m-am aruncat de pe scara. Eu am cazut. De aceea peisajul meu, aici, e diferit fata de al tau.”

N-am priceput de la inceput ce vrea sa spuna cu diferenta de peisaj, asa ca mi-am continuat drumul.

Pe langa mine treceau tot felul de oameni – unii abordau traseul ca mine – o plimbare interesanta si plina de surprize si de imagini si de sentimente, altii alergau urland ca hienele, altii radeau in hohote ca nebunii – parand sa fie covarsiti de ceea ce li se intampla.

Din nou s-a oprit cineva langa mine. Am stat asa, umar langa umar privind in zare la minunile naturii si la un moment dat mi-a zis: „mi-e mila de cei care nu au curaj nici sa urce nici sa coboare”. Si-a plecat in liniste mai departe. M-am uitat mirata in sus. Undeva, departe, o multime de oameni parca buluciti si inspaimantati se uitau cand in jos, cand in sus, dar pareau incapabili sa decida pe unde vor sa apuce ori daca vor. Am simtit…tristete la adresa lor. Le-am facut semn cu mana ca totul e ok si s-au retras inspaimantati. Nu stiu daca la vederea mea ori altceva i-a speriat asa de rau. In mine era o pace adanca.

Si mi-am continuat drumul, realizand brusc faptul ca absolut fiecare detaliu pe care il remarc e o parte din mine. Si mi-a placut si mai tare drumul asta, asa ca mi-am continuat plimbarea.

M-am gandit daca regret vreo secunda ca  am „pierdut” atata vreme sa urc pe „scara iluziei” – caci n-am stiut sa-i dau atunci un nume mai potrivit – si am constatat ca nu. Probabil as fi regretat daca n-as fi facut-o. Macar acum stiu ca ma aflu in sfarsit in locul potrivit, alaturi de oamenii potriviti si in mijlocul celui mai spectaculos peisaj din cate se pot afla.

Oh si da am luat si aici multe cazaturi. La unele am ras in hohote, distrandu-ma sa-mi imaginez ce fata am, la altele am plans, la altele mi-au dat lacrimile de durere, dar fiecare in parte m-a facut sa mai observ ceva nou, ceva ce poate n-as fi vazut stand in picioare. Coborarea e mereu mai grea decat urcusul, desi iluzia iti arata altfel lucrurile. Stiu insa, ca la final, va fi liniste, bucurie si bine, nu cadere in neant.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s