Cand lipsesti de la un examen, Dumnezeu te pedepseste cu un accident de masina (1)

Cand se puse pe prima tura de viscol, am crezut ca-i jucarie. N-a fost. Zornaiau tablele de pe casa vecinului de ziceai ca vine apocalipsa in reluarea a enșpea nu alta.

Peste toate astea, m-am ales cu un caine pe care as vrea sa-l dau, da’ n-am cui. Frate, simte asta cutremurele mai ceva ca cel mai tare prezicator al tuturor timpurilor. De la 2.4 in sus, tot ce tine de zgaltaiala terestra ii induce animalului din dotare o stare de agitatie de-mi vine sa-i sparg capul, sa-l arunc pe luna si inca vreo cateva pedepse pe care nu le pot mentiona in gura mare. Si agitatia lui porneste cu 2-4 ore inainte de orice seism. Daca nu se potoleste jivina devin si alcolica si drogata, ca deja is pe calmante din cauza lui.

Mno, cu tot viscolul, ma gandesc ca trebuie sa fiu curajoasa de dragul nepoata-mii care avea examen in aceeasi zi cu mine. Chiar daca ea are fix cu douaj de ani mai putin si imi aminteste in fiecare secunda cat de „jmekera” eram eu la varsta ei, da’ la patruj de ani…se mai duce jmekeria…. Asa ca ne pornim de dimineata, p nameti si viscol sa infruntam Bucurestiul, caci de scos masina din nameti, nici vorba.

Bai am avut niste emotii de nu va pot spune. A fost primul examen oral din tura asta de studentie. Acu’ pot sa recunosc: mi-as fi dorit sa am pampers pe mine, zau.

In fine, totul se termina cu bine, cu un 10 frumos semnat de cel mai drag profesor mie din semestrul I.

Ajung acasa si ma jur pe ce am mai sfant ca nu mai fac sportul asta, fie ce-o fi.

Luaram metroul de dimineata. La intrarea in statie, nepoata-mea exclama:

– Dar ce frumoasa e statia asta!!! Si ce curata!…

Eu nu puteam sa vad decat „kiciopterenia” aia de combinatie de marmura, metal argintiu si metal vacsit in rosu „burgundy”, sinistrietatea culoarelor lungi pe care nu era nici mama dracului, nu doar dracul in persoana si cred ca daca as fi auzit vreo respiratie de ceva care sa para cat de cat viu, chiar si fara pistol, omoram la metru fara sa analizez inainte. Mai ales ca eram raspunzatoare de „copil”.

Frate, e greu sa fii om mare, zau asa!

Nu mult mai tarziu aveam sa inteleg ce voia sa spuna nepoata-mea. Adevarul e ca in metrou nu mai intrasem decat o singura data in ultimii….haaaa….hai sa spunem – in ultimii multi ani. Mi-au venit in minte sute de scenarii de filme de groaza (horror adica, ba!) care s-ar putea filma prin statiile prin care am trecut. La oameni n-avui vreme sa ma uit ca urmaream set-up-ul.

Asa am descoperit, de pilda, ca o tabla rupta de douaj de ani, de la Universitate, e tot acolo. Adica gaura, cum ar veni.

La intoarcere – belea, ca m-am decis sa schimb in alta parte. Fratioare, io-s o fiinta extrem de logica si (cred) printre putinele femei cu orientare spatiala iesita din comun, dar metroul romanesc m-a rapus. Ma declar invinsa, na! Asa ca, simtindu-ma eu ca o femeie lipsita de putirinta, caut…o ceva….un ceva…care sa ma destepte. Vad niste scari. Dau sa urc pe ele si constat, cand nici nu se terminasera bine, ca duceau fix afara. Deci nu e bine. Ma intorc si ochii imi cad pe un afis printat pe un amarat de A4: „Pentru acces exterior, luati liftul. Pentru M4 urcati pe scarile din dreapta.” Ma uit in dreapta. Zidul facea unghi de 90% (mai mult sau mai putin perfect functie de cat alcol avusesera la bord constructorii) cu….guess what?….alt zid.

Deci nu e bine. NU E BI-NE! Ma dau de dupa colt. Urmatoarele scari „la dreapta” erau undeva la mama dracului in praznic. Alea-s! – si ma pun pe mers vioi, multumita de faptul ca nu-s asa de proasta.

Urc scarile si nu zaresc decat un „badigard” de la o…firma de din astia. Baietul era jmeker, ma-ntelegi. Dadea din cap in ritmul unei melodii doar de el stiute (si ma jur ca nu am vrut sa stiu ce melodie e in capul lui), scuipa seminte si incerca diverse tipuri de mers jmeker, probabil dupa cum vazuse el in filme.

M-am abtinut din toate puterile mele (si asta e mare lucru) sa nu rad ca o cretina si, cu venele umflate pe tample, il intreb daca ma poate deslusi. Nu pare sa inteleaga ce ii spun, asa ca ma regrupez, mai ceva ca fortele NATO de mentinere a pacii si reformulez.

Isi da tacticos, cu degetul sexual, caciula mai intr-o parte si imi raspunde printre dinti si o coaja de samanta:

– Luati trenul inapoi, va intoarceti in Basarab si acolo schimbati.

– Nu se poate!!! De acolo vin! Stiu ca si aici se poate schimba.

– Nu se poate! – zice sec.

Frate, nu ma face sa mor de inima, ca vreau sa scap mai repde din mizeria asta! – urlu in gand, iar el ramane impasibil, caci, din pacate, nu ma setasem pe modul de telepatic transmission.

Si pe gura:

– Si de aici nu pot? Adica…am vazut pe harta ca se poate…????….

Imi mai arata o data deshtul sexual, cu care face aceeasi miscare elaborata de mutare a caciulii – un fes amarat si jerpelit care m-a infiorat doar la perspectiva gandului ca as putea lua paduchi de la el, dupa care se scobeste in nas, scoate ce are de scos si in timp ce ruleaza tacticos o biluta, pare ca a atins iluminarea, caci imi ranjeste sadic in timp ce-mi spune:

– Aaaaa…..ba da….da tre’ sa iesiti si sa intrati din nou.

Daca n-as fi fost atat de preocupata sa scap din mrejele metroului vrajitor, jur ca as fi crezut ca ma injura de mama si l-as fi pocnit!

Imi explica ceva atat de alabmbicat ca-mi vine sa-mi smulg parul din cap si incerc sa sintetizez eu, ca sa-l ajut. Se pare ca a mers.

Trebuia sa apuc din nou pe scarile din partea ailaltaaaaaaaaa….alea cu afisul A4, sa ies din metrou, sa gasesc exact ca in treasure hunt  tunelul potrivit pe care sa apuc, sa infrunt toate ispitele ce-mi ies in cale – de tipul altor tuneluri ciudate si sinistre si, daca ies victorioasa din incercarea asta, am sa ajung la cealalta bucata a metroului de la Gara de Nord, de unde puteam sa iau un tren catre M4.

Zis si facut. Sinistrietatea acelui tunel poate fi, cu greu, descrisa in cuvinte. Nici cele mai grave filme horror nu au avut parte de asemenea locatii, va jur!

Cum faza cu respiratia fusese la „plimbarea” de dimineata, am zis ca e cazul sa aduc ceva nou in scenariile mele. Am si fost ajutata de Metrorex, caruia, pe aceasta cale, tin sa-i multumesc, asa…cam ca la Oscar. Camerele video erau atat de dese, sentimentul de claustrare atat de puternic, incat am simtit nevoia, cum am zis, sa imbunatatesc scenariul.

Mi-e mila, iar pe aceasta cale tin sa-mi exprim public parerile de rau bietilor oameni care monitorizeaza acele camere, pentru tot ce le-a fost dat sa vada.

La o camera am facut karaoke, pentru ca, de departe, este unul dintre lucrurile pe care le urasc cel mai tare pe lumea asta. La alta, le-am zis un monolog. La alta am facut un spectacol de balet clasic, acompaniindu-ma de vocea mea de genocid. La alta, le-am servit balet contemporan, la alta le-am zis o poezie …si tot asa…pana se terminara „big brazarele”

In statia cu princina – doua linii. Una, doua. La ambele scria ca se merge in aceeasi directie. Era cam mult. Mi-a fost simplu sa aleg, caci la una dintre linii era deja tras un tren. M-am bucurat, sincera sa fiu, ca avea vagoane „de pe vremea mea”

Adica astea:

IMAG0018

Ma, nu era nici dracu’! Moment in care ma ia cumva…asa…o stare….Dar starea n-are vreme sa se instaleze ca la linia cealalta trage alt tren.

Na belea!

Ies, cumva nedumerita, in speranta ca intalnesc vreun vertebrat. Nici tipenie. Intelegi „nici tipenie”? Erau doua trenuri fantoma. Nu vorbea nimeni in microfoane, nu iesea si nu intra nimeni in vagoane.

Aia-i! Cred ca m-am pierdut in imaginatia mea!

Ma asez pe peron, in mijloc si nu ma duce capul sa cant altceva decat „‘aaammmeeellloooorrr diiiiin luuuumeeaaaaa-ntreaaaaaaaggaaaaaaa”.

Pana la urma intuitia mea se pare ca functioneaza corect, ca numai ce aud

” ‘Zgura ma-tii de boratura, pe unde-mi esti ma sa te iau la omor?”

Inghet, caci nu vad si posesorul vocii. Apare mai tarziu. Era piftie! Dar ce zic eu piftie?!….Raft, nenicule! Ochii rosii, injectati mai ceva ca la cainii cu turbare, fata congestionata, asudat.

Ma vede si ramane descumpanit. Si eu la fel, doar ca eu nu mai aveam alte vorbe la mine, cazuta fiind intr-o stare de tampeala vecina cu catalepsia.

Ma analizeaza ca un cocos gata de lupta. Si eu pe el. Bat eu, ca am niste ochi ca curu. Unde dreaq ai mai vazut tu ochi kaki? Ca d-aia si  la aeroport ma tin aia de ma plictisesc pana ma cotrobaie prin toate bazele de date cu infractori internationali! In momente ca astea ma urasc sincer si dezinteresat. Ma, daca ma omoara ceva e ca nu m-a facut si pe mine mama – normala, macar dintr-un singur punct de vedere!

Da’ mizez pe factorul surpriza si scot pieptul inainte (aka indrept coloana, ca de piept nici nu poate fi vorba), ‘mi-au fata aia de om sigur, desi aveam genunchii ca ciocolata pusa pe calorifer si-ntreb:

– Nu va suparati, sper Jiului, ce tren ar trebui sa iau?

Nu vreau (din nou!) sa stiu ce raspunsuri rulau pe ecranul interior al omului cavernelor, cert e ca l-am dezamagit. Prietene, stai linistit, nu esti primul, e o coada imensa la care trebuie sa te asezi! – imi spun linistitor in gand.

– Or’care – raspunde sictirit si dezamagit ca nu reusise sa smardoiasca (iar!) pe nimeni.

Ma incurca raspunsul lui.

Matematic: daca doua trenuri pleaca din acelasi punct, la aceeasi ora (ca asa era afisat pe ecrane) si trebuie sa ajunga intr-o statie, la aceeasi ora….guess what?

Ma gandesc la viscolul de afara mai bine si concluzionez ca imi asum riscul. Ce-ai, ma?!…Pai baietii aia de se uracara ei pe Aconcagua, nu patira una ca asta!

Ma si vad inmormantata cu onoruri militare, cu salve de tun si interviuri ale unor plangaciosi care oricum nu m-au cunoscut niciodata si mi se inmoaie inima de mila mea. Dar am zis ca-mi asum, asa ca o fac.

Si cum ma imprietenisem deja cu vagonul gol, ma duc inapoi in bratele lui.

Habar nu am sa va spun cate statii au fost. Cred ca eram pe pilot automat, mai ales ca la o statie (nu stiu care) se urcase un nene dubios cu privire galesa, lucru care m-a facut sa-mi amintesc brusc de cat de proasta am putut sa fiu sa nu-mi iau laptopul in rucsac de diminata. Macar cu ala, aveam un spor la dat, nu alta!…

Cobor in statia Jiului, fericita cum nu se poate spune….doar ca deja am obosit de atata scris in seara asta, asa ca am sa continuu maine povestea asta, daca nu va suparati… 😀

P.S. Romania are o geografie extraordinara!

Anunțuri

13 gânduri despre „Cand lipsesti de la un examen, Dumnezeu te pedepseste cu un accident de masina (1)

  1. Probabil ca drumul cu metroul facea parte din examen!!! Simplul fapt ca ai ajuns teafara de acasa la examen si retur meritai 10!!!
    PS: Care tren a plecat primul din statie? Cel in care te-ai urcat tu sau celalat? Caci simultan era imposibil – zic eu 😉

    Apreciază

  2. @Ionut: scria in titlu ca e doar prima parte, ca ma luai cu vorba. Asa ca stay tuned, vorba cantecului :))
    M-am urcat in ala din dreapta, daca mai conteaza 😀

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s