Ganduri de duminica

Eu cred ca am avut cea mai frumoasa viata de copil din cate se pot imagina. Lucru simplu, atata vreme cat, din ce imi amintesc, am trait o singura copilarie, intr-o singura familie. Trecand peste glumite si stil, ma gandam, a propos de subiectul cu fetita plecata de acasa, cum a fost viata mea, din acest punct de vedere.

In ambele familii – si cea a mamei si cea a tatei, credinta in Dumnezeu era ceva firesc, lipsit de orice forma de exagerare si de habotnicie. Am invatat cand eram mica rugaciunea cu „inger ingerasul meu” si imi imaginam ca ingerasul acela al meu e tot un copil ca mine, doar ca un pic mai mare, cam asa…cam ca frate-miu si are grija de mine ca de o sora mai mica. Mari tangente n-am avut cu el, in sensul in care nu vorbeam cu el si nici nu i-am facut din prezenta o stare de fapt. Il simteam cumva, cu sufletul, alaturi de mine si, uneori, seara, ii ziceam rugaciunea ca sa ma ajute sa adorm. Nu stiu sa explic altfel.

Pe bunica din partea mamei mi-o amintesc ca mergea la biserica si tinea post, dar nu tin minte ca vreodata eu sa fi fost fortata sa merg la biserica ori sa tin post. Am vrut si eu sa merg cu bunica la biserica si chiar am facut-o de veo doua ori, cred…M-am plictisit repede. Popa vorbea ca pentru sine, caci nimeni nu intelegea ce balmajeste el acolo. Asa ca nu am resimtit nici dorinta, nici chemare si nici vreun drag sa mai merg. Mai tarziu aveam sa aflu si cate riscuri isi asumasera ai mei pentru ca eu sa merg in acele zile la biserica, dar asta e o alta poveste.

Acasa, tata imi arata o carte foarte veche, de pe vremea strabunicii mele, carte imbogatita de bunica mea (cealalta bunica) cu ilustratii. Era, pe scurt, povestea Vechiului si Noului Testament, in fragmente scurte si pozitive. Asa ca mi-a placut cartea aia. Puneam intrebari si mi se raspundea intotdeauna, fara ca vreodata sa fi resimtit ca sunt dusa catre indobitocire, fara patimi habotnice, ci simplu, clar, obiectiv, cu multe analogii astfel incat mintea mea de copil sa vada povestea si sa inteleaga morala acelor fragmente.

Prin clasa a IV-a am citit Istoria Religiilor a lui Eliade si unde nu intelegeam aveam dezbateri cu parintii mei. La noi se vorbeau cartile, in casa. Asa au aparut referinte catre alte carti, referinte date de parintii mei, iar eu m-am pornit pe documentare. Religia mi s-a parut intotdeauna, in forma ei scrisa, o poveste, la fel ca si istoria.

Mai tarziu, in valurile adolescentei, cand colegii mei de scoala ascultau trash metal si voiau sa treaca la budism, am stat si m-am gandit. Eu n-am vrut asta. Ma simteam cumva izolata, dar le-am zis ca nu imi doresc asta, pentru ca sunt nascuta intr-o religie pe care inca nu o cunosc, nu o inteleg bine, asa ca a schimba ceva „pour le fleur de cucu” nu mi se pare prea ok.

Ma intorc la copilaria din jurul varstei de 10 ani. Cum ziceam, il citisem pe Eliade si dezbatusem mult cu parintii mei. Am ramas cu ideea ca trebuie sa reiau aceasta carte cand o sa fiu mai mare si probabil o sa inteleg mai bine. In anul ala, insa, mi-am propus sa tin si eu post, asa cum se tine si apoi sa merg la spovedanie la biserica. Sa vad ce simt. Ai mei nu s-au impotrivit.

Cum abia mai tarziu aveam sa ating greutatea de 25 de kile, evident ca nu am putut tine tot postul si nici de data asta nu am simtit ca ai mei ar avea ceva impotriva. Ii simteam ca pe un sprijin mereu. Asa ca am tinut postul cu pricina doar in saptamana de dinaintea Pastelui.

Si m-am dus la spovedanie. In biserica greaca de la Braila te strabate un fior cand intri. E mare tare si e plina toata de istorie si de povesti. Pe mine, sincera sa fiu, cel mai tare ma pasiona tarasenia cu tunelul construit pe sub biserica, pe vremea turcilor. M-am asezat la o lunga coada de babe. Eram singurul copil din biserica. Dupa ce am terminat de uitat la picturile de pe pereti, de admirat linii si culori, m-am concentrat asupra popii. Sedea pe un scaun, cu capul sprijinit in palma dreapta, cu o mina plictisita. Mai casca din cand in cand si nici macar nu se chinuia sa mascheze acest lucru. Babele evlavioase ii pupau intai mana, se asezau in genunchi, isi puneau singure poala popii in cap si incepeau sa zica, iar el casca si mai zicea un „bine, bine”.

Eram dezamagita si cumva dezarmata. Eu imi imaginam momentul asta altfel….special…inaltator…curatitor….Pentru un moment am vrut sa plec, dar eram prea curioasa de discutia cu popa.

(Am senzatia ca v-am mai spus povestea asta pe aici, dar nu mai stiu sigur. Daca o stiti, dati skip, ca n-are rost sa va obositi. )

Ce nu am inteles niciodata, nici macar acum, cand sunt mare, este gestul de a ingenunchea in fata unui om. Mi-a zis cineva ca asta este mandria mea exacerbata care nu ma face sa vad lucrurile clar. Poate ca are dreptate…nu stiu ce sa zic…eu una nu-s facuta pentru asta. Niste versuri binecunoscute, dar pe care nimeni nu le citeaza pana la capat, spun asa:

„Capul ce se pleaca, sabia nu-l taie,

Dar cu umilinta latu-l inconvoaie.”

Pentru mine a ingenunchea in fata altui om are semnificatia extrema a umilintei, a cedarii, pana la urma sinonima cu moatea spirituala.

Copilul de atunci, din biserica, si-a spus ca trebuie sa faca la fel ca toata lumea, ca sa incerce sa inteleaga „de ce”.

Greu a fost momentul ingenuncherii! Dar greul ala avea sa continue cand am auzit intrebarile stupide al popii, care, in capul meu nu aveau absolut nici o legatura cu ideea de spovedanie care ar trebui sa se lege mai degraba de ideea de a spune ce ai pe suflet, ce te framanta. Si, daca ar fi fost asa, chiar daca o sa radeti, eu – copilul de atunci aveam o gramada de poveri pe suflet, despre care nu vorbeam cu parintii mei, constienta fiind ca i-as putea rani. Voiam sa-mi spuna popa, de pilda, de ce ma urasc noii mei colegi de clasa, chiar daca eu vin dintr-un oras fara tramvaie si chiar daca am 10 pe linie; si, mai ales, cum as fi putut sa opresc agresiunile lor la adresa mea – de la cele fizice la cele psihologice. N-a fost sa fie. Popa m-a intrebat daca am note bune la scoala, daca ii mint pe parinti si daca mananc tot din farfurie, apoi, prea plictisit si obosit mi-a facut semn sa ma car.

Am ajuns plina de revolta acasa. A fost buna revolta aia, pentru ca in afara de faptul ca am inteles ca eu nu am ce sa caut in biserici decat cand nu sunt popi inauntru, ca biserica nu are absolut nici o legatura cu credinta, am reusit sa gasesc cuvintele potrivite sa-i povestesc mamei prin toate cele prin care treceam la scoala ori pe strada, fara sa o sperii, fara sa o ranesc. Am plans mult amandoua, apoi ne-am linistit si mama si tata mi-au explicat fiecare nelamurire, fiecare problema pe care o aveam si cum ar trebui sa actionez. Cred ca acela a fost momentul in care mama si tata nu au mai fost doar „mama si tata”, ci au devenit si cei mai buni prieteni ai mei. Adica si pana atunci fusesera asa, dar…altfel…Ufff greu e de explicat chestia asta. Cert e ca ceva din perceptia mea s-a schimbat atunci. Si tot atunci am simtit ca am incetat sa mai fiu copil.

Am avut ocazia sa intalnesc cativa preoti si cativa calugari minunati in viata mea. Extrem de putini. Oameni cu scaun la cap, cu o cultura generala foarte vasta, cu creierii deschisi si cu multe alte calitati si capacitati. Exceptii care confirma regula.

Biserica este una dintre cele mai vechi afaceri din lume. Nu are ce sa caute in scoli decat la nivel de obiect de studiu de cultura generala. Religia nu trebuie predata de preoti! Si cu atat mai putin in acest fel.

Am prieteni dragi mie pe care i-am felicitat ca s-au luptat cu sistemul si si-au retras copiii de la orele de religie si prieteni care, desi speriati ca le vin copiii cu idei cretine despre cum o sa arda in flacarile iadului, indoctrinati pana la salbaticie, nu fac nimic sa-si protejeze copiii. Fiecare stie cel mai bine, nu e treaba mea sa judec. Doar observ ce se petrece in jurul meu. Zic insa, sa nu ne miram de intamplarile care se petrec in jurul nostru.

Atata vreme cat urlati ca in Romania lucrurile merg prost, dar nu va ganditi ca traversati cu copilul pe oriunde, dar numai pe trecere de pietoni nu, ori copilul sta pe locul din dreapta soferului, fara centura de siguranta de cele mai multe ori, eu cred ca nu aveti voie sa va revoltati de intamplarea cu aceasta fetita.

Din punctul meu de vedere toti maturii din jurul ei sunt vinovati – parintii in primul rand, scoala, biserica, societatea in ansamblul ei, reprezentantii puterii (statul adica) si noi ceilalti, care, indirect contribuim la producerea acestor incidente.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s