Stati nelinistiti – am scapat inca o data cu viata!

2012_12_03_spitalul de urgenta florasca 11_rsz
2012_12_03_spitalul de urgenta florasca 11_rszSe face ca un om normal face o alergie, ori cel putin asa considera. Cum era noapte, ia un claritin, sta sub dus sa dispara mancarimile, facand misto de sine insusi ca ar putea avea „raie de la alegeri”.
Rapus de claritin adoarme spre dimineata si, dupa multa vreme, doarme foarte multe ore. La trezire mai are niste semne pe corp, dar stare generala… buna. Iese la o plimbare, se reintoarce acasa, pregateste cina si nu ajunge sa termine de mancat pentru ca reizbucneste si mai virulent alergia cu pricina.
Care da, la prima vedere era o alergie clara. Doar ca manifestari relativ similare pot avea o multime de afectiuni ale organelor interne asa ca omul decide sa mearga la urgente.
Cum avusese deja doua experiente neplacute la Elias alege Floreasca.
Frumos, luminat. La receptie saluta cu zambetul pe buze:
– Buna dimineata!
O fata acra si o voce si mai acra ii raspund omului
– Buna seara! E inca seara!
Si isi pleaca din nou capul in hartii. Omul se uita la ceas. Are dreptate, nu e decat 23:57.
– Va rog sa ma scuzati. Acum pot sa va spun de ce am venit?
Sunt lasata sa astept inca vreo cateva minute, caci formularele erau mult mai importante. Ma tin cu mainile de tejgheaua de la receptie facuta atat de inalta ca, pesemne, nici un om nervos sa nu poata sari sa le ia de gat.
Cand in sfarsit ma baga in seama o face doar ca sa imi faca semn catre colega de scaun, care tacuse malc pana atunci.
Colega imi spune tot acru:
– Buletinu’!
Ma execut si-i dau actul. Mai raspund la doua intrebari. A treia e cheia:
– Ce aveti?
Draci, as fi vrut sa-i raspund, dar nu cred ca ar fi fost relevant.
– Probabil o alergie, dar nu stiu, caci nu sunt medic.
– Urmati linia albastra!
Iau hartia, iau buletinul si ma simt ca in treasure hunt, asa ca urmez linia albastra pana dau cu capul intr-o usa care nu se deschidea. Intr-un tarziu, un domn care statea pe scaun imi sufla:
– Vedeti ca e o ciuperca neagra in lateral. Trebuie sa apasati cu piciorul pe ea.
Execut comanda mecanic si zic si in gand „sesam deschide-te, fire-ai al dracu’!” Si se deschid usile.
Intru, nu ma baga nimeni in seama. Stateam ca o pupaza in fata a 5 persoane imbracate in halate de diferite culori, nimeni parand a fi sesizat prezenta mea, desi prietenii imi spun ca am o personalitate puternica si e imposibil sa nu ma sesizeze cineva intr-o incinta.
Dupa alte cateva minute o tanara ma intreaba de sanatate.
– Pai cu sanatatea am venit – zic. Stupid stiu sa raspund, dar tipa nu pare sa se prinda de gluma.
– Asa…deci ce aveti?
– Eu cred ca e alergie, dar nu stiu, pentru ca nu sunt medic.
Sunt invitata sa ma asez pe un pat. Nu ma intreaba nimeni nimic. Aceeasi tipa care imi cautase de vorba se apropie si incepe sa pregateasca o perfuzie. O las sa-si faca treaba. Nu mai stiu care sunt procedurile, au trecut multi ani si multe s-au schimbat…
Inainte sa imi bage branula constat ca am doua intrebari punctuale si o opresc din actiune, incercand sa ii adresez intrebarile cu pricina. Pare partial deranjata, partial „ma doare-n cur, da’ tu zi”
– Sunt cumva suspecta de AVC? (accident vascular cerebral, pentru necunoscatori)
– Nu – raspunde intrigata. De ce?
– Pai de ce imi puneti Manitol?
Se uita mirata la perfuzie. Nici ea nu stie. Apare o doctorita tanara si care parea nefericita ca e de garda.
– De ce-i pui Manitol? – intreaba si ea
Nici doctoritei nu stie ce sa-i raspunda…
Pleaca spre sertarul cu pungile de seruri pentru perfuzii. Se reintoarce cu o punga de solutie Ringer.
– De ce imi puneti branula verde, ca nu sunt cal? Am vene vizibile, dar subtiri. Branula roz este pentru mine. (n.a. culorile branulelor indica diametrul furtunasului din plastic ce se insereaza in vena)
E nervoasa si nu-mi raspunde, asa cum nu-mi raspunde nici la intrebarea referitoare la cele doua fiole pe care urmeaza sa mi le puna in perfuzie.
Incep sa ii spun cum a debutat toata tarasenia asta la mine, ca am luat claritin, inclusiv cu o jumatate de ora inainte de a ajunge la spital – si asta pentru ca e important ca nu cumva ei sa aiba intentia de a-mi administra un alt medicament care sa se bata cap in cap cu claritinul.
Se uita la mine si-mi spune
– Asta o sa-i povestiti doamnei doctor, nu mie, ca eu sunt asistenta.
– Bine, dar e normal sa imi adiministrati medicamente inainte de orice analiza?
Pesemne doctorita tanara aude si se prezina cu o fata si mai nemultumita. Cere sa mi se ia tensiunea si sa mi se faca un ekg. Maxim! Tensiunea 8:4. Bine ca nu mi-a bagat manitol ca imi luam la revedere partial color!
Incerc sa ii spun despre ce am patit. Nu pare interesata decat de ceea ce am mancat. Exclusiv de asta. O intrerup:
– Si daca nu e o alergie? Daca e altceva?
– E alergie, SI-GUR!
N-o contrazic. In fond, cu ani in urma, un medic exceptional, in timpul practicii in spital, in facultate, imi spusese ca sunt un diagnostician cum rar i-a fost dat sa vada. Si cu toate astea, NU sunt medic, iar legatura cu spitalul nu am mai avut de enorm de multa vreme.
In mai putin de jumatate de ora semnalizez ca ma simt din ce in ce mai rau si ma straduiesc sa dau informatii clare, scurte, concise. In spital nu e timp de povesti.
Doctorita tanara se gandeste ca ar vrea sa imi bage adrenalina, dar nu are voie fara acceptul unui medic primar. Intre timp starea mea se agrava de la o secunda la alta. Intru in soc anafilactic si ea cheama un medic cu costum rosu ca al SMURD-ului. Tanar si el, vine langa mine. Imi place. Are simtul umorului. Imi spune ca arat ca un albanez in durere. Radem. E bine.
Mi se baga 1 ml de adrenalina. Mai apuc sa le spun ce greutate am, dar era prea tarziu.
Intru in fibrilatii si sunt dusa cu pat cu tot la resuscitare. Doctorita tanara se panicheaza. Imi spune sa respir adanc. Eu sunt calma.
– Nu va speriati, sunt in fibrilatii, e normal, imi explodeaza capul de durere si am tot corpul amortit. Fac secuse musculare. Preventiv, ca pe planeta de unde vin eu asa e moda.
– Respirati adanc si nu va speriati!
Ea e mult mai speriata ca mine, pentru ca eu ma zbat de sar cu pat cu tot.
– Nu sunt speriata, stati calma, e normala reactia dupa atata adrenalina. Stati calma, o sa fiu foarte bine in curand.
La Resusicitare sunt pusa imediat pe monitoare. Ma uit si citesc parametrii. Sunt bine. Tensiune 12:6, puls 120 in scadere, nivel de oxigen in sange %.
– Nu va mai uitati la televizor, imi spune zambind o doctorita tanara. E prima care zambeste.
– Am citit parametrii.
Se uita la mine cu ochii mari. Mi-e extrem de rau de la adrenalina.
De fapt, daca nu ai experimentat asta, iti spun eu cum e: prima senzatie e ca aia a fost si ca  mori. Iti vezi moartea cu ochii. Imediat dupa asta simti ca ceva explodeaza in tine – semn ca adrenalina incepe sa-si faca efectul. Totul in tine explodeaza si paraie dureros, cum nu cred ca poti intelege ce e durerea. La mine au mai fost fibrilaltiile ca added value. Nu-i bai. Suntem bine!
Imi pierd cunostinta de cateva ori, insa la un moment dat o vad pe prietena mea, Laura, in usa salii de resuscitare. Strig la ea. Strig dupa ea. Nimeni nu pare sa ma auda si ma gandesc ca poate doar in cap strig de nu ma aude nimeni.
Lesin din nou. Cand imi revin ii fac semn doctoritei care zambise. Se apropie si cu greu o fac sa inteleaga ca la usa e prietena mea, e ingrijorata si ca as dori sa i se spuna ca sunt mai mult ca perfecta si ca nu are rost sa stea acolo, pentru ca eu stiam ca azi are o zi ingrozitor de grea la job.
Imi venea sa-mi dau palme ca o speriasem, ca ea in loc sa doarma s-a urcat in masina sa vina la spital, ca….Ma buseste plansul.
Langa mine vine doctorul cu costum ca de SMURD.
– Ce-ai?
– Nimic, sunt o proasta care isi sperie prietenii.
– Stai linistita, bine ca ai scapat cu viata. Altfel chiar era nasol.
– Stiu…stii si tu…Vreau sa merg la toaleta
– Mai stai un pic!
Are dreptate. Lesin din nou…
Etapa post adrenalina nu stiu sa va spun cat a durat. Poate 45 de minute poate mai bine de o ora.
La un moment dat iau telefonul cu gand sa ii dau Laurei mesaj. Constat ca ea imi tot scrisese si eu ca o nesimtita nu am realizat pana atunci. Chiar ma ingrijoreaza prezenta ei la spital. Ea TREABUIA sa doarma la ora aia, LINISTITA! Ma simt vinovata. Ba nu! Ma simt ca un cur! Ma simt un om de nimic care isi sperie prietenii si familia!
– Esti o mizerabila! – imi spun si iar ma umfla plansul. Simt ca mi se umfla capul si lesin din nou.
Nu stiu dupa cata vreme, caci reusisem sa pierd pana si notiunea timpului, imi revin si cer vehement sa fiu lasata sa merg la toaleta.
Ies pe culoar si o vad pe Laura. Era transfigurata si ma gandesc doar cat de nesimtita sunt sa o pun pe drumuri. Ma intrept cat pot, imi iau o fata zambitoare…cat pot si incerc sa o asigur ca sunt bine si, mai ales sa o conving sa mearga acasa sa se culce. Nu pare convinsa. Ma ameninta ca daca ma duc acasa cu masina mea imi rupe picioarele si ma duce ea la spitalul de oase rupte.
Rad. Ii arat ca mai am de „baut” o jumatate dintr-o noua perfuzie, de data asta cu glucoza si alte cateva medicamente.
Ea pleaca si eu merg la toaleta. La reintoarcerea in Resuscitare se schimbase ceva. Pesemne ca oamenii o recunoscusera.
A aparut imedita o doctorita mai in varsta cu o voce atat de blanda si de buna ca te puteai vindeca doar ascultand-o. Mi-a amintit de mama.
A venit la patul meu, mi-ai deschis perfuzia si a inceput sa ma descoasa. A durat o ora sa raspund tuturor intrebarilor ei perfect logice, pertinente si, mai ales extrem de profi.
La final mi-a zis sec, dar cu aceeais voce calda:
– Bun, cred ca putem vorbi deschis cu dumneavoastra. Stiti ca era sa muriti in seara asta, da?!!
– Da
– Va prescriu un tratament, dar trebuie sa-l urmati ca pe Tatal Nostru.
– Va ascult!
Incepe sa imi spuna cum va decurge tratamentul, ce am de facut, ce am voie si ce nu am voie.
Cere schimbarea perfuziei si eu incep real sa ma simt mai bine.
Adrenalina aia, asa cum a fost ea, a fost salvarea mea, pana la urma. La fel ca si restul deciziilor medicale luate dupa resuscitare.
Nu e prima data in viata mea cand am fost la un foarte mic pas sa dau coltul. Stiu doar ca, dincolo de stiinta ori de ne-stiinta, Dumnezeu mi-a salvat viata inca o data. Nu stiu de ce, dar asta e alta mancare de peste.
Mai stiu ca in noaptea asta era sa mor din lipsa de interes si stiinta de carte a unor medici si ca am scapat cu viata datorita altor medici daruiti si profesionisti.
Am avut noroc, dar cand stau sa ma gandesc ca nici mama, nici tata si nici sora mea nu au avut norocul meu – dovada fiind cele 3 cruci din cimitir, imi dau seama ca lucrurile se intampla fundamental gresit in sistemul medical romanesc.
In seara asta voiam sa va scriu partea a doua a articolului „Cuvinte simple”, dar nu cred ca mai e cazul.
Deocamdata, faptul ca sunt in viata e cel mai important lucru.
Alegeti ce vreti. Aveti 3 optiuni – Ponta, Iohannis sau anularea votului.
Nimic, insa, nu conteaza daca noi vom continua sa traversam aiurea, sa dam spagi absolut peste tot, sa aruncam gunoaie pe strazi, sa ne spurcam unii pe altii, pentru ca cel mai simplu lucru e sa aruncam cu noroi in loc sa stam un pic sa ne gandim ca putem construi si sa ne gandim de unde incepem. Noi cu noi! Nu cu politicul. Noi ca oameni! Noi ca inca natiune! Aia bolnava si ranita de Basescu!
Sunt in viata si deocamdata e lucrul cel mai important.
Sunt vie si cata vreme voi mai fi asa eu aleg un singur lucru – sa fac tot ce trebuie sa fac cat mai bine posibil, respectand oamenii, legile, opiniile.
O voi face anulandu-mi votul ca semn al dezacordului meu fata de oferta politica, pentru ca daca asta nu conteaza in economia evenimentelor, conteaza in fata constiintei mele.
Iar daca va sunt incomoda, dragilor, nu va obliga nimeni sa cititi acest blog.
In seara asta, dincolo de evenimente si de faptul ca sunt (inca!) vie, ii multumesc lui Dumnezeu pentru copilul asta minunat – nepoata-mea, care abia acum a mers la culcare si prietenilor adevarati, parintilor care mi-au dat viata si educatie si suflet si verticalitate si care, dusi in alta lume nu uita sa ma vegheze.
Si atat…


 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s