Viata se razbuna cum poate

Play, alea..stiti 😉

Cand eram mica mesele erau acele ore chinuitoare pentru toata lumea: pentru mine care nu mancam nimic, pentru ai mei care nu mancau pentru ca trebuiau sa-mi recite in continuu „ia o inghititura, acum mesteca, acum inghite, te rugaaaaaaammmmmm”. Ma pierdeam adeseori in povestile din capul meu si in cele pe care le vedeam pe pereti, dar, cum eram singura care le putea vedea, nu aveam dovezi sa demonstrez ca nu imi pot intrerupe activitatea pentru ceva atat de nesemnificativ precum mancarea.

In zilele noastre se face ca orice masa a noastra este intrerupta de scancetele ori hamaielile lui Dioda si de mine, recitand: „hai, Dioda, ia si papa si lasa-ne in pace” ori, mai grav „da, crapa in tine odata ca ma scoti din sarite”, ori de tot familionul tinandu-i isonul pe notele pe care el ne da tonul (nu cred ca vecinii sunt foarte convinsi ca suntem o familie intreaga la cap).

Nici la capitolul somn lucrurile nu-s foarte diferite. De mica am fost insomniaca, asa ca trezitul de dimineata nu se numara printre marile mele placeri in viata. Pe Dioda mi-a luat ceva vreme sa-l invat sa nu se mai trezeasca inaintea mea, ca sa nu-si capete din greseala vreo carte ori vreo veioza in moalele capului.

Exista, insa, o exceptie de la regula: oricat as uri trezitul de dimineata el se produce daca am treaba, indiferent de cat de putine ore as fi dormit. Problema apare fix in acest punct al existentei, caci Dioda, se trezeste nemultumit, aratandu-mi in absolut toate modurile posibile ca e o prostie sa ma dau jos din pat, apoi se taraie dupa mine ca un sarpe toropit de caldura si cade lat in primul loc in care ma opresc pentru mai mult de 5 secunde, insotindu-si caderea de un sforait pe ton grav.

Si-mi reamintesc brusc poeziile din copilarie:

Mama

– Buna dimineata, soare! Trezeste-te, trebuie sa mergi la scoala!

– Nu vreau!

– Bine, micul dejun este gata.

– Nu vreau!

– Te rog!

– Am zis NU!!!

Tata:

– (cu ton ferm, ca de obicei) Hai, trezirea! Ai jumatate de ora sa te speli si sa te imbraci! Te asteptam la micul dejun!

– ….. = adica: pai, ce, io la tata imi permiteam sa comentez?!!!

Ma taraiam din pat, urand diminetile si scoala, de fapt diminetile de scoala, ca pe alea de vacanta le iubeam. La micul dejun ajungeam si mai mult stateam cu capul in farfurie.

In zilele noastre:

– Dioda, trezirea!

– mrrrr…..sfooorrrrr

– Dioda, trebuie sa iesi afara, ca plec toata ziua si nu vreau sa am surprize cand ma intorc

– pfff….sfoooorrrrrr….mrrrrr

– Dioda, hai ca nu am vreme!

– pfff….pfffff…pffff…..sfooooorrrr!

– Dioda, nu fii lepra! Trezirea! Uite toata lumea a plecat care la scoala, care la job, doar tu trandavesti! Trezirea ca trebuie sa iti faci turele pe afara!

– pfffff (un fel de „sa te ia naiba”)

Trag de el. E ca un pres. Nu da semne ca traieste cand doarme. Mai maraie nitel, se mai intinde. Vrea mangaiat.

– Hai, ma!!!! Uite te mangai un pic pe burta si gata. TREZIREAAAAAAAAA!

Glasul meu suna ca o vuvuzea in propriile-mi urechi. Doar jivina nu da semne ca i-ar pasa.

Daca nu isi face cele 8 ore de somn nici nu ma baga in seama.

– Dioda, trezirea, ca incepe anul fara tine!

In continuare nu-i pasa de prostiile oamenilor, de conventiile lor.

Morala diminetii:

1. Dumnezeu are, sunt convinsa, un simt al umorului cam ciudatel.

2. Cred ca azi am ajuns sa o inteleg pe Dani pe deplin. Ea s-a abonat prima sa se faca Dioda intr-o viata viitoare. Ma gandesc sa clamez dreptul de preemptiune.

Concluzia:

Sa avem un an minunat si vesel, zi de zi! 😀