Inteligenta emotionala zero

10386757_10204388990657858_9144731174023618851_n

10386757_10204388990657858_9144731174023618851_nEu sunt o persoana cu un coeficient emotional extrem de scazut. Adica as putea spune ca tinde spre zero, chiar.

In economia vietii mele de matur decizia de a avea un caine de mari dimensiuni vine dintr-o secventa hilara petrecuta in adolescenta.

Ne obsinuisem, noi, gasca, sa mergem de la scoala – acasa, pe jos. Bulevardele cu tei ne inspirau, in vreme ce tramvaiele care luau foc nu.

Pe drum cantam, dansam, povesteam vrute si nevrute. Vrabiile ne invidiau.

Intr-o buna zi de primavara, subiectul pe care il incepusem inca din curtea scolii erau cainii. Niciunul dintre membrii gastii nu avea in acel moment un caine. Fie avusesem in copilarie, fie deloc. Cert e ca toti eram iubitori de caini.

Asadar, vorbeam despre caini.

N.a.: in discutia cu pricina, odata ce subiectul era stabilit, nu mai era nevoie sa repetam ca prostii.

Pe bulevard:

Eu: – bai, mie imi plac aia mari. Negri si maaaaari, frate! Sa ma simt protejata. Sa ma simt in siguranta. Sa ma alerge toata dupa amiaza si seara sa cadem lati in pat, amandoi.

O prietena – Bai, mie imi plac aia mai mici asa….Nush cum sa-ti zic…mai mici, sa pot io sa ii protejez. Da, stiu, am porniri materne, da mie asa imi place – sa simt io ca il protejez pe el, nu invers.

Eu – Io nu-s asa! Io raman la ideea mea: sa fie mari si negri si musculosi, asa…nush cum sa zic, da intelegi tu

Radem complice.

Ea – bai, da al tau, asta ultimul…era alb. Alb de ce nu e bine?

Eu – Nu am zis ca nu e bine. Am zis ca asa as prefera eu – sa fie mare, musculos si negru. Negru frate!

Din spatele nostru se aude brusc:

– Nu v-ar fi rusine! Uite, eleve la Balcescu! Ptiu! (si simtim cate un scuipat fiecare dintre noi, direct intre ochi) Ia sa va iau eu numerele de la matricole si sa va dau la director, sa va exmatriculeze! Curvelor!

Ramanem intepenite pret de  minute bune, neintelegand ni-mic, dar ni-mic, din ceea ce tocmai nis e intamplase.

Cand intr-un final ne pica si noua caramida, ne asezam in fund pe alee si da-i si razi!

Ajung acasa. Mama rosie la fata. Culoare care arata, de fiecare data, ca stia ce nefacuta ma facusem.

– Cum?!!! Explica-mi si mie….CUM?!!!!

-…aaa…..cum, ce?!!!!

– Cum ai ajuns in felul acesta? Nu ai primit, oare, o educatie mult peste limita superioara a educatiei din Romania? Nu ai avut absolut tot ce voiai? Ti-a lipsit ceva, mama draga?!!!

Cand ma lua cu „mama draga” stiam ca e cam groasa treaba. Doar ca de data asta eu chiar nu intelegeam.

– Auzi? Io ma duc sa ma schimb. Daca intre timp ai de gand sa vorbesti cu subiect si predicat, hai la mine in camera sa discutam!

Eram, clar, deasupra situatiei.

Mama are miscari ezitante si asta iar nu e bine. Asta era momentul in care ea nu stia daca trebuie sa ii dezvaluie si tatei sau mai bine nu, sa nu-mi iau (iar) vreun sfant de altoi.

Ma opresc din actiune. Mai bine rezolv cat e calda treaba. Sa nu ajungem la razboi – imi zpun in gand.

– Deeeeeeeci?!!!!

– Fara DECI! De unde si pana unde ai ajuns tu, la varsta ta sa discuti, in gura mare pe strada, despre barbati?!!!!!

– …..?????????….haaaaaaaa?!!!!!!

Imi amintesc brusc si lesin de ras. Mama devenea stacojie la fata si asta nu era bine, dar nici nu ma puteam opri din ras. Ii povestesc toata tarasenia intamplata p bulevard si ne asezam amandoua pe cuierul din hol razand ca nebunele.

Tata isi intrerupe lectura de amiaza si vine pe hol. Ne scaneaza pe amandoua din cap pana in picioare si nu zice nimic pret de cateva secunde. Are doar o privire neprietenoasa si intrebatoare.

Printre hohote de ras si lacrimi innodate cu fundita in barba, mama ii raspunde

– Ei….si tu acum….vorbeam despre barbati! – si continua, alaturi de mine, sa se imprastie de ras.

Tata isi aseaza mai bine ochelarii pe nas si in drum spre livingul unde isi lasase cartea arunca in treacat

– Poate, totusi, o sa aveti buna cuviinta sa imi spuneti si mie ce e cu subiectul ACESTA.

In urmatoarea jumatate de ora tineam de sase si eu si mama sa nu se sufoce tata de ras…

Depasind aceasta „scurta” introducere, trebuie sa va spun ca in Bucuresti alegerea unui caine a fost una mai degraba pragmatica, decat emotionala.

Majoritatea prietenilor mei locuiesc la bloc. Majoritatea blocurilor au lifturi. Majoritatea lifturilor sunt programate sa duca o greutate minima de 45 de kile. Majoritatea anilor vietii mele s-au desfasurat sub semnul greutatii mele sub greutatea minima pe care o transportau lifturile. Majoritatea prietenilor mei stateau la etaje care necesitau utilizarea unui lift. In majoritatea cazurilor trebuia sa declin invitatiile care presupuneau utilizarea lifturilor.

Problema: in mojoritatea cazurilor, nu puteam sa iau cainele cu mine, atunci cand ma duceam la clienti.

Intamplare: Se face ca trebuie sa ajung la Heineken. La lift mai erau niste corporatisti care isi terminasera pauza de tigara. Sunt fericita. Apasam fiecare butonul aferent etajului la care voiam sa ajungem.

Fact: toti corporatistii au coborat la etajul 3. Usile se inchid si liftul nu mai porneste. Mai apas o data pe buton. Nimic. Apas pe butonul de service. Nimic. Ma asez calma, in fund si imi aprind o tigara. Trebuie sa porneasca prostia aia anti incendiu. Prostia nu porneste ca e pusa de forma. Depasesc ora la care trebuia sa fiu la intrevedere. Depasesc si sfertul academic.

„‘r-ati ai dracu de corporatisti care nu iesiti voi la tigara!”

Depasesc orice. Incep sa cant. Ce dracu era sa fac?!…

Ah, da, sun la client. Despre care stiam ca e intr-o sedinta. Ca atare nu raspunde la telefon. Dau sms:

– Fa, caca-m-as pe lifturile voastre! Vino si scoate-ma ca-s blocata la etajul 3 si nu ma duce liftul ca am patruj de kile cu bocanci cu tot si nu mi-am luat cainele cu mine!

Evident ca nu imi raspunde nimeni nici la sms, ca, sedinta fiind, telefoanele sunt inchise pe bune.

Dupa o ora se milostiveste un corporatist sa cheme liftul. Aleluia, frate, aleluia! Se deschid usile si din lift iese un nor de fum. Corporatistul stramba din nas. Produc un „haijac” si-l pun pe ala cu forta (cu forta ochilor, ca altfel era cat dulapul) sa ma duca (dracului) la etajul la care aveam eu treaba.

(…)

Ajung acasa.

– Ba, Dioda, ce pana mea nu te-ai tinut mai tare de mine sa te iau azi la intalnire ca zacui ca un cadravru ambulant in liftul ala de fitze?!!!!

Cainele se uita cu intelege la mine. De fapt, intelegerea lui e limitata la

– Ai venit acasa? Ne jucam? Imi dai de mancare? Daca nu, du-te dracului de nebuna!

Am ales sa-i dau ceva de mancare.

In fond, el e un catel tare bun….. Si mai are si patruj de kile…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s