Ti-am dat un inel sa ti-l pui la stomacel

Play in full screen ca sa intelegeti ideea acestui „water show”:

..Ca tot am fost invitata la Scoala ADC sa vorbesc despre comunicarea neconventionala, am trecut din nou printre amintiri.

Azi o sa va povestesc despre cum nu toate proiectele bune se implementeaza.

Se face ca intr-o zi frumoasa de toamna de acum 15 ani un client al agentiei trimite un minunat brief. Atat de minunat incat am pus mana pe hartie si creion si am schitat un chestionar pe care l-am trimis directoarei de marketing, care era romanca. Pe vremea aia, in companiile multinationale top managementul era format din expati.

Dupa ce l-am schitat frumos, l-am scris si mai frumos pe calculator si l-am trimis pe mail, intru dumirire. Chestionarul s-a intors repede completat. Era facut cu intrebari si raspunsuri predefinite, clientul doar sa bifeze ce vrea si cum vrea.

In momentul in care la intrebarea „cum vreti sa fie evenimentul?” am gasit doua raspunsuri bifate, iar acestea erau „grandios” si „populist” am respirat adanc si m-am dumirit cu cine am de-a face. Am cerut intrevedere cu strainii, sefi ai minunatei directoare de marketing si cu aia m-am inteles in nu mai mult de 5 minute. Simplu: aia stiau si aveau si creier in cap.

Bugetul anuntat pentru eveniment era….cum sa va spun…mult peste tot ce fusese vreodata pana atunci in piata romaneasca. Aveam, asadar, spatiu de manevra si asta ma bucura.

Ca de obicei ma pornesc pe trei directii de concept, ca, daca ii dai clientului doar o varianta e prea putin, daca ii dai doua nu stie ce sa aleaga.

Aflasem ca un roman punea in scena un spectacol fain, in Germania, ca nah… Caut contacte, cer filmari si sunt impresionata de ceea ce vad. In plus se leaga de ideea de comunicare. Spectacolul se numea „Drums & dreams” si reunea, pe o scena in trepte, un pic peste o mie de oameni – percutionisti de prin toata lumea, unii cu instrumente specifice unor zone despre care nici macar nu aveam habar ca exista in lumea asta si dansatori. O desfasurare de forte, un eveniment care facea sa ti se ridice parul pe spinare de emotie, de la inceput pana la sfarsit. Negociez cu oamenii si imi dau seama ca la final ar merge si un foc de artificii pe care il pot insera in toate conceptele.

Caut, ma dau peste cap si dau de Howard & Sons, firma care lucrase artificiile de pe la vreo 3 Olimpiade. Deci niste neica nimeni si astia. Ii bun. Discut si cu ei, primesc si un buget misto, ii trec pe lista.

Conceptul doi

Ma pun din nou pe cautat, pe analizat, pe gandit daca se poate sau nu la noi si ajung la o trupa din Vegas. Oamenii astia aveau o piscina transparenta, iluminata din apa. Le-am dat un schita de scenariu. Ideea era ca la inceput ei dansau pe scena – transparenta si ea, ca un capac peste piscina si, pe masura ce povestea evolua, scena se lasa in apa, iar finalul era cu dans subacvatic si o feerie de lumini. Alta nebunie frumoasa. Discut si cu ei, imi dau si ei buget misto, ii pun pe lista. Iaca si conceptul doi. Durata specatcolului – ca la trei ceasuri bune. Si, evident, splendoare de artificii la final.

Si incepe greul, caci greul vine la final. Si caut si fac goblene si ma-nvart si nu dorm noptile. Iau legatura cu o firma din Elvetia care punea in scena un water show & water screen de toata frumusetea. Imi trimit oamenii caseta video (ca asa era pe vremea aia) sa vad despre ce e vorba si innebunesc. Era o minune. Imi fac de treaba si incerc sa fortez ceea ce nimeni nu avea curajul sa forteze – inchiderea pietei Victoria pentru o seara de sambata. Obtin aprobarea, spre mirarea si socul tuturor si nu mi se pare suficient. Si ma mai invart si ma mai frasuiesc si decid sa sun un prieten. Si-l sun si obtin o oferta extraordinara de la managerul unui om tare drag mie – Eric Clapton. Da, ma, ACEL Eric Clapton! Ma duc inapoi in cap la mine – deci distanta de la fantanile din spectacol la ecranul cu apa – 80 de m, distanta de la ecran la public 200 de m, vreau proiectie din fata ecranului de apa nu din spate, vreau…pai cum pusca mea sa vreau, ca daca pun scena in fata fantanilor, se termina kalimera, ca nu mai vede publicul. Nu-i nimic nu ca pun publicul. Adica il pun, dar nu in plan. Ce-ar fi sa fac eu asa…ca un fel de Colosseum? Pai fac, dar trebuie sa fac si sunet pe masura ca nu merge trotineala pe genunchi, mai ales ca nu facui asa ceva in viata mea. Aduc echipa de tehnicieni toti din Elvetia. Imi fac aia masuratori de acustica pe piata Victoriei, calculam ca la ora de artimetica cum se propaga sunetul daca ai o structura precum Colosseumul, cum ar trebui montat sunetul ca sa fie surround etc. Adica dileala in toata regula. Nu aveam timp sa transpir la gandul bugetului. Nu pot sa prezint clientului ceva ce nu stiu sigur cum se poate face si cat costa. Cand am calculat toate detaliile si detaliutele m-am apucat si de buget. Si, sa vezi surpriza, ajungeam la 75 % din cat anuntase clientul ca are. Fericita am fost in noaptea aia de nu va pot spune si abia asteptam prezentarea.

Ca sa ma joc un pic cu un titlu celebru de carte, ziua prezentarii a fost „de la extaz la agonie”.

Am povestit fiecare dintre concepte. Expatii orgasmau nu alta. Romanca noastra, asta… madam marketinga, era ca-n ceasul mortii. Ete na! Stiam si io astea cu good cop bad cop, ce dreaq!

Ajungem la capitolul „raspundem ascultatorilor”.

Secventa 1 care imi taie respiratia si imi blocheaza creierul, marca directoarea de mkt a fost:

– Stiu ca vreti sa ma furati la buget, ca asa fac toate agentiile!

– ????……?????

– Pai, uite, ati pus de doua ori, la distanta de cateva „row”-uri acelasi lucru, dar desigur, prima data are un pret mai mic a doua oara un pret mai mare.

Io ma aburc peste masa stiind ca sunt extrem de atenta la ce naiba scriu eu in bugete si intreb ca bou’ si cer sa-mi arate femeia.

Si-mi arata si zice si cu voce tare s-o auza onorata adunare:

– Uite, vezi, am o data scenarist si a doua oara scenograf. De ce sa platim de doua ori pt acelasi lucru?!!!

Io, cu capul meu cat portocala ma gandesc ca o vrea femeia sa faca o gluma sa ne destindem, asa ca, inainte sa gandesc mai departe, izbucnesc intr-un hohot de ras vecin cu nebunia si mai am un pic si cad de pe scaun. Un coleg al meu nu reuseste decat sa se faca vinetiu la fata, se preface a tusi si iese din sala. Aud un hohot isteric de ras din incaperea alaturata si izbituri cu picioarele in podele. Ii bine macar ca radem, ca gluma nu era stralucita.

Problema a aparut abia cand am realizat ca femeia chiar era serioasa, intrucat a continuat:

– Explica-mi si mie de ce razi? De ce?!!! Ce diferenta e intre un scenograf si un scenarist?!!!!!!!

Io am mai ras asa ca proasta niste minute bune, ce e drept cu lacrimi de data asta si i-am raspuns cand m-am mai adunat un pic:

– Pai…scenaristul scrie scenarii…adica povestea cum ar veni si scenograful realizeza scenografia….aaaa…decorul cum ar veni.

– Tu-ti bati joc de MINE?!!!! – urla minunata.

Aici m-am mai gandit un pic. Dac-o pizdui acum se duce dracului toata munca, daca tac, poate-i mai bine. Si-mi iau o fata de si mai proasta decat sunt in realitate si zic cu voce pierita

– Nu, Doamne fere!…

Ii bun. M-a „calcat ea in picioare”. Isi arboreaza imediat o fata victorioasa si se uita in sala. Francezii, sefii ei, erau stupefiati de-a dreptul. De-aia cred ca n-a mai avut nimeni putere sa articuleze vreun cuvant. Nu-i bai, ca avea madam destula si pentru noi asa ca a continuat.

I-am raspuns cu calm la tot. Francezii pusesera deja degetul pe ultimul concept (EVIDENT, ala cu Eric Clapton), asta ne mai haraia de control.

La final se ridica in picioare si urmeaza Apocalipsa.

– Si de ce sa dam atatia bani?

– Pai suntem mai jos decat bugetul anuntat pe oricare dintre concepte.

– Esti o proasta! (era prima data in viata mea cand cineva ma apela in felul acesta, iar prima mea reactie a fost sa sar peste masa si s-o las in sange, dar un alt coleg m-a strans atat de tare de brat ca in secunda doi am uitat si cum ma cheama, asa ca am raspuns

– Da, desigur! Altceva?

– Pai cum crezi ca o sa ma pacalesti TU pe MINE sa dau atatia bani sa implementam conceptul tau, asta ultimul, pentru doua tasnitoare cu apa si nea asta…Eric…cum dracu-i zice…asa, CLAMPTON asta? Esti nebuna?!!! Vrei sa am 3 ametiti in fata scenei?!!!!! Nici nu stiu de ce va mai platim sa fiti agentia noastra! Lasa ca am aranjat eu deja evenimentul. O sa cante Holograf si jocuri de artificii face unu’ din armata, am vorbit eu cu el. Si ma costa si mai putin de sute si mii de ori mai putin!

Daca e frustrant cand se intampla asa ceva? Hell yes! Cum dracului sa nu fie? Nenumarate nopti nedormite, tone de analize si de strategii pana sa gasesti acel „ceva”, apoi analiza posibilitatilor de implementare, bugetarea atenta etc….nu-i putin…

Eu am ales, insa, sa ma gandesc ca am atat de mult creier si sunt atat de bine pregatita, incat nu mor caii cand vor cainii si am toata vremea inainte sa nasc alte si alte proiecte faine. Acum, uitandu-ma in urma, pot sa va spun ca procentul e cam 50-50, adica proiecte misto vs. proiecte misto ramase in sertar.

Restul, dragilor, chiar sunt detalii….

4 gânduri despre „Ti-am dat un inel sa ti-l pui la stomacel

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s