Ganduri linistite

De ceva vreme ma tot gandesc la niste chestii si, poate nu intamplator, imi vine sa scriu exact in Vinerea mare.

De niste ani ma uit la un fel de cursa nebuna a oamenilor dupa „spiritualitate”. Nu stiu daca din cauza ca biserica nu le-a raspuns unor cerinte specifice si de esenta materiala sau altceva. Multi ajung dezamagiti si propovaduiesc ori o spiritualitate gresita ori anti spiritualitatea si asta pentru ca nu au inteles ca nimeni si nimic din exterior nu le poate umple golul din suflet. Ca spiritualitatea se leaga de propria persoana, de lucrul cu sinele.

Vad oameni care se plang de lipsa de toleranta si iertare a celor din jur, ei insisi fiind intoleranti si neiertatori. Dar ce ma deranjeaza cel mai tare este propovaduirea conceptului de „indepartare fata de persoanele negative”.

Nu detin adevaruri absolute si nu am pretentia ca intelegerea mea asupra lucrurilor este completa si complexa. Pot doar sa va povestesc, atat cat pot, cateva lucruri pe care le-am inteles pana la varsta asta.

Cand a murit si mama mi-am spus ca in afara de moartea unei persoane extrem de dragi, restul lucrurilor pe lumea asta sunt detalii. Asta m-a intarit pe moment, dar aveam sa constat curand ca e doar o jumatate de adevar. Sau doar o fata a sa.

Vreme de un an ma straduisem sa ma comport normal, desi fusesem rupta de lume si normalitate vreme de aproape 3 ani. In paralel, insa, nu ma gandeam decat cum sa-l opresc pe acel medic sa mai omoare si alti oameni. Stiam ca pe mama nu o mai pot aduce inapoi, insa ma gandeam sa-l opresc sa mai faca rau si altora. Cu cat ma adanceam mai mult in cercetare si descopeream mai multe nenorociri, realizam, in aceeasi masura ca sunt o rotita prea mica intr-un angrenaj prea mare si prea puternic pentru mine si ca nu as fi reusit, in esenta, sa schimb nimic. Poate doar sa continuu sa imi distrug viata. Tot ce am putut sa fac, insa, a fost ca, atunci cand auzeam de oameni care voiau sa mearga la acest medic, sa ii directionez catre neurochirurgi adevarati, catre salvatori de vieti. Si ma bucur ca am facut-o, pentru ca acei oameni sunt acum in viata.

Nu stia nimeni…sau aproape nimeni ce e in sufletul meu, cu ce imagini traiesc zi de zi a vietii mele. Dar de simtit au simtit cei 99% dintre oamenii din jurul meu. Si ei au ales sa se indeparteze de mine. Nu inainte de a da cu pietre, de a-mi cere explicatii si multe altele.

Si cred ca atunci am inteles ca cei ramasi au fost exact acei oameni carora nu le-a fost teama ca eram o persoana „negativa”. Acei oameni curajosi care si-au asumat sa treaca dincolo de aparente si sa inteleaga ca eram un om doborat la pamant, care, atunci cand a cazut a primit, in plus, multe suturi in ficat, au ramas alaturi de mine si, de multe ori s-au luptat si cu mine si pentru mine, pana cand am ajuns din nou in lumina. Au stiut cand sa ma lase in pace, au stiut sa nu ma forteze sa raspund la intrebari ori sa dau explicatii. Pur si simplu au stat langa mine. „Simpla” lor prezenta mi-a dat putere, o putere pe care nici macar nu am realizat-o atunci, ci mult mai tarziu.

Iar lucrul asta nu s-a petrecut dintr-o data.

Citisem undeva despre exercitii de iertare si despre exercitii de eliminare a fricilor asa ca m-am gandit sa-mi compun propriile exercitii ca sa pot depasi momentele acelea.

Si ce exercitiu mi-au fi fost mai la indemana decat sa scriu? Si am inceput sa scriu scrisori. Nu erau destinate pentru a fi trimise, ci pentru a scoate din mine tot.

Cel mai lung exercitiu de iertare pe care l-am facut a durat 8 luni. Scriam zi de zi. Uneori cu degajare, alteori cu muci si injuraturi . De multe ori simteam ca gata, am reusit, dar a doua zi realizam, gandindu-ma la omul respectiv, ca i-as lua capul cu o sabie imaginara, asa ca o luam de la capat.

Intr-o seara, fara sa stiu ca era ultima seara a acelui exercitiu m-am asternut pe scris. Nu ma gandeam niciodata inainte la ce voiam sa scriu. Pur si simplu ma asezam in fata colilor albe si lasam mana sa se lase condusa de suflet si creier. Eram linistita in seara respectiva. Nu mai stiu cate ore am scris in continuu. Permanent m-a insotit o stare de liniste. La un moment dat mi-am dat seama ca nu mai am ce scrie, ca spusesem tot ce avusesem de spus si, mai ales, ca nu mai simt nici o vibratie negativa la adresa acelui om. Ca tin minte perfect tot ceea ce s-a intamplat, dar am acceptat acele intamplari carora le-am inteles semnificatia pe masura ce scriam, ca am iertat. Pentru prima data imi simteam sufletul despovarat.

Iar acel om pe care ma straduisem sa il iert, vreme de 8 luni, eram eu.

Fusesem ultima pe „lista mea de iertari” si cel mai greu subiect de abordat, pentru ca daca de trairile, actiunile si gandurile altora nu eram eu responsabila, ei bine, de ale mele – DA.

Va doresc sa aveti Sarbatori frumoase si, poate, daca va opriti un pic din alergatura dupa himere, sa va duceti profund in interiorul vostru si sa va ascultati. Este posibil ca, incetand sa trancaniti, sa va auziti cate aveti de spus.

2 gânduri despre „Ganduri linistite

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s