Orice poveste e parte din alta poveste…

Imaginati-ma pe un sezlong in mijlocul gradinii. Nu e cine stie. Nici gradina. Abia de se vede ceva gazon si niste flori care au supravietuit iernii. Caisul e un inchipuit inflorit. Anul trecut a fost plin de flori, dar a facut 3 caise amarate, dintre care doua au avut grija sa vada inainte de a ma bucura de ele, iar pe a treia am mancat-o, nu doar preventiv, ci de pofta. Eu nu mananc fructe coapte, doar verzi, dar stiti deja ca-s o ciudata.

Dupa Inviere am inceput sa ma simt rau. Nu rau. Foarte rau. Fizic. Lucru logic dealtfel – oboseala acumulata, nu doar in ultimele saptamani, ci in ultimii ani. Asa ca nu imi fac griji. Imi propun doar sa fug de lume.

Caut o veche cuvertura tesuta la razboi de bunica. Dantela ei e crosetata tot de bunica. Nu-i vreo opera de arta. Mi-e doar foarte draga. E singurul lucru pe care il mai am de la bunica…lumina din viata mea.

Ma asez confortabil infofolita si imi iau o carte. Soarele bate puternic si ma bucura lucrul asta. Deasupra mea crengile caisului care se trufeste cu tineretea lui. Oftez…Dar in suflet mi-e bine.

Nu stiu cat o sa dureze asta…

Inchid ochii si simt soarele pe frunte. Ma saruta si urma ma arde. E bine asa…

Cartea mea e una de aventuri (cum altfel?!).

M-am saturat de carti se specialitate. Parca m-am cretinit in ultima perioada in disperarea mea de a fi la curent cu tot…de parca aici ar conta asa ceva, de parca ar avea nevoie cineva de creierul meu… Bine ca am gasit cartea asta! E un autor nordic despre care nu stiu nimic si nici nu vreau sa ma documentez pana nu termin de citit.

Stiu ca i-am promis lui Ilisoi ca dupa ce ii citesc cartea o sa scriu despre ea. Am si inceput-o. De fapt am ajuns la jumatate, dar am lasat-o deoparte. Nu aveam starea sa continuu. Ilisoi scrie foarte bine, nu stiu daca v-am mai spus. Dar acum nu aveam chef sa ma leg de lucruri serioase.

Cartea de aventuri troneaza pe burta mea, iar eu aleg doar sa inchid ochii si sa aduc soarele in mine. E o tehnica foarte simpla si eficienta.

Soarele nu se lasa invitat de doua ori, insa, in loc sa simt liniste profunda, creierul meu pune intrebari. Nu ma simt capabila sa ii raspund asa ca il provoc sa faca o lista. Ce-i prost sa abandoneze?! Dau cu mana prin aer sa-l fac sa taca si, daca vad ca nu o face aleg sa-l ignor. Poate-i o prostie, dar am obosit.

Imi amintesc de „starea povestilor”.

Imi amintesc de trairile recente si de cate povesti mi s=au nascut iar in cap. Da, stiu, caut scuze sa nu le scriu. Poate intr-o zi, poate ca nu va fi prea tarziu…

E bine. Soarele ma arde pe frunte in continuare, cartea ma arde pe burta, asa cum sta linistita urland la mine sa continuu.

Concediez totul. Eu sunt regina si eu decid.

Aleg sa nu ascult nici ganduri, nici suflet. Brusc incep sa simt miros de iarba, de flori, de nori. E bine….Ma las purtata de val.

Deschid incet ochii…

Tunelul acela intunecat ma purtase catre o incapere scaldata de lumina. Inauntru o multime de oameni lucrau. Inca imi aduc aminte „totul a fost prevazut dinainte; sitemele de life support sunt garantate sa nu se opreasca o suta de ani”.

Nu stiu de unde simteam o adiere usoara si aer curat de munte.

M-am oprit un pic sa astept sa mi se potoleasca bataile inimii. Nici nu puteam sa dau navala acolo, asa, pur si simplu. In fond, cine eram eu? Un om cu o imaginatie prea bogata care patrunsese intr-o unitate secreta de cercetare despre a carei existenta stia doar o mana de oameni, restul lumii fiind convinsa ori ca e doar o poveste ori ca toata chestia respectiva fusese inchisa in urma cu 25 de ani….

Mi se parea ciudat ca mirosea a aer curat, desi in unele zone oamenii imbracati in halate albe pareau ca efectueaza experimente chimice. Era un intreg furnicar si nu stiu de ce, pentru o secunda am avut senzatia ca sunt un fel de omul invizibil pentru ei. Iar dupa secunda aia senzatia mi s-a prelungit.

Cineva m-a batut pe umar prieteneste:

– Ha, te-ai gandit sa mai muncesti si tu alaturi de noi, geniule?!!

Simt cum mi se opreste respiratia de spaima.

Ma uit mai atenta la omul din fata mea. Parea sa aiba o varsta apropiata cu a mea. Fata ii era luminata de un zambet natural care il facea sa para mai vesel decat era cazul.

Hei! Cazul cui?!!!!

Creierul meu luase foc. Ma uit la el si nu e nici o urma de indoiala – nu mai fusesem niciodata in viata mea in locul ala si nici pe individ nu-l cunosteam, desi parea ca reciproca nu e deloc valabila.

In timp ce ma holbam la el cu un amestec clar de spaima si uimire, vedeam alti oameni care treceau in treburile lor si ma salutau ca si cum ne-am fi cunoscut de o viata.

Simt o palma puternica pe spate si mi se opreste respiratia. Deschid ochii cu senzatia clara de inec. Sunt in curtea mea. Soarele ma arde in continuare pe frunte, iar inima imi bate cu putere.

Huh, am visat din nou cu ochii mai mult sau mai putin deschisi.

Deschid cartea. Unde ramasesem? Ah da, un nou capitol.

„Pipai in intuneric si dau de un lant. Eram in muzeu…”

Pleoapele imi cad grele, cartea imi aluneca din nou pe burta.

Sunt din nou in acea unitate subterana. Nu, trebuie sa ma trezesc! Imaginatia mea a luat-o razna de la povestile lui Olav.

De data asta sunt in fata unui calculator analizand niste date.

Fratilor, potoloti-va cu imaginatia tropotitoare! Chimia e obiectul de studiu pe care l-am urat cel mai mult, iar din fizica, in afara de optica nu mi-a placut nimic.

Alta palma prieteneasca pe spate.

– Ai avut dreptate! daca luam in calcul vibratia undelor luminoase…

Deschid ochii brisc. Socul e mare.

Cred ca trebuie sa ma duc singurica la spitalul de nebunei, de nebunici si de nebunoaie. Din curtea de alaturi aud vocea unei batrane de la azil:

– Pe vremuri, oamenii priveau eclipsa prin cioburi de sticla. Desigur, cunostintele din Evul Mediu erau amestecate cu traditii si mituri.

N-am puterea sa ma ridic de pe sezlong. O singura intrebare imi sfredeleste creierul:

– Oare am inebunit? Am inceput sa traiesc in povestile mele? Si daca toti cei din jur au dreptate si trebuie sa ma apuc serios de scris?…

Las soarele sa se lupte cu zidul conacului boieresc de alaturi in ultimele lui incercari de a-mi cuprinde fruntea si ma las dusa de vis…. Ma reintorc in subteran. Acum eram de-a dreptul curioasa…

Nu de alta, dar cu doua saptamani in urma am descoperit casa Profesorului….Nimic nu mai pare intamplator…

5 gânduri despre „Orice poveste e parte din alta poveste…

  1. cum era? atât,nu? Bonus : Întrebare cu răspuns inclus”– Oare am inebunit? Am inceput sa traiesc in povestile mele? Si daca toti cei din jur au dreptate si trebuie sa ma apuc serios de scris?…” DA ,DA ,DA ! ( nu om fi nebuni în grup zic.) Bine,pa.

    Apreciat de 1 persoană

  2. :)))) in ziua cand o sa fiu rentiera si n-o sa mai am grijile meschine ale vietii, o sa scriu….daca n-o fi prea tarziu, cum am mentionat deja😉

    Apreciază

  3. In ziua in care te vei apuca de scris te vei descoperi pe tine si iti va fi mult mai bine🙂
    Sunt sigur de asta!
    Nu ma intreba de ce, sau cum de spun asta
    O stiu pur si simplu!

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s