La multi ani, Sanda Nicola!

photo credits to paginademedia.ro

O sa povestesc punctual.

In vremea cand luasem decizia dura de a ma rupe de business pentru a incerca sa salvez viata mamei, a fost o perioada cand am lucrat la Prima.

Pe Sanda e prea mult spus ca o cunoscusem. Ne incrucisam pe culoare, schimbam doua vorbe, dar asta nu inseamna a cunoaste un om.

Dar, cum eu cunosc oamenii prin metode neconventionale, probabil ca Dumnezeu dragutul si-a propus sa ma aduca aproape de un om pe care, chiar daca nu aveam sa il revad multi ani, sa stiu ca e acolo si mi-e bine in suflet cand ma gandesc la el. Acel om e Sanda Nicola.

Se face ca intr-o buna zi, pe culoarele spitalului, intalnesc o fetita de 3 ani si ceva. Era „rasa-n cap”, firicelele de par abia iesite tradand parul blod. Ochii albastri ii acaparau jumatate din fata, iar gurita rosie cealalta jumatate. Nu m-am decis pe loc care jumatate mi se pare mai faina, asa ca m-am aplecat si am imbratisat copilul.

Copilul avea arsuri din crestet pana in talpi, picioarele erau deja deformate si calca, la propriu, pe oasele de la glezna.

Copila m-a imbratisat si ochii ei au devenit si mai luminosi.

(Mi-e greu si acum sa spun aceasta poveste si va rog sa ma iertati daca nu am sa fiu foarte coerenta)

Imbratisarea ei stransa imi facea bine. Si eu eram, in fond, un copil necrescut. Un copil care isi pierduse deja tatal si se dezumaniza voit ca sa-si salveze mama. Aveam 27 de ani…

Ochii mi s-au umplut de lacrimi si a fost si mai greu cand am auzit

– Te-am vazut si ieri pe aici. Te iubesc! Vrei TU sa fii mamica mea?

Am tinut-o strans in brate si am plans ca o nebuna. Cand mi-am revenit, caci, nefiind un om care sa poata plange, chestia asta, la mine, e echivalentul catorva secunde extrem de intense, am inceput sa vorbesc cu copila.

– Cum te cheama?

– Maria

– Stii cati ani ai, Maria?

– Trei ani si jumatate

(Vorbea perfect, fara cuvinte stalcite, fara alintaturi, cu fruntea brazadata de ganduri de om mare)

– La ce salon esti?

– Aici – si-mi arata cu degetul usa.

– Cu cine esti internata?

– Cu mama mea sociala.

Am intepenit.

In ziua aia am urmarit-o pe „mama” sociala.

O femeie care vorbea la telefon si statea la cafele cu toata lumea. Copilul era ignorat complet. De aceea Maria plecase pe cont propriu, desi se misca greu, sa exploreze spitalul; si se imprietenise cu toata lumea.

Pe masura ce treceau orele spumele mele cresteau.

Seara, dupa vizita, m-am dus la seful de sectie de la Chirurgie Plastica si i-am cerut o intrevedere. I-am cerut sa imi dea toate datele Mariei.

Copila se nascuse intr-o familie…Nu e bine. Copila fusese adusa pe lume de o femeie fara capatai, alcolica. Nu stia cine e tatal, probabil tot un alcolic. Din analizele psihologilor reiesise clar ca Maria e un copil supradotat.

La varsta de un an si jumate Maria a primit un cadou special din partea mamei ei – apa clocotita turnata pe ea, din cap pana in picioare, cu intentia clara de a o mutila pentru a o scoate la cersit, pentru a avea ea bani de alcol.

(E nasol ce cititi, nu? Imaginati-va ca eu voi trai toata viata cu imaginile si povestea in cap! So shut the fuck up daca aveti pareri intelectuale!)

Dupa ce copila a fost oparita a fost infasurata, asa, cu ranile sangerande, in carpe murdare, astfel incat urmarile sa fie cat mai grave.

Nu se stie cine a sunat la politie si tot nu se stie cum, cei de la Serviciile Sociale si-au urnit fundurile lor grase pana la domiciliul acestui animal care ii daduse viata Mariei. (Ma scuzati, animalele sunt fiinte superioare omului! Acestui rahat de om am vrut sa spun)

Maria era in coma deja, tot corpul ei era o rana infectata.

Gratie unor medici (exceptii ale sistemului medical romanesc), Maria a scapat cu viata. Mutilata in ultimul hal.

Pana la varsta la care am intalnit-o eu, trecuse deja prin 18 operatii si parca nu se cunostea nimic.

Mama sociala in grija careia fusese plasata avea 4 copii naturali si se inscrisese in acest program pentru a beneficia de banii din partea statului pentru ingrijirea Mariei, care nu era deloc ingrijita.

Pe astia nu-i cauta nimeni la cutiuta cu maimute, nu li se dau teste si nu exista sisteme de verificare valide!

Sunt furioasa. Maria are nevoie de multi bani pentru a continua operatiile care sa o ajute cat de cat sa aiba o viata coerenta.

Desi pana la momentul in care mama incepuse lupta ei cu moartea eu eram extrem de bine conectata in mediul de afaceri si nu numai, am constatat (pentru a cata oara?!) ca oamenii, la modul general, sunt niste rahati. Exceptiile confirma regula.

Asta pana intr-o buna zi cand m-am hotarat sa o sun pe Sanda. Habar nu am de ce m-a impins instinctul sa o fac.

Habar nu am cum am reusit sa-i povestesc, asa, gafaind de nervi si inecata de revolta, cum ca vreau sa ma ajute sa facem ceva pentru Maria si mai apoi sa ma ajute sa o infiez pe fetita. Stiam ca in privinta mea medicii sunt neputinciosi, nefiind capabili sa dea vreodata un verdict, insa ma lipisem de copila asta cum nu cred ca va puteti imagina. Si ea de mine.

Habar nu am nici cum a reusit Sanda sa inteleaga ceva din vorbirea mea dezlanata. Cert e ca, dincolo de raspuns, mai degraba am simtit-o ca-mi spune da, ca e alaturi de mine.

Sanda nu avea o viata simpla. Nici acum nu cred ca are, dar nici nu cred ca am putea vorbi despre ea in termeni simpli.

Sanda s-a urcat in masina si s-a pornit spre Suceava, doar ea stie cum a convins statia ca trebuie sa facem aceasta campanie sociala.

La Suceava a aflat alte amanunte socante despre fetita. A facut un documentar si a inceput campania pe tv.

In timpul asta eu ma luptam inclusiv cu Dumnezeu pentru viata mamei, aveam grija de mai multi pacienti din reanimare si aveam vreme sa ma si joc cu Maria, testand-o in aceasta maniera si, in acelasi timp si, adancind relatia dintre noi.

Datorita Sandei am reusit sa o inlaturam pe acea „mama sociala” care era un alt rahat de om si sa facem autoritatile sa se teama ca lucrurile ar putea capata alta amploare.

In timpul asta mi-am facut si dosar de adoptie. Din pacate nu am trecut testul. Eram, pana la urma, o corporatista de doi bani, cu venituri bune, insa singura. Cine dracu sa fi stat alaturi de mine cand eu eram in spital 24/24, 7 zile din 7, de vreo doi ani?!…Deci da, nu eram eligibila. Doar pentru ca nu eram maritata. Atat a inteles statul roman! Dragostea mea pentru copila sau a ei fata de mine nu contau in economia scriptelor.

S-au strans banuti pentru inca niste operatii ale Mariei si i-a fost gasita o famile dornica sa o adopte.

Dupa o vreme i-am pierdut urma Mariei. Stiu doar ca ii era bine la acel moment. N-am uitat-o niciodata si mereu ma rog pentru ea sa ii fie bine.

Nu imi poate lua nimeni rana din suflet ca nu i-am putut fi mama copilului pe care l-am iubit si inca il iubesc enorm, asa cum nu-mi poate lua nimeni amintirea faptului ca, dintre toti oameniii din jurul meu, singurul care s-a luptat cu adevarat a fost Sanda.

Iar pentru asta nu am cum sa ii multumesc vreodata in aceasta viata.

Si-atat…

Un gând despre „La multi ani, Sanda Nicola!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s