Cum se poate transforma o zi minunata intr-una mizerabila

Sustin ideea pe care am lansat-o in urma cu multi ani si anume ca cel mai bun slogan al Romaniei este un titlu de carte –  „Romania pitoreasca”. Desigur intr-un sens peiorativ, pentru aceia care nu inteleg unde bat.

Noaptea trecuta mi-au revenit cosmarurile si nu sunt deloc usor de dus. M-am trezit ingandurata, incercand sa inteleg care poate fi mesajul lor. Clinchetul telefonului a fost cel care mi-a transformat ziua intr-una minunata. Si minunata a fost pana la reintoarcerea mea acasa, seara.

Pe FB ma izbeste in moalele capului statusul lui Viorel Ilisoi:

Mă retrag din presă. De o lună și jumătate sunt șomer. N-am primit decât oferte inacceptabile, adică sub limita subzistenței, dacă nu chiar în bătaie de joc, cum ar fi 50-100 de lei pentru un reportaj. Situația de față, având drept moț cele 8 luni în care nu am fost plătit de ziarele la care am scris (țeapă!), se prezintă ca un mare, mare căcat (big, big shit – pentru noii furculiționiști).
Mă retrag, după 26 de ani de presă, cu sentimentul că am fost zvârlit ca o cârpă. Cel puțin până la anul nu voi mai scrie la vreun ziar, site etc. – exceptând blogul meu, desigur, unde voi mai readuce la suprafață, din mâlul mănos al anilor buni, reportaje ce ar mai putea fi citite și azi.
Mâ întorc în Botoșani, într-un sat; mi-am găsit ceva acolo, temporar, fără nicio legătură cu presa. Ce va fi după aceea nu știu. Mă sprijin pe filozofia fotabaliștilor: viața merge înainte, balonul e rotund…
Vă mulțumesc tuturor pentru atenție, unora chiar pentru mai mult de-atât, și vă doresc presă bună!

Mai citesc o data, sperand ca mi-a scapat o nota de subsol in care Viorel sa spuna ca a fost o gluma.

Tac si ma duc in mine.

Si ziua mea se transforma intr-una absolut mizerabila.

Pe Viorel l-am cunocut in urma cu cativa ani. Eram prieteni pe FB la recomandarea unui prieten comun si conversasem destul de mult. Era placut sentimentul ca poti purta o conversatie inteligenta si normala cu o persoana pe care nu o cunosti din viata reala, asa ca am zis sa dregem problema.

Cum stiam deja ca Viorel e mare pescar, m-am gandit ca o masa la o carciuma cu peste si atmosfera calda e alegerea potrivita.

De obicei nu-mi fac proiectii asupra discutiilor viitoare ori a oamenilor pe care urmeaza sa ii intalnesc. Pur si simplu las viata sa ma surprinda si sa nu-mi las prapaditul de creier sa teasa de capul lui cine stie ce povesti fantasmagorice, caci se pare ca am o mare inclinatie catre asta.

Am ajuns inaintea lui doar cu cateva minute si asteptam linistita, caci ma sunase sa-mi spuna ca o parcheaza pe Leta. Leta e bicicleta lui Viorel despre care puteti afla mai multe aici.

In fata mea apare un barbat potrivit de inaltime si cu o fata blanda cum rar mi-a fost dat sa vad in ultimii ani.

Si-a pastrat accentul acela dulce moldovenesc si povestile lui ma baga intr-o transa din care nu simteam nevoia sa ies. E molcom si vorbele lui aduc bucurie.

Conversatia nu are pauze, iar sentimentul era acela ca ne stim de o vesnicie.

Asa am devenit prieteni si in viata reala, chiar daca am tinut legatura mult mai rar. Tot din pricina vietii si a problemelor ei.

La lansarea cartii lui – „Necunoscutul Mihai Codreanu” – m-am dus cu mare bucurie si bucuria mea a crescut si mai mult atunci cand am vazut puhoiul de oameni veniti la eveniment. Sincera sa fiu chiar nu ma asteptam.

Mi-am amintit doar ca si la prima noastra intalnire, ca in spatele povestilor, ochii si vorba lui imi transmiteau o unda de tristete greu de dus, pe care se straduia sa o mascheze si mi-am mai amintit in aceeasi masura si cat de tare imi place umorul lui deosebit de inteligent.

Putini stiu greutatile cu care se confrunta, de inacceptabil de multi ani, cel mai bun JURNALIST de reportaj din Romania si nu degeaba am scris cu majuscule.

In tara in care nulitatile inregistreaza o ascensiune rapida si periculoasa, indiferent de domeniul de activitate despre care vorbim, valorile nu-si mai au locul…

Nu am scris atunci, dupa lansare, despre cartea lui asa cum nu o voi face nici in acest moment. Nu simt nevoia sa scriu atunci cand scrie toata lumea. De fapt, in general nu fac ce face lumea. O sa scriu atunci cand o sa simt eu ca e momentul potrivit, iar Viorel stie si simte asta ori cel putin asa imi place saa cred.

Acum sunt trista, revoltata si nu mai stiu cum, caci mi-e foarte greu sa definesc tumultul de sentimente care face iures in mine.

Si, de fapt, nici nu stiu ce-as putea eu sa va spun in situatia asta… Sunt momente in viata mea cand imi vine sa ma asez pe o bucata de trotuar si sa mor acolo, sa nu mai vad si sa nu mai aud nimic.

Si da, mi-e rusine. De mine, de noi, de tara asta pe care atatia v-ati luat-o inapoi. As vrea sa va cer sa-mi dati si mie o bucatica din ea. Nu, nu pentru mine! Eu nu consider ca merit. Dar dati-mi si mie o bucatica din tara mea inapoi ca sa o pot oferi, cerandu-mi iertare, oamenilor care o merita cu adevarat.