Despre a nu fi calaul propriului copil

Desi nu am profesat niciodata ca psiholog, de frica obsesia sclerozei am invatat toata viata ca nebuna. De parca scleroza ar sti ce dracu’ e ala invatat. In fapt, o doare la bashkezti. Cam cum ma doare pe mine ca nu scriu cu diacritice.

De multi ani activez in grupuri internationale de psihologi, insa ceva mai de curand, de vreo doi ani am descoperit un site care ma distreaza la modul masochist.

Americanii inventeaza sindroame pentru orice: teama ca ploua, teama de a vorbi in public, teama ca iti cresc unghiile de la picioare prea repede si cate si mai cate minunatenii de te lasa lat. Si, evident, pentru fiecare dintre aceste „sindroame”, exista tratamente medicamentoase de care prostii abuzeaza, caci ce ar fi industria pharma fara ei?!…

Un lucru, insa, ma deranjeaza cumplit. Psihologii care pe care eu i-as bate cu furtunul si care diagnosticheaza copii.

Imi veni sa scriu asta dupa ce aseara am privit o inregistrare de la America Got Talent cu un copil prezentat ca autist, nu doar pentru a avea ratinguri, ci pentru ca ani de zile medicii cu asta l-au dignosticat pe bietul copil.

Si se face ca pustiul urca pe scena, raspunde dezimvolt la absolut toate intrebarile, rade ca un copil normal, privirea, doar, tradand ca ceva e in neregula. Vocea nu-l ajuta, sa ne intelegem de la bun inceput. (Ma enerveaza ca nu am salvat linkul cu inregistrarea respectiva, dar cand voi da de ea o voi posta). Faptul ca fusese prezentat ca un copil autist, insa, a obtinut aplauzele publicului care, altfel, nefezandat inainte, probabil ca ar fi aplaudat mai potolit si, cu siguranta, juriul nu l-ar fi trimis in Vegas.

Vorbim despre societate de consum, despre lipsa de educatie si despre alte multe lucruri.

Cand nepoata mea avea nici 12 ani m-a blincanit pe messenger. Am vorbit si simteam ca ne invartim in jurul copacului. In cele din urma am reusit sa scot de la ea faptul ca psiholoaga scolii o chemase la cabinet si o diagnosticase pe modelul: „Mai fata, trebuie se te potolesti, ca ai ADHD si te interneaza la nebuni!”.

In afara de faptul ca nu ii spui asta unui copil de 12 ani, desigur am simtit nevoia sa ma urc in masina, sa conduc 6 sute si ceva de km si sa omor psiholoaga cu pricina.

Dincolo de ceea ce simteam in interior, tot ce m-am priceput sa fac, subtil, a fost sa „dreg” copilul la cap sa nu ramana cu sechele.

Un aspect interesant e ca nepoata-mea e din categoria copiilor „gifted”, adica supradotati. Nu ca m-ar incanta chestia asta. been there, done that, the hard way.

I-am explicat ce inseamna ADHD, precum si faptul ca este o inventie a unui nene austriac, psiholog smenar de meserie, care a stiut cum sa se imbogateasca peste noapte pe baza prostilor si ca ea nu are de ce sa se teama. Ca e energica? E normal, ca doar seamana cu mine!

Sansa ei, a mea, a amandorura e ca intre noi e o relatie extrem de speciala, bazata pe abordare sincera si deschisa.

Revenind la copilul american diagnosticat gresit cu autism. Copilul ala nu straluceste in nimic, la prima vedere. E din categoria copiilor normali, cam prea timid si, desigur, timorat de parinti, diagnostice false, medicatie si foarte multa psihoterapie directionata gresit.

Multi ani dupa venirea mea in tara am muncit ca o salbatica. Cum spuneam, mereu am fost o fire energica.

La un moment dat Naumovici imi spune, in stilul caracteristic:

– Faaaa, numa’ nebunii au energie cata ai tu!

Nici macar nu am stat sa ma gandesc si i-am raspuns absolut firesc:

– Si geniile, boule!

Case closed. Sa nu ma intelegeti gresit, situatia era una de gluma si prietenie si prieteni suntem si in ziua de azi, chiar daca nu avem sansa sa vorbim prea des. 🙂

Voiam doar sa va semnalizez un model perceptual fundamental gresit.

Ce voiam sa va spun, de fapt, este faptul ca buna mea prietena Bianca s-a confruntat cu mari probleme create din exterior si a caror tinta este Stefanut, baiatul ei de 5 ani. A trebuit sa treaca toata familia prin furcile caudine pana sa afle ca Stefanut e un copil „gifted”. Din pacate. Pentru ca trauma fiecarui membru al familiei va ramane si va tine de fiecare dintre ei sa o gestioneze corect.

Iar in concluzie, as vrea sa va rog pe voi, parinti de copii minunati, cateva lucruri:

1. Inainte sa va aplecati urechea catre exterior, invatati sa va ascultati si simtiti proprii copii. Dati la o parte sfaturile „binevoitorilor” si „prietenilor” si actionati corect, asta inseamnand ca trebuie sa va si autoeducati!

2. Daca pruncii vostri nu au vreun talent, nu-i mai fortati sa faca muzica si arte plastice si alte cate si mai cate chestii, pentru ca asta nu ii va ajuta in nici un fel, ci dimpotriva. Nu e ceva nasol sa ai un copil care nu e talentat la nici o disciplina artistica sau sportiva. Cu siguranta e bun la altceva!

3. A fi un parinte bun nu inseamna sa ii incarci programul cu tot felul de cursuri si meditatii, caci tie, cand erai mic, iti placea sa te joci afara si sa te cateri in copaci. De ce ii faci rau copilului tau, caci asta nu inseamna ca il iubesti, ci ca vrei sa il termini inainte de a-si fi incheiat adolescenta. In esenta nu vrei decat sa iti obtii cateva ore de liniste. Si ghici ce? Nu obtii decat un stres suplimentar.

4. Nu toti oamenii s-au nscut sa fie vedete, genii ori cei mai buni intr-un domeniu. De multe ori cred ca gunoierii care vin in fiecare miercuri sunt „mai oameni” decat multi dintre cunoscutii mei. Si nu ma insel.

5. Amintiti-va de proverbul care spune „ce tie nu-ti place altuia nu-i face” Nu-i face rau copilului tau, doar pentru ca egoismul si orgoliul tau nu suporta infrangeri. Infrangerea ta ca parinte poate insemna castigul copilului tau si sansa lui spre fericire.

Si cu asta va va doresc sa aveti o zi de introspectie. O sa descoperiti ca in mergand in interiorul vostru, adanc, nu mai aveti pe cine minti, decat pe voi insiva.

A bientot!