Surprize da, rutina nu

erichfromm100716E foarte greu in viata cand, inca din copilarie, iti sunt setate niste standarde.

Si e cu atat mai greu cand ajungi sa ai o experienta proprie de viata, cu bune si rele, care se aseaza pe acelasi plan cu standardele.

Anul trecut a fost un an al discutiilor cu prietenii dragi, un an in care mi-am propus sa citesc mai multe bloguri. Invariabil, FB iti ofera pe tava informatia necesara pentru studii psihologice, sociale etc.

Si a mai fost si un an in care am citit multe carti „din afara zonei mele de confort”.

Nu vorbesc din carti si asta stiti deja.

Despre relatii, despre „o viata impreuna”…despre toate astea ma gandesc de cateva zile sa va povestesc.

Imi apar in minte franturi de imagini si expresii:

„Sa nu o suparam / necajim pe mama” era, poate, cel mai des indemn al tatei care stia ce are la usa.

In aceeasi masura, in care el, maturul si constientul, era, pana la urma, partenerul meu de facut tampenii – „shhhh, sa nu ne afle mama!” – tarziu realizand eu ca mama oricum era pusa in garda de dinainte.

Sau „cum ti-ai permis sa o superi pe mama?!!!”

Astea pe de o parte.

Pe de alta parte spontaneitatea tatei care nu a fost ceva construit vreodata.

Si a mamei, desi despre mama aveai senzatia ca e mai curand o apa lina.

Zilnic isi faceau cate o surpriza, „razboaiele” lor de replici au fost mereu savuroase pentru mine, care mai bagam si un pic de zazanie, ca sa nu se termine prea repede spectacolul.

Ce intelegem noi de aici?

Eu una, am trait intelegand ca mama era cel mai important membru al familiei, ca pentru ea faceam cu totii toate lucrurile frumoase si bune, pe ea aveam grija sa nu o suparam („pe femeie sa nu o atingi nici macar cu o floare, zice o veche vorba romaneasca), pe ea o protejam, pentru ea. Mama …MAMA ERA SFANTA! MAMA ERA TOTUL. Tata ma facea sa tin minte toate astea in fiecare zi.

Si am mai inteles un lucru din viata parintilor mei. Noi nu am avut o viata de familie usoara sau roz, mai ales ca problemele cu comunistii nu erau nici mici si nici putine, insa parintii mei au trait pana cand moartea i-a despartit intelegand ca dincolo de orice, familia e sfanta, ca familia se tine unita cu iubire, dedicare, lupta si…surprize zilnice, care sa inlature monotonia, rutina.

Dupa moartea tatei, mama unei colege din scoala generala mi-a spus, incercand sa ma consoleze: „stii, eu niciodata nu i-am putut percepe pe parintii tai separat, chiar cand nu ii vedeam impreuna pe strada…mereu ii vedeam ca unul”. Mi-a ramas intiparita in memorie aceasta declaratie si mi-am dat seama ca ai mei chiar asa au fost toata viata lor.

Mereu s-au sustinut unul pe altul, si-au fost completare unul pentru altul si umar si sprijin si critic si trambulina si mi-au fost si parinti.

Nu, nu am fost genul de fata care isi idolatrizeaza tatal, ba dimpotriva, am avut momente clare cand l-am urat din tot sufletul, cu ura aia puternica de copil. Indracit, dar copil. Tata mi-a fost camarad, partener, adversar, critic, suport, facator de surprize si amintiri. Iar mama mi-a fost mereu inger si casa, lumina si suflet.

Asta cred ca ar trebui sa fie femeia intr-un cuplu, indiferent ca acel cuplu are o tidula la mana pe care scrie „certificat de casatorie” sau nu. Si, desigur, barbatul potrivit alaturi.🙂

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s