O oglindă…ilegitimă

ilegitim

ilegitimNu sunt critic de film și nici nu am de gând să mă fac, așa, ca să stabilim de la bun început niște repere importante.

La cinema nu am mai fost de peste 10 ani, pentru că, fumătoare înrăită ce mă aflu, nu mi-e bine. În plus nu-s nici fanul scaunelor incomode, oricâtă „catifea” ar avea pe ele. Și nici al sunetului de proastă calitate. Cu atât mai puțin tolerez mirosurile de pop corn și al altor prostii care se vând pe acolo. Iar intolerantă sunt la prostie.

Aseară, însă, am acceptat invitația de a merge la filmul „Ilegitim”, în regia lui Adrian Sitaru.

În felul ăsta, filmul nu mai e un film, ci o întreagă experiență.

Desigur, capul meu încă nu poate pricepe ce nu înțeleg românii din expresia „premieră de gală”. De fapt, nu înțeleg nimic, de vreme ce, într-o proporție covârșitoare vin îmbrăcați…. Bine măcar că vin îmbrăcați, îmi spun eu în cele din urmă, încercând să fiu mai tolerantă. Mirosul de pop corn, însă, mă izbește direct în moalele capului, trebuie să recunosc. Și nu din cauza pop cornului în sine.

Personalitățile sunt trimise repejor la spider, pentru poze.

În sală se intră care când dorește, fiecare se așeaza unde dorește (dacă intră mai devreme) ori unde mai găsește locuri.

Lângă mine două dudui vorbesc și râd foarte tare. Și pe mine mă enervează foarte tare chestia asta, dar aleg să le ignor. Bineînțeles că e greu să ignori înaltele fără armonie care provoacă răni pe timpane, dar nah, m-am decis că-s tolerantă.

O domnișoară timidă urcă pe scenă. N-are mare lucru de spus, în afară de faptul că ne anunță că speech-urile vor fi la final și ne urează vizionare plăcută. O șterge repede de pe scenă, ca un copil prins de mă-sa la borcanul cu dulceață. Zâmbesc. E bine.

Și începe filmul. Cu reclame, desigur. La o premieră de gală, desigur. Ce poate fi mai frumos?!… Da, desigur!…

În primele 20 de minute m-au încercat diverse stări – de la angoasă, la greață și dorința de a pleca din sală. După care m-am abandonat filmului. Asa cum spuneam, filmul este o experiență, însă el se mulează pe propriile experiențe de viată, iar atunci când alegi să îl vezi într-o sală de cinema adaugi energia celor din jur, sunetul și multe alte detalii pe care nici măcar nu le conștientizezi.

Povestea filmului este ironică – un medic ginecolog, văduv, cu 4 copii, este descoperit de aceștia a fi fost turnător la securitate, pe vremea lui Ceaușescu. Dădea in vileag femeile care doreau să facă avorturi. Copiii se revoltă, se lasă cu scandal. În apărarea lui, spune, la un moment dat „eu nu am omorât femei, eu am contribuit la creșterea natalității” și încearcă să le explice copiilor lor conjunctura acelor vremuri, pentru ca e foarte simplu să judeci din exterior, după multă vreme, mai ales dacă nu ai trăit vremurile acelea.

(Și asta îmi amintește de un moment de răzvrătire al copilului, când, prin clasa a VI-a, încercând să-și sustină nu mai știu ce punct de vedere, îmi toarnă furioasă „era mai bine pe vremea comuniștilor” și eu înțepenesc. O iau la întrebări, ocolind ca așchia lui Bulă, până descopăr că niște profesori de la școala la care învăța, probabil aduși la disperare de plodărimea care li se urca în cap, spuneau cu năduf „era mai bine pe vremea comuniștilor”, iar ăștia mici, creiere neformate, auzind zi de zi prostia asta, o asimilaseră ca pe o lemă. De atunci am început să îi povestesc întâmplări din familia noastră, având grijă cum îi povestesc să nu o traumatizez, ci să o fac să înțeleagă. Atât cât m-am priceput și cât pricepusem și eu din perioada aceea, ascunzandu-mi rănile mult prea adânci.)

Revenind la film, Dumnezeu are simțul umorului, și viața acestei familii se schimbă radical.  Doi dintre copii sunt gemeni și dezvoltă o relație incestuoasă pe parcursul căreia Sasha (fata), interpretată impecabil de Alina Grigore, rămâne însărcinată.

Ce e moral? Ce e corect? Cum să ajungi să fii parte la ceea ce însemna pentru tine, până atunci, capitolul „NICIODATĂ!”?…. Universul se prăbușește, nimic din ceea ce știai / gândeai / simțeai nu mai este valabil. Prin furcile caudine trece tatăl, medicul ginecolog care era impotriva avorturilor, interpretat magistral de Adrian Titieni.

Nu știi cine e mai intolerant – tatăl sau copiii. Unde este granița dintre ce este corect și ce este uman sau dintre ce este moral și ce este legal?

Și nu, filmul nu este despre incest și nici nu îl promovează, ci se folosește de acest accident ca de un instrument menit să ilustreze faptul că TU, omul, nu controlezi NIMIC în această viată, dar ABSOLUT NIMIC. E deprimant gândul că ești o piesă dintr-un puzzle pe care nu îl înțelegi și nici nu ai cum să îl vezi „de deasupra”? Ce sa vezi, așa e viața asta pe care o trăim noi, pe planeta asta! Get used to it! Și, cu cât întelegi mai repede asta, cu atât poți trăi mai frumos. (cel mai bine a surprins Laura esența poveștii, aici: http://lauranureldin.blogspot.ro/2016/03/ilegitimillegitimate.html)

Povestea e un tablou care începe și se sfârșește cu monologul tatălui, din care rămânem cu câteva cuvinte cheie, codul întregului film.

Revenind la experiență.

Sunt filme pe care eu nu pot să le văd din pricina luminii, care contează enorm pentru mine. La fel ca și sunetul. Filmul „Ilegitim” are lumina aia cretină de care nu se dezbară regizorii români nici morți și care îți ridică sau îți coboară filmul. În privința sunetului aș prefera să nu mă pronunț, pentru că nu știu dacă a fost atat de prost din pricina sistemului de sunet al sălii, ori al unei acustici proaste a aceleiași săli ori, pur și simplu, este un alt film românesc cu sunet prost. O să vă spun după ce o să îl revăd, dar nu într-o sală de cinema.

Un alt minus, din punctul meu de vedere, este eterna referință la perioada lui Ceaușescu, căreia îi suntem tributari, fără nici o urmă de îndoială, însă deja devine o buclă periculoasă și observ cu tristețe că nu ieșim din ea. Poate de aceea, de câte ori aud de lansarea unui film românesc, înainte de a-i ști subiectul ori de a-l vedea, la modul cel mai sincer, îmi pun mâinile în cap. Pentru că sunt sătulă de mizerie, de angoasele augmentate, de sărăcie – în toată complexitatea termenului. Mă sufoc, ăsta e adevărul.

Nici montajul nu strălucește, din păcate.

De apreciat că limbajul ireverențios este puțin prezent în film, iar atunci cand apare este pentru punctarea unor scene. Din păcate, o parte din public – maimuțele – a gustat fix asta, iar din umorul fin și subtil n-a înțeles nimic. La fel cum, la scena finală, cuvântul „accident” din monologul lui Titieni nu este doar trimiterea către incestul gemenilor, ci și la accidentul fiicei celei mari – un fel de oița blândă din turma tatălui (!!!), de pe urma căruia ea rămâne paralizată și o vedem izolată, așezată pe un fotoliu, aproape ignorată de familie și nu pe scaunul din dreapta tatălui (altă ironie interesantă) așa cum apare la începutul filmului.

Filmul este presărat de astfel de mesaje „printre rânduri” și cred că asta îl face să fie un film bun.

Nu este un film ușor. Nu este un film de weekend. E un film care întoarce oglinda către tine la modul extrem de dur.

Și da, e un film pe care l-aș propune spre vizionare mai cu seamă celor care sunt control freak. Și aș face și un training pornind de la el.🙂

Nu pot să închei, însă, fără a-mi pune problema că publicul (masele) e lipsit de educație, de cultură. Din film vor înțelege că încestul nu e ceva greșit, „că, uite, bă, și aia din film zice că în tările nordice e acceptat”.

Sunt convinsă că va fi un film controversat, căci românul e puritan și arhanghel al dreptății, mai ales pe FB.

Să înceapă scandalul, zic! :))))

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s