Vizită la muzee

IMG_2659 (1)

Mi-am reluat bunul obicei de a mă urca în mașină și a pleca unde văd cu ochii, lăsând drumul să mă surprindă.

M-am trezit leneș duminca asta și în vreo jumătate de oră m-am găsit a fi tare hărnicuță, făcându-mi bagaj minimal necesar – costum de baie, prosop, adidasi, haine de schimb, inclusiv rochie (să fie, dac-o fi nevoie) și rolele. :))

(…) și uite-mă holbându-mă la telefonul care se oprise și nu mai voia de nici o culoare să repornească. Am tras pe dreapta, i-am zis niște vorbe de bine și sănătate și, după aproape un ceas a cedat insistențelor mele. După aia mi s-a rătăcit gps-ul. Cred și eu! Nici să mori n-ai găsi indicatoare ca oamenii prin toată țărișoara asta. Nu m-am îngrijorat. În fond, e weekend. Ce dacă mă rătăcesc? Nu mă gonește nimeni din urmă. Am Pepsi, am apă plată și țigări și muzica preferată. Jună sunt, de nimeni nu depand, cine ce-are cu mine?!

Da’ chiar așa, Nene Iancule, mi-e tare dor de tine! Ia să vin în vizită! Iaca și planul.

IMG_2692 (1)Da’ mai întâi să fac un ocol, că atâta tamtam a facut Bogdan și pe site-ul lui și pe FB, încât mi-a trezit amintiri pe care nici nu știam că le mai am. Așadar, Muzeul I.L.Caragiale via Muzeul Ceasului. Dixit!

Cumva, cumva, mă scoate gps-ul unde trebuie. Din exterior clădirea arată curățel, iar ceasul din flori îmi amintește de ceasul din Grădina Mare din tărgul lui Ibrail și mai departe de Panait Istrati, de castani, de liceu „cimitir al tinereții mele”, de Vârgu…și din nou amintirea aceasta mă arde ca un fier înroșit. Dau la o parte, cu o mână imaginară, tristețile, intru și îmi dau seama că înainte de absolut orice, trebuie să ajung la toaletă.

Îmi iese în întâmpinare un domn care îmi spune că trebuie să o aștept pe colega. Taman bine, cât să mă duc repede „undeva” – îmi spun.

Puținul pe care îl vedeam din hol arăta fain.

Mă îndrumă omul și o zbughesc. Intrarea la toaleta se face prin curte și nu pot să nu mă gândesc cum e să te împarți într-o mie de locuri dacă ești cadru didactic și vii cu o droaie de copii. Bine, nici nu trebuie să fie o droaie, e suficient să fie minim 2. Te-ai cam scos, zic!

Intru și încep să cobor. Mă izbește faptul că un loc despre care se spune că e proaspăt renovat arată …ei uite că nici nu prea găsesc acum termenul potrivit. Cred că renovarea s-a limitat la o pospăiala de var pe pereți, căci nu știu ce firmă de bun simț nu ar fi făcut hidroizolație mai întâi. Dar eu nu mă pricep la construcții, așa că mai bine îmi văd eu de borșul meu, că am venit pentru altceva aici. Mda, în prima încăpere e hârtie pe jos. În a doua e murdar, dar cumva mai curat. Încerc să nu ating nimic, dar da, mi se strânge stomacul. Mă încearcă o părere de rău că experiența mea începe așa și mă hotărăsc să mă concentrez pe lucrurile pozitive.

– 8 lei biletul, dar vă dau două de 4, că n-am altfel.

(Doar 8 lei, mă gândesc și nu mă mai miră că muzeele o duc atât de rău. Oamenii îs varză pe managementul afacerilor)

IMG_2690 (1)Mai casc un pic gura înainte să pășesc în muzeu, căci la intrare e o vitrină cu cărți și obiecte promoționale.

-Aaaa și dacă vreți să faceți poze, vă costă 24 de lei. Știți, vă spun de acum, că săptămâna trecută a venit o doamnă și a plătit doar biletul de intrare și am prins-o făcând poze (de parcă ar fi prins-o la furat) și i-am zis că e taxă și a zis că n-a știut și a fost foarte deranjată, că a zis că dacă știa plătea de la bun început.

(Nu am înțeles de ce a fost nevoie să aflu despre întâmplarea asta, da’ na…)

– De ce nu printați pe o coală A4 prețurile și taxele ca să știe fiecare vizitator ce și cum? – întreb eu ca prostul grădiniței.

-Păi avem, la avizier, la intrarea în curte.

-Doamnă, dacă-mi permiteți, aici nu e scară de bloc să se uite omul cât i-a venit întreținerea. Cine se uită la avizierul dumneavoastră de la poartă?!!!

-Nimeni! – și ridică spre mine o privire triumfătoare.

Aia-i, Eugen Ionesco n-a murit nici el!

În holul central mi se dau pe repede înainte explicații cum ar fi cu ce încăpere să încep vizita. După aia mi se pune înregistrarea asta și mi se arata cu mândrie o „tante” din plexi care cadra fix ca cucu-n gură cu designul muzeului, către care io ar fi trebuit să mă uit ca tuta pesemne și eventual să am și o băluță în colțul gurii.

Da-mi dau seama că eu oricum privesc lucrurile diferit față de un vizitator obișnuit, așa că mă repliez. Doar am zis să ma concentrez pe chestiile pozitive.

În prima încăpere casc gura la fiecare ceas în parte și resimt o undă de nemulțumire că nu există decât explicații sumare scrise pe etichete, căci de ghidaj nici nu poate fi vorba – nici uman, nici înregistrat pe device din ăla pe care îl pui în dreptul urechii, selectezi limba, etc.

Așa că încep a vorbi cu mine, pentru mine. Brusc apare domnul care mă întâmpinase inițial. Îl întreb ceva, ridică umil din umeri și-mi spune:

-Nu știu să vă spun. Eu sunt nou aicea.

Înghit. Adevărul e că în România cantitatea de sex oral pe care ți-o iei zilnic și în diferite feluri este necesară și suficientă pentru menținerea frumuseții tenului pentru o medie de viață de 120 de ani. Unde mai pui că înveți și să inghiți pe ritm, că doar nu vrei să pierzi nimic din savoarea…României pitorești!…

Ajung în fața unei casete care adăpostește un cadran solar vechi (secol XVII, dacă nu mă înșel, dar pun și poza mintenaș și ne-om dumiri împreună) pe care îl poți vedea bine doar printr-o lupă. Adică l-ai putea vedea mai bine, cu condiția să ai și o înălțime mai mare ca a mea, căci eu cu cei 167 de cm plus încă vreo 10-12 dacă mă salt pe vărfuri, n-am reușit să văd. Și m-am simțit ca atunci când aveam 5 ani și mă duceam la cinema-ul din târgul Arrubiumului și nu ajungeam la ghișeu și ridicam mâna dreaptă sus de tot ținând strâns moneda de 15 bani până simțeam că în cealaltă mână mi se pune biletul de intrare la film.

Mă dezumflu, dar îmi dau comandă „da’ șăzi femeie pe pozitiv, ca de aia ai venit!” – și dau să mă poziționez mai bine, să rămân cum am zis, dar dau de o a doua casetă. Identic poziționată cu prima. Refuz invitația la kinkăreala și trec mai departe.

Trec și de hopul ăsta, că viața nu-i ușoară și ajung în dreptul unui exponat de secol XIX pe a cărui etichetă scrie că e comandă din România. Unde a fost făcut ori cine a dat comanda…nu se știe. Așa că ma trezesc vorbind (iar) de una singură. Lângă mine își face apariția domnul care nu e „demult aicea” ridicând din nou din umeri, dar n-apucă să și-i lase bine în jos că la noi ajunge o voce gravă care pe el îl îngheață și pe mine mă face curioasă, căci intrasem în atmosfera de secol nooșpe-început-de-doozeci și imaginația mea zicea că însoțitoarea vocii ar putea fi ori matroana din târg ori vreun fel de Chiriță petrolistă („nefastă” de, adică). Aleg să las surpriza să mă surprindă… profund. Și-apare un munte de femeie, posesoare de voce de. Dă cu ochii de mine, de fapt de privirea mea amuzată și timbrul i se schimbă. De ăla de la voce zic, nu de ala de taxă. Pare interesată să-mi răspundă la întrebări, așa că repet ca papagalul ceea ce îmi zisesem doar mie, mai devreme:

-Există un istoric al acestor obiecte comandate din România?

-Desigur!

(mă bucur ca proasta-n târg, înainte s-o văd venind)

– Acum 4 ani am organizat o expoziție și am avut și un catalog. (apoi, mai mult ca pentru sine „daaa, acum 4 ani!..”)

Înghit io și pentru ea și-i declar cu voce nevinovată că nu înțeleg ce vrea să-mi spună, dar dacă îmi da catalogul ăla, jur că citesc singurică despre tot ce vreau să aflu.

Se uită pieziș și se îndepartează de mine când mă vede că-mi casc ochii spre tavan încercând să nu bag de seamă stricarea peisajului cu chestiuni tehnice făcute parcă de un Bulă retardat.

Încearcă să se intromisioneze, de data asta cu voce mai slaba, voit draguță și amabilă.

-Să știți că aici este numai pasiune.

Cobor ochii din tavan, nedumerită. Sinceră să fiu chiar am vrut s-o întreb dacă s-a f….  cățărat și pe tavan, dar m-am abținut.

-Desigur! Se vede. Și în continuare cred că e la fel.

– Hihihi, daaaa!

(Îmi fac cruce cu limba în gura, zic un Tatăl nostru pe repede înainte)

-Vă dați seama că am pus toate astea la loc în 5 zile?!!!

Pana mea, îs cateva exponate, cât ai vrea să stai să le așezi? În afară de faptul că logica așezarii acestora e una care depașește până și logica șinelor de tren pe care merge o căruță tractată de un măgar. Rog pe această cale, măgarii, să mă ierte, da’ n-am avut altă rimă.

-Aaaa, dar am stat înainte vreo câteva luni pe planuri!

Mă uit deja cruciș. Le-ați clocit, în pana mea?! Dar tac, cu un efort supranatural. Moment în care matroana cucoana (că avea un soi de coc, de aia zic) dispare și mă iartă pâna la finalul vizitei.

Admir ceasurile care au aparținut lui X și lui Y, așa după cum o să vedeți și din poze, amestecate și ele cu ceasuri ordinare de început de secol XX, mai treversez o încăpere, constat cu tristețe că Nicolae Iorga avea gusturi îndoielnice, dar mă consolez la gândul că nevastă-sa o fi semănat cu matroa…cu doamna asta de aici și ajung într-o nouă încăpere unde mi se pune un filmuleț.

Prost făcut, nu-i vorbă, dar nu asta era a mai prima dintre chestii, cât faptul că videoproiectorul era pus în spatele lustrei cu ciucurei din vreun fost cristal, iar pe peretele pe care se întâmpla proiecția trona erect un ceas de secol nooșpe care dădea dracului toată ideea filmului.

A mai urmat o încăpere, dar nu mai am chef să vă povestesc.

Ideea e așa: eu vă recomand să vă duceți copiii în acest muzeu, dar asigurați-vă că v-ați documentat voi bine de tot, ca să nu le răpiți micuților plăcerea poveștilor și să fiți voi ghizii lor. Pe bune că merită văzut! Că exponatele n-au nici o vină și-s chiar mișto.

După vizitare, am aflat că există taxă de ghidaj, dar eu n-aș avea încredere după experiența trăită. Deci tot pe voi pica greul să citiți povești despre ceasurile din muzeu, pentru că sunt sigură că trebuie să le găsiți pe undeva și să le oferiți copiilor voștri o experiență faină. Pe personalul muzeului nu vă bazați că-s trei Doamne și toți trei!… Nasol ar fi să fie mai mulți.

Asta a fost vizita frumoasă. Vreți să vă zic și de Muzeul I.L. Caragiale?!!!

Această prezentare necesită JavaScript.

 

 

 

 

 

 

 

 

3 gânduri despre „Vizită la muzee

  1. Mă refeream la atitudinea lor, nu la recomandarea ta. Sigur că, dacă -i ordin, cu plăcere. As prefera să imi orientez resursele acolo unde mă pricep, mai ales că nu sunt o persoană polivalentă /multitalentata.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s