Puterea lui „bună ziua”

smile

Când eram mică, mama îmi spunea mereu că cele mai ieftine două lucruri pe lumea asta sunt zâmbitul și vorbitul frumos – pentru că sunt gratis și îți aduc mari beneficii, iar alte două sunt cele mai scumpe – prostia și domnia – pentru că, în feluri pe care nu le putem prevedea, ne costă și nu puțin.

Am avut ocazia să înțeleg spusele mamei de multe ori în viață, în ambele sensuri – și mi-am reamintit din nou citind articolul acesta.

De multe ori am spus că nu îmi cunosc vecinii, dar ei mă cunosc pe mine și asta nu e o glumă. Am locuit în foarte multe case și, pe de altă parte, din pricina meseriei, creierul meu disociază „mulțimea” de omul / oamenii cu care am treabă – fie că e vorba despre prieteni sau oamenii cu care îmi intersectez existența în viața de business.

Salut pe toată lumea, fără discriminare, pentru că salutul pleacă din mine, chiar dacă nu eu trebuie să salut prima, chiar dacă nu cunosc oamenii. Și de fiecare dată e însoțit de zâmbet. Ai să îmi spui că e un reflex. E și asta, dar e ceva mai mult, pentru că vine din interior.

La un moment dat am lucrat pe un proiect într-o multinațională. Am fost surprinsă să constat că media de vârstă era undeva pe la 27 de ani, însă ce m-a surprins în mod neplăcut a fost faptul că nimeni nu saluta pe nimeni și, mult mai urât (grav, chiar) că nimeni nu îmi răspundea la salut. Toți aveau fețe preocupate, zămbetul era ceva extrem de rar, dar să nu răspunzi la salut?!!!

Până m-am enervat și i-am chemat pe toți în cafeneaua de la parter. Erau cam 200 de oameni. Păreau iritați, dacă nu de-a dreptul nervoși.

Am stat în fața lor fără să scot un cuvânt, doar zâmbind, preț de multe minute. Încruntarea se accentua. Am așteptat în liniște răbufnirea, căci începuseră să creadă că îmi bat joc de ei și se agitau.

Mi-am dat seama că în jocul lor de a părea importanți sau preocupați se transformaseră în aceste ființe abrutizate. Cred că nu înțelegeau de ce viețile le devin mizerabile. Nu găseau plăcere în munca pe care o făceau, totul era tern, o cușcă din care mereu spuneau că vor să scape, dar pe care o căutau cu disperare. Să cauți să îți fie rău este o formă, din ce în ce mai răspandită, de a trăi fugind de viață.

Cănd prima voce iritată m-a întrebat daca îi mai tin mult degeaba, altele i s-au alăturat, într-un murmur surd la început și apoi din ce în ce mai sonor. Le-am spus că nu vom părăsi încăperea până când nu vor zâmbi din suflet cu toții.

Unii au vociferat și au ieșit. Cei rămași aveau surpriza întipărită pe fețe. Au încercat, la început timid, unii artificial, să zâmbească. Un oftat de ușurare s-a auzit de undeva și atmosfera a început să se detensioneze. Au început să vorbească unii cu alții, culmea, nu despre job, ci despre ei. Cam după o oră zâmbeau toți, unii chiar râdeau în hohote.

Atmosfera se înviorase, era un suflu cu totul nou.

Le-am povestit pe scurt despre bucuria de a veni în agenție și de a face pur și simplu ce-ți place, dacă ești făcut cu adevarat pentru o meserie deloc ușoară, despre valoarea lui „bună ziua”, despre zâmbet, despre cum – doar datorită umorului și a puterii de a râde – am reușit să traversez cele mai grele momente din viața mea, dar și despre cum asta m-a ajutat să rezolv cele mai multe situații de criză de pe parcursul proiectelor.

Apoi a plecat fiecare la treaba lui…altfel.

Am crezut că vor menține starea, dar a doua zi lucrurile erau neschimbate. Am continuat să salut pe toată lumea, cu zâmbetul pe buze.

Mi-a luat cam o lună până să observ primele rezultate. Oamenii începuseră să se salute. Încă nu zâmbeau toți, dar era un pas.

Proiectul meu în acea companie a durat 6 luni și, dupa „ședința de zâmbit” am observat, până la plecarea mea, oameni care și-au dat demisia. Ceva se trezise în interiorul lor. Ceva funcționase din toată încercarea mea. Au ales să plece la mai puțin gri, la mai puțină tensiune creată artificial și m-am bucurat pentru ei. Ei sunt oamenii care au ales să-și schimbe viața, să nu se lase atrași într-un vârtej din care să nu mai poată ieși. Mă bucur să mă întâlnesc cu ei, întâmplător, și să îi vad că zâmbesc, că au fețe luminoase, că au înțeles.

Și-atât…🙂

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s