Casper și rețetele tradiționale

Casper

Cum n-am somn la ora asta (ăv cors!) și mă scarpin mai rău ca ăia care au râie din pricina prea multelor înțepături de țânțari – „subțiri la glas, înzestrați la cap c-o sculă – minusculă, cu pretenție de nas” – și de păianjeni și alte lighioane care mai de care mai drăcoase, în pofida „pastilelor antițânțari” care promit să te scape de lighioane, a spray-urilor minune și a gazului lampant și el, de asemenea, cu dedicație, mi-am amintit o poveste pe care doar prietenii apropiați o știu și pe care m-am gândit (am și această funcție, da’ e in dotările opționale, așa că d’aia n-o folosesc prea des) să v-o spun și vouă.

După cum știți, ori, dacă nu, aflați acum, în limba engleză „sage” înseamnă salvie, iar în franceză înseamnă „înțelept”.

(Și uite așa mă pocnește brusc ideea să mai fac o categorie pe blogul ăsta și să-i zic „din întelepciunile Virginiei”, pentru ca io pot să am mai multe, funcție de stare, de moment și, evident, de mediul înconjurător).

În fine, acu, că v-am luminat în privința sensului cuvântului „sage” în două limbi și anume străine, să vă zic povestea și-n a treia. Limbă. Cea mai grea, că așa e mereu prima.

Se face că iau io cu niște ani în urmă semințe de salvie. Albă. Că e bună la mâncare, mă, haioșilor! Le pun în pământ, fac dansul ploii pe lângă ele preț de vreo 3 ani, timp în care tot ce răsare e o așchimodie anemica. Da’ io am voință, așa că decid, odată cu mutarea în casa asta, că e rost să o plantez în grădină. Mă și numa’ ce-i dau startul că se pornește nebuna și se face ditamai tufa. Pentru că e plantată fix in fața ușii de la intrare, evident că uit mereu să mai smulg și niște frunze să pun în mâncare și mereu mă aventurez până în fundul grădinii, de obicei noaptea, însoțită de o lanternă de lumineaza și lumea ailaltă, sa rup două – trei fire de cimbru, ori rozmarin ori ce mă mai tună pe mine. De obicei nu mă tună decât până la cimbru. Așadar salvia mea e dezvoltată frumos. Desigur, mă și laud, dar asta e o altă poveste.

Într-o noapte dintr-o vară tot ca asta, adică în care onor primăria dăduse din părți cu zeamă împotriva insectelor pentru că banii se duceau în tipărit scrisori lacrimogene de pus în cutiile poștale ale oamenilor care nu au treabă cu poșta în general și (poate și) în particular, la fel de ruptă de țânțari și disperată de ineficiența produselor pe care aruncasem o poală de bani, mă hotărăsc să iau taurul de coarne și sa caut pe net soluții naturale pentru îndepărtarea bestiilor.

Ajung la un articol, îl citesc în diagonală, cred că din pricina emoțiilor și mă pun pe treabă.

Aveam io prin curte un grătărel ogârjit și vai steaua lui, pe care nu-l mai foloseam de dinainte de AD, îl aduc în fața ușii de la intrarea în casă, smulg un ditamai brațul de salvie, pun ceva cărbuni și când ăștia promiteau o adevărată ardere pe rug, arunc și salvia. Și simt cum urlă țăranul din mine, așa că îmi iau o țigară și mă așez pe pragul ușii căscând ochii la cer. Nu-i vorbă că de la mine nu se văd prea multe stele din pricina becului de pe stradă care o arde puternic taman când ți-e lumea mai dragă.

Fumul îmi intra în ochi și în nas, da’ io fumam în legea mea și mă bucuram doar la gândul că scap de vietăți înțepăcioase.

Bai și nu stiu cum se face și dau să ridic ochii spre cer și din stânga mea, fix de deasupra garajului vecinului, numa’ ce-l vă pe Casper dansând voios prin aer, spre dreapta mea, strigându-mi un vesel „buhuhuhu”.

Scutur din cap, mă uit la Diodă, ăsta părea prost în cap. În al lui, desigur. De fapt, se uita condescendent la mine. Îmi iau inima în dinți și ridic din nou ochii spre cer.

De data asta, din stânga mea venea o armată de Casperi, dansând sincron tot spre dreapta mea, salutându-mă la fel de voios tot cu „buhuhu”.

Mbă băiete! Mmmm-bă bă-ie-te!!! Îmi dau două palme. De data asta Casperii au devenit nervoși și asta se simțea din felul în care „buhuhuhu”-ul li se transformase, de ziceai că e bătălia de la Plevna.

Ioane, nu e bine! Și, conform cântecului, „la război, Ioane, la oaste hai!”, execut un aruncat în patru labe și mers așa, să nu dea Casperii și cu ceva grenade. Dibui inexplicabil de repede telefonul și încep a mă gândi pe cine sun. Once nu, că are familie și dorm toți, deci nu îi sperii. Dani nu, că doarme oricum. Ăla nu, ălălaltu nu. Dau să fac un atac de panică și mă opresc în timp util. Am pe cine să sun! Așa că sun. Ce dacă-i 4 dimineața?!

Îmi răspunde drăgăstos.

– Fă, io cu tine la ciorbă la ora asta nu ies! Mai dormi și tu dracului la ora asta, că mâine-i zi de lucru! Și mai învață-te și tu să mănanci singură, ce dracu?!!!

Știam io că toți prietenii mei mă iubesc!

– Mă, taci, nu e de iesit la ciorbă! E grav, mă!

Vocea omului devine brusc lucidă.

– Bai, Amelie, ești ok?!!!! Ți-e rău? Vin acum!

– Nu mi-e rău, mă! Cred că m-am dus cu pluta. De tot, mă! Să nu mă duci la spital, că aia mă omoară, mă! Îs cuminte, stau în casă, nu mai ies în lume, astea… Să nu mă duci la spital, mă!

– Bai, io vorbesc serios! Ce ai? Ce s-a întamplat?

– N-auzi, mă, că…gata? Gata! Am înnebunit! Adică pe bune, mă!

– Băi, nu fii tâmpită că e dimineață. Zi ce s-a-ntâmplat!

– Îl văd pe Casper, mă! Asta s-a întamplat! Și nu-i numa’ unu! Îs o armată, mă! Și toți fac „buhuhuhu” la mine, mă!

Și mă pocnește un bocet de zile mari. D-ăla cu sughițuri, nu așa!…

– Bă, Ioane, hai s-o luam logic! Ai fumat ceva?

– Numa’ țigările mele. Știi că nu am treabă cu altceva! – ei, uite, intrebarea asta chiar m-a enervat!

– Ai fost pe la vreun chef și te-ai pilit?

– Nu, mă! Am lucrat și pe urmă am văzut un film?

– De groază?

– Nu mă uit la d-astea, doar știi!

– Atunci ce-ai? Te-ai dilit?

– Păi io ce dracului încerc, mă, să-ți spun?!!! Cred că da!

– Nooo, fii atentă!

– Î?…

– Ce-ai făcut tu în seara asta cât ai lucrat sau te-ai uitat la… ce naiba te-ai uitat tu?

Și povestesc omului de-a fira-n păr tot. Inclusiv despre aplicarea rețetei cu arderea salviei. Și numa’ ce se pune ăsta pe un râs de mi se zguduia și telefonul în mână. Halal prieten! Io-s disperată și ăstuia îi arde de râs! Dau să închid când omul îsi înghite brusc hohotele de râs și-mi dă comanda:

– Ioane, fii atentă, acum te duci și te culci. O să visezi….hai să spunem că o să visezi mai ciudat așa… Nu te sperii. Iei și o sticlă cu apă s-o ai lângă tine. Dacă mai e ceva, mă suni, dar eu sper să nu mai fie. Îți explic eu pe lumină cam cât de dusă cu pluta ești.

Și mi-a explicat și am râs până m-am sufocat. De atunci nu mai pun salvie nici în mâncare. De frică. Dacă îmi iese din cuptor vreun Clooney și-mi face „buhuhuhu”, io pe cine sun?!

Altfel, salvia mea e bine merci, ditamai tufa, cum v-am spus.

Mariș, vrei niște salvie, soro?! Am citit io că dacă o arzi, alungă țânțarii. :))

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s