#colectiv

colectiv-luma%cc%82nare-i%cc%82n-palme-777x437

Acum un an eram linistita la ora asta. Stiam de la copil ca iese intr-un club cu prietenii si m-am bucurat ca iese. Invatase mult, muncise si mai mult si o iesire ii prindea tocmai bine. La 22:40 am primit un telefon de la un prieten care aproape ca urla. M-a intrebat in ce club sunt si cand i-am zis ca sunt acasa m-a intrebat de Cristina. Am intepenit. Am auzit ca prin vis ca un club a luat foc. Nu stiu cand i-am inchis telefonul in nas. Am inceput sa o sun. Ceva in interiorul meu imi spunea ca ea nu e in Colectiv, dar pur si simplu nu ma puteam abtine sa nu sun. Nu raspundea, nu era online. M-a cuprins disperarea. Stiam ca nu se ducea de obicei in acel club, dar m-am gandit si ca, daca gasca ar fi vrut sa mearga, ea s-ar fi dus cu ei. In acelasi timp ma gandeam cum pot interveni, ce pot face eu sa ajut. Simteam cum imi iau creierii foc si ma gandeam ca, daca Doamne fereste, i se intampla ceva, eu voi fi vinovata. Nu ma intrebati de ce am gandit asa, nu am o explicatie. Stiu doar ca asta am simtit si gandit. Am intrat in lista ei de fb si am injurat-o in gand ca si-a protejat lista de prieteni. Mi-am amintit ca mi-a povestit de un coleg de facultate care e si vecin cu ea si i-am dat bietului copil mesaje pana l-am capiat. Stiam, de asemenea, ca daca a mea a pus capul pe perna, poate sa izbucneasca si al treilea razboi mondial, ca pe ea poti taia lemne cand doarme. L-am rugat cu cerul si cu pamantul sa se duca la ea, sa sparga usa daca e cazul si sa imi spuna daca e acasa sau nu. Ma pregateam psihic, asa cum puteam, pentru orice. Frate-miu abia trecuse printr-un infarct, deci era imposibil sa il sun, mai ales la ora aia, sa ii povestesc panica mea, caci da, intre timp, atinsesem acest prag. 

Sa-ti spun ca aveam senzatia ca sunt in pragul nebuniei, cred ca e inutil…

Pe la 1 (aproximez, caci nu mai stiu exact) m-a sunat copila, cu voce adormita, sa ma intrebe de ce are o suta si pix de apeluri. Cred ca in prima etapa am racnit la ea. Nici asta nu mai tin minte. Mi-a luat ceva timp sa ma linistesc. Am rugat-o sa stea in casa in noaptea aia.

M-am reintors la calculator si am inceput sa vorbesc si pe fb si la telefon cu oamenii din jurul meu, ca sa imi dau seama ce trebuie sa facem concret si care cum putem ajuta in acea situatie.

Nu in Romania, ci nicaieri in lumea asta nu cred ca e cineva pregatit pentru astfel de tragedii.

De dimineata m-am apucat de treaba. Stiam ca pot organiza lucrurile in situatii de criza, ca pot conecta oameni si companii si mai stiam ca pot fi rece pana la rezolvarea situatiei.

Pe romaneste, mi-am bagat picioarele in jobul pe care il aveam, asumanadu-mi ca vor fi urmari. In momentul ala nu mai conta nimic.

Am uitat sa mananc si sa dorm. Ma contactau oameni din toata lumea. Multi urlau la mine la propriu si incercam sa le explic tuturor cu calm. Unii pricepeau si isi cereau scuze pentru iesiri, altii continuau. Nu stiau de ce nu pot eu veni cu anumite medicamente in tara sau de ce nu le pot trimite prin diverse metode. Le explicam ca unele medicamente au statut special si ca, trimise aiurea, pot fi considerate droguri. Unii au inteles, altii s-au trezit cu dosare penale, doar pentru ca ei credeau ca sunt mai presus de orice, dintr-un romanism prost inteles pe care eu il definesc mult mai simplu – lipsa de educatie.

Nici cu institutiile statului nu mi-e rusine. Organizarea a fost sublima, dar a lipsit aproape cu desavarsire.

In perioada aceea multi, enorm de multi, au vazut oportunitatea. Stiu ca o sa va sune aiurea, dar e o realitate. De la reprezentanti ai insitutiilor statului si pana la „persoane fizice”.

Ii multumesc cerului ca am avut intelepciunea de a refuza orice om care voia sa imi trimita mie bani.

Nu in ultimul rand m-am umplut de scarba la adresa unor companii (si multinationale si romanesti) care imi promiteau o anume suma de bani pe care o vor directiona catre producatorii de medicamente, iar eu dadeam unda verde acelor producatori sa trimita urgent in spitale necesarul si apoi primeam telefoane in care se urla la mine ca nu sunt banii in cont.

Si tot la capitolul „nu in ultiml rand” as mentiona si personalul din spitale. Nu medicii, ca ei chiar nu aveau vreme. Ei spuneau de ce au nevoie si atat.

Am promis ca intr-o buna zi voi pune pe hartie, cu nume proprii, intamplarile acelor zile.

Dupa…nu mai stiu dupa cate zile, saptamani, o prietena de familie m-a sunat. M-am prabusit pe scaun. Aveam sa aflu ca o verisoara de-a mea, impreuna cu sotul ei, fusesera in acea noapte in club. Pe ea nu o mai vazusem de cand era mica. Nu am avut niciodata o relatie apropiata si cu toate astea vestea m-a pocnit in moalele capului. Aflasem despre prieteni care murisera si acum asta…

Ma straduiam sa tin steagul sus, sa lupt in continuare. Nu stia nimeni ce e in sufletul meu. Atunci, in ziua aceea, am cazut in genunchi si am racnit. La propriu. Simteam ca nu mai pot duce si eram constienta, in acelasi timp, ca trebuie sa continuu.

Am sunat la spital si am discutat foarte franc cu medicii. Stiam ca sotul versiaorei mele nu are nici o sansa, ca ea o sa scape…cel putin pentru moment. Si mai stiam si ca nu pot sa anunt eu familia despre toate cele aflate. Dupa 3 zile sotul verisoarei mele a murit. Stiam ca nu pot merge la spital, ca mi se recomandase sa nu marim pericolul de infectie. Si m-am conformat. Trebuia sa ma lupt pentru toti copiii aia din Colectiv. Toti aveau nevoie de ajutor.

Ma straduiam sa fac update-uri permanente pe fb si apeluri la calm si ratiune, dar problema cu masele este tocmai lipsa de ratiune in acele momente.

Pana la finele lui ianuarie eram deja doctor in ce priveste itele birocratiei, cine cu ce face spaga, cine profita si mi-am dat seama ca cei care vor pierde pe termen lung vor fi taman copiii din Colectiv si nu in ultima instanta, noi.

Am continuat sa dirijez lucrurile in continuare, desi nu mai aveam putere de nici un fel.

Prin martie am iesit din circuitul public, dar am continuat sa ajut cu cat pot si ma pricep.

Nu am vorbit pana azi, nu mai ies in strada (ah, in zilele acelea am fost si in strada, la meetinguri si, in afara de prima zi care a fost aproape curata, restul a fost o facatura), imi port durerea in mine si cu mine. Cred ca exista lucruri care nu trebuiesc fluturate in public.

Prin vara am aflat ca FB filtreaza mesajele si am descoperit ca intr-un folder ascuns aveam mesaje de la multi alti oameni de prin lumea asta, care se ofereau sa ajute. Si m-a durut din nou…

Si ma doare…

Si o sa ma doara in continuare…

Si atat…restul ramane in mine…

 

2 gânduri despre „#colectiv

  1. Iti multumesc pentru apreciere, Mala! Nu stiu cat de „la rece” am fost capabila sa scriu, am incercat. Inca nu pot vorbi detasat despre acele zile…

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s