Hallelujah!

leonard-cohen-bucharest-2012-11

Play, alea, alea, știți deja!..

În casă la noi, responsabil cu adusul de muzici, era frate-miu. Că de aia se cheamă frate mai mare. Eu eram „mucea”.

Mutarea la Brăila fusese pregătită de ai mei prin tot felul de povești care de care mai frumoase, dar și cu vizite prin locurile faine ale orașului. Așa înghițisem nada și nu făcusem tamtam. Realitatea m-a izbit dur în față, însă.

Locurile alea faine pe care le vizitasem îmi erau interzise, odată cu mutarea în târg, pentru că erau periculoase. Pe vremea lui Ceaușescu Brăila nu era deloc un oraș sigur.

Pe strada pe care stăteam atunci nu aveam cu cine ma juca. Majoritatea erau țigani, iar eu la Măcin ma jucam cu țiganii, așa că, cel puțin teoretic, nu aveam nici o problemă cu asta. În prima zi în care am încercat să mă împrietenesc cu ei mi-au luat jucariile și mi le-au distrus, iar un puradel, mai mic decât mine cu vreo câțiva ani m-a luat zdravăn la înjurat și folosea cuvinte pe care nu le auzisem în viața mea. Mi-a fost rușine să le povestesc alor mei și am ales să mă izolez.

Nici la școală nu era vreo fericire. Prezentată încă din prima zi de școală, de o învățătoare care nu avea legătură cu noțiunea de Dascăl așa cum o știam eu,  ca fiind „fata care vine dintr-un oraș fără tramvaie, care are 10 pe linie și care trebuie împiedicată să ia coronița” – m-am trezit cu peste 30 de copii dușmanii cei mai duri pe care îi poate imagina un om. Și asta a durat până în clasa a VIII-a, chiar dacă unii dintre ei trecuseră cumva de partea mea.

În zilele noastre am numi asta „bullying”. Pe atunci nu avea nici un nume. Nu cred că era zi în care să nu iau bătaie, ori să nu mi se rupă temele, în timp ce eram ținută de câțiva colegi, doar ca să nu am ce arăta și să iau notă proastă. Prin clasa a V-a, mi-am luat inima în dinți și am sărit și eu la bătaie.

Și tot așa, nu ziceam nici pâs acasă. Mă găndeam eu, cu mintea de copil, că n-ar avea rost să-i încarc și eu pe ai mei cu prostii, pentru că ar fi însemnat că nu mă descurc. „Aduceam” note mari acasă și asta ar fi trebuit să fie suficient.

Cam asta era viața mea de copil mutat în târgul cu tramvaie.

Gura de oxigen venea din faptul că îmi făcusem câțiva prieteni cu cel puțin 2 ani mai mari ca mine, colegi de la școală. Ei mă priveau normal și mă tratau ca pe un egal. Doar că timpul petrecut cu ei era puțin comparativ cu restul… 2 ore de joacă, după terminarea temelor, căci, chiar dacă ai mei erau la școală din creierii dimineții până în ai nopții, eu știam ce am de făcut și-mi vedeam de treaba mea, conștiincios.

…Și muzica. Muzica era cea mai importantă gură de oxigen! În continuare nu-mi plăcea vioara, dragul de pian nu mă părăsise, doar că acum vioara devenise salvare. Și muzica adusă de frate-miu.

Spre surprinderea lui, n-am înghițit din prima Jannis Joplin și mi-a trebuit multă vreme până să se întample asta.

…Dar într-o zi a venit acasă cu o casetă nouă. Nu știu de unde se învârtea să facă rost de muzică pe vremurile alea total tâmpite și nici nu-mi puneam problema asta. Pentru mine era ceva firesc.

-Tilică, vino să asculți ceva bun!

Am închis ușa camerei noastre, a scos misterios caseta din buzunarul hainei (uniforma școlară) mult prea negre. Caseta părea ceva prețios, dacă e să mă iau după gesturile lui. Unde mai pui că aveam un casetofon Grundig (nu știu dacă i-am scris numele corect, mă corectați voi, la o adică) pe care numai Dumnezeu știe cum reușise tata să-l cumpere.

Nu mai știu dacă am apucat prima jumătate a primei piese, după care am izbucnit în plâns și așa am ținut-o până la final. N-am știut niciodată ce anume declanșa în mine muzica aceea.

Știu doar că după plecarea lui frate-miu la facultate, ascultam noaptea, încetișor, caseta aia si parcă nu-mi mai era așa de dor de el. Și o ascultam și ziua, că parcă îmi ușura poverile din suflet.

Era albumul „Various postion” al lui Leonard Cohen.

Anii au trecut și muzica lui m-a însoțit mereu, pe oriunde m-a dus viața.

Ceva mai târziu, Kreatza mi-a dăruit 2 cărți scrise de Leonard Cohen.

Și încă ceva mai târziu, Cohen a venit în Romania. De două ori. Nu mai știu de ce nu am putut ajunge la primul concert, dar știu că la al doilea, nu aveam bani nici să trec strada. Și mă durea inima tare. În ziua concertului mi-a sunat telefonul. Era o bună prietenă cu care vorbeam foarte rar, din păcate, dar pe care mereu am purtat-o si o port în sufletul meu, căci face parte din categoria oamenilor speciali din viața mea.

– Ce faci deseara?

– Stau acasa si-mi rod unghiile.

– Ei stai acasa o laie! Te duci la concert. Vezi că la poartă te așteaptă o invitație pentru două persoane, în Golden Circle.

– Fată, ești nebună?!!! Păi la Golden e 1000 de lei biletul!

– Hai sictir și hai pa, că mai am o grămadă de treabă! – și mi-a închis telefonul în nas înainte să apuc să-i mulțumesc ori să scot răcnete de bucurie.

N-am plâns la concert până când Leonard Cohen s-a așezat în genunchi și a cântat. De atunci și până la final lacrimile mi-au curs pe obraji. În sfârșit era bine…. Era așa cum trebuia să fie. Am avut locuri la vreo 3-4 metri de scenă și, la un moment dat m-am întors. Toți cei din jurul meu aveau ochii scăldați în lacrimi. Și toate erau de emoție și bucurie!

Nu sunt capabilă să pun în cuvinte tumultul de trăiri din acea seară și nici felul în care m-au atins cuvintele lui, căci a vorbit mult publiculului. Și, sinceră să fiu, nici nu simt nevoia să împărtășesc toate astea. Sunt comorile mele, în colțul meu de suflet și minte.

Am plecat în tăcere de la concert și am păstrat acea tăcere multe alte zile, în mine.

Zilele acestea mi-am amintit mai acut ca oricând adolescența mea, deloc ușoară, din târgul cu tramvaie al unui Codin perpetuu…

În gât am un nod. Nu plâng. E un dor sfâșietor pe care îl resimt fizic.

Drum bun, OM bun! Pentru mine n-ai plecat nicăieri. Ești cu mine până când voi pleca. Și dacă ar fi să fiu singurul om care simte asta, înseamnă că trăiești! Hallelujah!

 

Sursa foto

 

 

2 gânduri despre „Hallelujah!

  1. Eu am avut sansa sa ma duc la primul concert. In ziua in care a implinit 75 ani. Am facut febra musculara la stomac de emotie. Si am izbucnit in hohote de plans de emotie, la partea a doua a concertului. Cand a urcat pe scena, toata suflarea (vreo 5 000 de oameni, sau cati incap in stadionul ala de la Manastirea Casin) a inceput sa cante – in picioare, evident – „Happy birthday to you!”.

    Am citit undeva, candva, ca unui singur om ii este Dumnezeu dator: lui Bach. Cu plecaciune indraznesc sa spun ca-s doi.

    Apreciat de 1 persoană

  2. Stii…azi cand scriam asta, ma gandeam ca eu i-as fi dat nobelul lui Cohen. But that’s me… Stiu cand ai fost la concert, ca abia aveai suflare sa imi povestesti. M-am bucurat tare mult pentru tine si nici nu speram ca voi ajunge si eu sa il ascult live intr-o buna zi.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s