Univers fără univers

brain-labyrinth

În vremea copilăriei mele nu exista tehnologie. Nu pentru că ea nu exista în sine, ci pentru că trăiam într-o țara pușcărie fără să ne dăm seama de asta.

Oamenii se trezeau dimineața, mai veseli sau mai triști și se uitau pe fereastră. Constatau că e soare sau plouă sau sunt nori și asta le putea schimba dispoziția, dar asta era ceva normal. Nu erau „meteodependenți”, era o stare de fapt.

Își trezeau copiii, luau micum dejun și plecau care pe unde avea de plecat – la muncă, la școală ori nicăieri dacă erai pensionar…poate cel mult la piață sau în parc.

În cele două ore de program tv nu prea aveai ce să vezi, așa că viața trebuia umplută cu ceva, iar pretexte, slavă Domnului, se găseau mereu. Vizite la prieteni, petreceri cu orice ocazie, citit, jucat cu copiii, curat…chestii normale.

Întâmplarea a făcut să citesc 1984 exact în anul despre care vorbește cartea. Nu era o carte „la liber”. Multe dintre cărți erau interzise. Mai târziu m-am gândit dacă nu cumva asta era un soi de politică menită să-i facă pe oameni să citească mai mult. Nu era. Din păcate. Dar dacă ar fi fost să fie, ar fi fost o chestie deșteaptă.

Cu mintea mea de copil n-am privit cartea așa cum o privesc acum, cu ochii omului trecut prin viață. Eram terifiată și în aceeași măsură încântată de ideea de tehnologie. De cât de multe lucruri poți face. Mă terifia, însă, ideea unei noi forme de pușcării, una devenită atât de firească încât oamenii să pășească de bună voie în ea.

Și iata-ne astăzi aici, la începutul exploziei tehnologiei inteligente, pășind natural în această nouă pușcărie de creier și de viață.

Ne trezim dimineața și nu ne mai uităm pe fereastră. Verificăm telefonul. Nu ne mai bem cafeaua povestind visele de peste noapte sau visele de viață. Dăm scroll infinit pe Facebook, sheruim aceleași chestii din nou și din nou, nu mai avem vreme să ne întâlnim și nici să petrecem. Nu mai avem vreme să citim cărți pe hârtie. Nu pentru că ne-ar păsa de copaci…

Universul se îngustează și nici de asta nu ne dăm seama.

Fugim de noi înșine, pierzându-ne.

Devenim niște corpuri adormite, mânate pe circuite prestabilite ale unui univers care și-a pierdut sie însuși sensul și a devenit un labirint mic și înghesuit.

 

Sursa foto

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s