Complicatiile unei dimineti de duminica

Play, sa se asorteze, zic… Stiti deja! 🙂

Stiam sigur ca ma trezisem de cateva ori sa inchid televizorul si chiar ca m-am gandit ca s-a damblagit si asta. Seara merge pe Viasat History pana cand somnul pune stapanire pe casa si dimineata are setare sa bage cu trezire. In dimineata asta o fi avut draci, imi zic. Il mai opresc o data si ma misc lenes spre bucatarie. Mirosea a cafea. De obicei eu fac cafeaua. Bag o sperietura zdravana: bai, daca am inceput sa fac lucruri pe care nu mi le amintesc?

Intru in bucatarie. Atmosfera era grea. Macar era liniste. Asta e tot ce vreau sa fie in casa – liniste. Imi iau cana si-mi torn cafea. Imi aprind o tigara si ma duc in ganduri.

-Bai, esti culmea!

Aham…s-a dus dracului linistea. Omul de pe langa casa omului glasuia. Si de cate ori incepe asa, e groasa treaba.

Ma uit prin el. N-am chef sa-mi pese. Rostogoleste cuvintele unul peste altul si decid ca nu am chef sa ma straduiesc sa inteleg o iota. Imi beau cafeaua. E bine ca macar pe a mea a pus-o la racit. Doamne, urasc cafeaua fierbinte!

Ma zgaltaie de brat la un moment dat si revin in lumea asta.

-Iiiii?!!!…- e tot ce reusesc sa ingaim. Ma gandesc – in pana mea, lasa-ma macar sa ma trezesc!

-Esti culmea, stii?!

-Ihi, ai mai zis asta  o data. Si continuu sa ma gandesc ca azi ar trebui sa plantez, totusi, butasii aia de zmeura, asta in caz ca cineva ar vrea sa si manance fructe anul asta.

– Pamantul catre tine! Poti sa fii aici macar 2 minute legate?

-Ntz! Imi strici fengshuiu.

Ma ridic si ies in gradina. Vine dupa mine, semn clar ca e foarte ofuscat. Imi pune o mana pe brat. Sesizez ceva semnale de alarma in interiorul meu si decid sa-mi intrerup trezirea si sa revin brusc. Si revin trosnindu-i una zdravana in stomac, caci daca ma enerveaza ceva la modul crunt aia e sa ma ia cineva de brat. Plus ca era a doua oara cand facea gestul asta la un interval mai mic de 10 minute. Ma rog ar mai fi cateva, dar nu merita mentionate. Observ cum se chirceste de durere fara un sunet, apoi isi revine in simtiri, ma ia pe sus ca pe un sac cu cartofi, ma depune pe bancuta din bucatarie, imi tranteste in fata o cana cu cafea fierbinte si-mi face semn ca nu ne mai jucam.

Ochii mi se umplu de lacrimi si nici eu nu stiu bine de ce. Imi musc buzele si nu-mi dau seama ca o fac prea tare si atunci chiar imi tasnesc lacrimile de durere. Fata i se mai imbuneaza.

-Ma, ce naiba te framanta pe tine de o perioada?

Aaaahaaaa, multe, fir-ar sa fie! Dar nu tineam minte sa fi lasat sa se vada in exterior toate astea. Asa ca abordez tactica atacului. Preventiv. Mai bine sa vorbeasca el, decat sa raspund eu. :))

-Da’ de ce, ma rog?!!!

-Pai numai in noaptea asta te-ai trezit de cateva ori, ai dat jos toate dictionarele din biblioteca de ziceai ca dat strechea in tine nu alta. Si pe urma, dupa ce oricum ma trezisesi de cateva ori ai tras de mine sa-ti dau ochelarii, hartie si creion ca te obseda cum s-a transformat „aici” in „aicisa” in zona Munteniei si in „acolea’sa” sau „colea’sa” in Moldova.

-Pai si ce, ma, pe tine nu te-ar obseda asa o problema? Ideea ca limba e un organism viu care se transforma, de multe ori transformarea pierzand din energia initiala a cuvantului si, pe masura ce trec generatii si secole ajungem invariabil la o limba secatuita de energia aia magica, in schimb ea, limba, imbogatindu-se fie cu formule sofisticate, dar lipsite de energie, ori cu forme prescurtate cu sonoritate hilara. O lingva vulgaris care te duce cu gandul la oamenii din pesteri.

Vad cum i se rostogolesc ochii in cap ca la pacanele si cred ca pentru a „ena” oara constata doua lucruri – nu e bine sa ma iei cu chestii serioase de dimineata si doi – este, pana la urma, duminica dimineata. Nu de alta, dar tace.

In sfarsit in casa e liniste…iar eu nici nu m-am obosit sa raspund, de fapt, la intrebare. Intre timp cafeaua aia s-a racit si pot sa o beau. Tot in liniste… 😉

Imi amintesc de bancul cu tiganca si raspunsurile evazive si ma buseste rasul. Se uita la mine si n-are curaj sa intrebe nimic. Se ridica si are o fata de om care e impacat cu soarta si se duce dincolo sa citeasca. Macar unul din toata casa asta sa fie intelectual! Si constat ca mi-e ciuda ca e asa cum e. Cu creierii la purtator, adica. Si mi-e ciuda ca eu nu pot fi asa. Nu ma simt vinovata. Culmea e ca ma simt bine asa. Am de gand sa savurez cafeaua in liniste si fara ganduri. Mai tarziu, vad io ce idee o sa-mi mai vina sa ma revansez. Oricum nu am rezolvat problema cu „aici”. In plus nici nu-mi amintesc sa fi racnit dupa ochelari… 😀

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s