Nu-s ca voi. Ghinion.

V-am zis ca toata viata mea, fiind al dracului de complet diferita si fiindu-mi adus la cunostinta acest fapt in cele mai variate moduri – majoritatea nasoale – am incercat sa fiu in rand cu lumea. Si pe masura ce incercam mai abitir, mai abitir o dadeam de gard.

Exemple cu ilustratii …imaginative:

  1. Cand eram plodoaica mica, o matusa mi-a zis fara pic de tact ca ii vine sa vomite cand ma vede cum fac toate lucrurile invers. Da, din pacate era profesoara (una fara har, dar, pana la urma, orice domeniu de activitate e plin de neaveniti oriunde in lumea asta). M-a izbit violent remarca ei. Ca puteam sa ii explic ca sunt ambidextra? Faceti-o voi, cand aveti 5 ani si va dau 5 lei! De atunci m-am straduit sa fac si eu lucrurile „ca lumea”. Sa fie al dracu’ ala de i-a iesit ceva! In scoala ma mutau invatatoarele si profesorii cu diversi colegi, in banca. Prima chestie sesizabila era ca in secunda 2 le imitam scrisul la perfectie. Desigur, asta m-a ajutat mai tarziu, cand falsificam semnatura alor mei in carnetul de note (si nu numai), dar asta e alta poveste. Tata era foarte mandru ca nimeni nu ii poate imita scrisul. Din pacate tata nu mai e de 20 de ani, dar mi-ar fi placut sa avem o discutie, cum ii ziceam eu – „ca baietii” – si sa-i spun de cate ori i-am imitat semnatura si nu s-a prins nici dracu’. Bai, dar cel mai ciuda imi era pe Seval – colega mea de banca din clasele primare. A dracu’ turcoaica, pe langa faptul ca era frumoasa coz, avea un scris dumnezeiesc! Si pentru ca nu ma lasa sufletul sa-i fac magarii tocmai ei, acasa scriam ca ea, dar pe urma ardeam hartiile. Asa ca la scoala ma lua de departe la caligrafie. Ca io la scoala imi bagam picioarele cu totul, oricum. Ca si asa nu se prindea nimeni. Si ca oricum in clasele primare eu n-am avut parte de DASCALI cum erau ai mei. 😀
  2. Bai si a venit adolescenta – o perioada pe care multi dintre voi vreti sa o stergeti din memorie acum ca aveti copii. Da’ va zic io cum e – ba, e al dracu de greu. Pentru ca orice ar face parintii e naspa. Dar rau de tot, nu oricum! Si pentru ca voi stiati mai bine …orice! Lucru care s-a mentinut si in tineretea voastra. Va zice fata, degeaba o dati de gard. Bai, io in adolescenta eram otova rau de tot. Pentru ca pentru mine baietii erau cei mai buni camarazi si nici macar nu imi trecea prin cap sa imi placa de vreunul. Da’ si cand mi-a placut! Si mi-a placut printr-a 8-a, cand toata lumea era cu burta pe invatat. Io nu. Ca mi se rupea, cum v-am zis. Parintii mei aveau niste prieteni de familie. Atata timp cat ai mei i-au ajutat cum nu e cazul sa descriu acum. Dar care devenisera prieteni din obligatie…cum zicea Eminescu?… „Valurile, vremurile..” Ma, si astia aveau o fata de seama mea. Grasa, anosta, tampita definitiv. Pe care eu eram obligata sa o car dupa mine oriunde si sa o socializez. Sa ma joc cu ea cum ar veni. Da’ era atat de tampita, incat era o povara in fiecare secunda. Mama stia de toate parerile mele si cu toate astea… In fine, ideea e ca mama m-a invatat ca daca ma concentrez pe chestiile negative ale unei persoane atunci nu e nici o cale. Si-atunci am gasit solutia. Sa ma concentrez pe chestiile pozitive. Greu mi-a fost sa gasesc ceva, dar pana la urma am izbandit. Acel ceva era ca daca ziceam ca o scot pe Grasa (ca asa o poreclisem, stiu, fara imaginatie), atunci am voie mai des si mai mult la joaca. Asa ca o atarnam precum un breloc. Ce dracu’ era sa fac?!… Orice lucru nou aveam voia si ea „sa poarte putin”. Primisem prima mea poseta de domnisoara, cadou de la frate-miu – era rotunda, argintiu cu verde metalizat. Asta o purta mandra prin tot orasul si mie imi venea sa ii rup dintii si mai multe nu, dar imi muscam buzele. In fond era biletul meu catre a sta mai multe ore afara. Nimeni din gasca mea nu o putea inghiti, doar ca, pana la urma, eu eram seful, asa ca intelegeau ca e o „stare de necesitate”. Pana in ziua in care, abia implinisem 14 ani si ai mei mi-au facut cadou o bratara din aur cu briliante – mostenire de familie. Ca asa se transmitea bratara aia in familia mea de multe generatii. Bai, era atat se simpla si de eleganta bratara aia cum nu va pot spune si Grasa si-a cerut drepturile. Si n-am avut ce sa fac si i-am dat-o sa o poarte. Si vaca a pierdut-o. Si mi-am dat seama ca si eu sunt pierduta. Am luat o sfanta de bataie acasa de nu vreti sa stiti, dar n-am zis o iota din toata tarasenia, caci, in fond, Grasa era tichetul meu spre mai multe ore de iesit la joaca. Unde mai pui ca ma si indragostisem?!… Si era frumos cum ne plimbam noi in grup de cate doi, mai putin Grasa care era incantata sa se plimbe cu cate ceva al meu – mai putin haine – ca nu-i veneau nici pe degetul mic, dar care ne urma ca un catelus. Doamne si ce pupaturi erau pe sub coloanele de la Romarta noua!… Pana cand Grasa s-a trezit din somnul cel de moarte si si-a dat seama ca o faceam. Si atunci i-a spus ma-sii cum o luasem eu „pe drumuri gresite’ si „ca-mi fac de cap cu baietii”, iar ma-sa, la fel de tampita ca fie-sa, ca nah, genetica e o chestie pacatoasa, a sunat-o pe mama, taman cand io ma pupam mai cu foc pe sub coloanele de la Romarta noua. Nu stiu ce i-a zis mamei si in ce fel, cert e ca a bagat-o pe a mea intr-o panica greu de descris, ca femeia, abia iesita din baie, cu sarmalele pe cap si-a tras haina urgent si s-a pornit dupa mine. Si urmarea nu e greu de imaginat. (Si) atunci a fost un moment in care io mi-am jurat ca n-o sa fac niciodata copii, ca sa nu devin tampita ca mama. Cert e ca pe mine m-a lasat patania asta cu o trauma pe care cu greu aveam sa o vindec si cu intelegerea faptului ca decat sa ai un tampit la usa ori decat sa devii tu mai tampita decat prevede legea, mai bine nu te reproduci. Pana mea, iar tre sa citesc ce am scris, ca uitai unde voiam sa ajung! E si varsta asta o chestie… Asa…revenind. Asa se face ca in anii care au urmat baietii erau fie camarazii mei, fie zidurile pe langa care treceam indiferenta. Si i s-arata unuia de-a dooșpea pe mine. Era misto omul, n-am ce zice – inalt, bine facut, brunet cu niste ochi de baga pe toata lumea in boale. Doar mie mi se parea tampit si diabetic in manifestari. Ca la mine zaharul nu a fost niciodata o chestie forte. Si totul a culminat cu momentul in care asta a aflat, dracu stie de unde, ca io fac balet si am spectacol la Teatrul „Maria Filotti”. Si m-am trezit cu el in culise, inainte de spectacol. Imi adusese cadou o frunza culeasa de pe bulevard, una uscata pe care scrisese o poezie atat de siropoasa ca mi-a venit imediat sa vomit. Dar m-am abtinut ca mai aveam un pic si intram pe scena si mai eram si prim balerina. Si un mutunache din plus, un pui de rata…gasca…ceva oratanie oricum, care si asta avea atarnata de gat o foita de hartie cu ceva vorbe dulci. Moment in care io am clacat si peste șușuiturile lui Madam Cucu, i-am urlat astuia sa dispara. Madam Cucu era doamna care batea gongu’ la teatru – functie foarte importanta pe vremea aia, mai ales ca-ti trebuiau ceva pile si aura de artist ratat ca sa obtii jobul ala. Dar dupa tarasenia asta am avut regrete. Nu pentru drama bietului baiet, cat mai cu seama pentru faptul ca trebuia sa intru si io in rand cu lumea. Si asa se face ca in scurta vreme un alt coleg de liceu, si asta tot dintr-a „doișpea” a inceput a-mi face curte asidua. Da’ cu asta era comod, ca eram vecini. Ma scotea in oras la plimbare cand isi scotea cainele sa se cace. Io (io????) taceam. Vorbea „decat” el. Sincera sa fiu nu ma interesa nimic din ce-mi spunea, dar faceam eforturi sa am macar o mina (cat de cat) inteligenta. Ma gandeam io ca asta ar fi normal. Pana mi s-a luat. Orasul barfea, desigur – ca e de familie buna, ca va face medicina si ma si maritau cu viitorul doctor. Noroc ca mie nu-mi iese sa fiu normala, asa ca intr-o sfanta zi de …o zi a saptamanii l-am bagat extrem de putin politicos in pizda ma-sii si mi-am vazut de drum. Cred ca mi-a fost foarte clar inca de pe atunci ca eu voi fi o persoana care va trai singura no matter what. Si nici macar nu m-am speriat, ca io ma simt si acum foarte bine asa, ca nu stiu ce e aia plictiseala si-i mai bine sa nu depinzi de nimic, decat sa-ti f….distrugi viata.
  3. Carcalete am facut din povestea asta, dar nu ma mira asta la mine, ca oricum am prostul obicei sa plimb oamenii prin povesti. Am incercat sa fiu normala si cand lucram in corporatii. Doar ca astora nu le pasa nici de rezultate, nici de munca ta. De fapt, daca faci asta se pisa pe tine cu bolta. Dar mie mi-au trebuit multi ani sa inteleg asta, ca am capu’ cat portocala si pricep mai greu. Da’ si cand am priceput, sa te tii nenica. Ideea e ca am fost singura care s-a distrat, de fapt. Desigur pe banii mei, pe sanatatea mea si pe multe altele ale mele. Da’ io cred ca a meritat, daca ma intrebati pe mine.
  4. Si-am incercat sa fiu si o matusa normala. Da’ nu m-a tinut, onorata instanta. De pilda, cand am vazut copilul ca-i tampit si se duce la scoala – vine de la scoala si citeste / invata – si asta in fiecare zi lasata de la Dumnezeu, am zis ca asa nu e normal. Am tot indemnat-o sa iasa, iar dupa prima petrecere, cand a venit acasa si mi-a zis ca ei au stat toata noaptea si au jucat wist si au vorbit pe mine m-a luat capul. Asa ca am luat-o la un chef unde am baut, io m-am urcat pe bar si am dansat si am facut-o sa se simta penibil cand am urcat-o si pe ea pe bar, am cantat pana la taxi si chiar am reusit perfect sa mimez ca-mi e rau si sa traga taxiul pe dreapta sa vomit. Stiu ca m-am dus in extrema, dar am vrut sa-i arat ca nu-s Dumnezeu, ca nimic din ceea ce fac oamenii nu mi-e strain, ca ideea aia tembela de bariere e o cretinatate intre noi, iar prostia aia cu gap-ul intre generatii e valabila la oi si la oamenii stupizi. Cred si acum ca asta ne-a apropiat si a creat intre noi o relatie cum nu cred ca pot multi parinti sa se laude ca au cu copiii lor – in primul rand bazata pe respect, pe comunicare, pe empatie, pe normalitatea noastra anormala. Si cred ca felul meu cretin de a fi a reusit sa construiasca intre noi o relatie care nu va putea fi distrusa de nimeni si de nimic pe lumea asta, chiar daca exista momente in care lucrurile nu par a sta chiar asa.

Bref, orice am incercat in viata asta sa fac sa fiu in rand cu lumea normala, nu numai ca nu mi-a iesit, da’ mi-a iesit atat de nasol, ca nici nu va pot povesti.

Asa ca de o bucata de vreme incoace am renuntat. Sigur ca nu-mi aduce nici un folos toata chestia asta, dar, la final o sa pot sa spun: macar am trait!

Voi?!….

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s