Ritualuri traduse de noi, pe limba noastra de copii

In targusorul Arrubiumului – din granitul caruia am fost plamadita acum multa vreme – erau tot felul de natii. Nu-mi amintesc sa se fi ivit vreodata vreo suparare ca ne spuneam pe natii – de noi, copiii, zic. Dar asta e un exemplu, ca mai am cu miile.

Eram liberi in targ, pentru ca mereu ni se dadea senzatia asta. In realitate eram cu totii atent observati. Noi eram, insa, convinsi ca suntem liberi si aventurieri, caci nu cred ca a scapat vreo sfanta de carte pentru copii care sa nu fi fost pusa in scena.

Si la sarbatori – nu neaparat le intelegeam noi pe toate, dar mergeam unii la altii, caci religiile diferite, ori originile nu ne erau nici ele limite. Si, desigur, traduceam totul pe limba noastra de copii.

Asa se face ca, intr-o zi, m-a chemat mama de la joaca – o chestie care ma nemultumea total, pentru ca figura ei imi zicea ca nu e de bine. Si nu era. Ma chemase in casa sa ma imbrace in fetita. Bocete, vociferari – nimic n-a tinut. Trebuia sa ma prezint decent la ceva ce eu am tradus pe limba mea de copil a fi fiind botezul gemenilor turci din targul nostru. Ma nedumerise intrucatva traducerea asta din capul meu, caci baietii erau apropiati de varsta mea, dar, pana la urma, asta e situatia si o sa fac si sacrificiul asta. In fond, gandul la prajiturile turcilor era cel mai bun factor motivational din cate exista.

Am coborat in fata blocului. Toti aratam ca dracu, pentru ca toti trecusem prin acelasi proces cumplit de curatare a porcului si imbracare in hainute pe care oricum le uram. Io mai ales! Auzi tu – rochie! Pffff….Da’ in fine, o sa ma ajute prajiturile sa trec si peste hopul asta din viata mea.

Pana la turci am ajuns (evident) tot ca porcii. Ca in drum am mai gasit ceva garduri si copaci de catarat, ba ne-am mai si altoit amical…chestii, pana la urma, absolut firesti.

Am ajuns in fata portilor. Care erau larg deshise, ca venise lume ca la nunta. Noi nu prea pricepeam ce si cum, asa ca am incercat sa ne strecuram cat mai „pe nevazute”. Maini de oameni mari ne mai treceau prin par, ne mai aranjau cate o haina care statea alandala si care, cumva, ne impingeau sa urmam un traseu foarte bine definit. Al dracu’ traseu, ca numa’ pe departe de platourile cu bunatati era!

Am oftat cu totii si am intrat si in casa.

Toate usile erau date in laturi, lumea se inghesuia, trebuia sa stam la coada ca la biserica atunci cand ne dadea popa lingurita de vin. Doar ca acum nu ne dadea nimeni nimic. Ba uneori ne dadeau si la o parte ca sa mai treaca nu stiu ce grabit. Oricum ar fi fost ne uitam unii la altii si ne asiguram ca e nashpa. Cum sa fie altfel cand platourie erau ca un miraj care noua ne provoca deja ameteli?!!!

Intr-un tarziu am ajuns in camera gemenilor. Care erau impopotonati cu niste haine aurii, dar stateau intr-un pat cu baldachin, inveliti pana la gat. Pe cap aveau niste coroane aurii…mai degraba niste tichii din alea inalte, ca de regi, cam cum aveam noi la serbarea de sfarsit de an de la gradinita. Nu cred ca privirile lor mi-au transmis ca ar fi speriati, dar pareau cam tristi asa…Mie, de fapt, mi-a si dat o lacrima, dar asta era, daca trebuiau botezati, asta e si pace buna. Nu stiu ce-or fi asteptat ai lor pana acum. Asa ma gandeam eu.

Cumva mainile invizibile ne-au indrumat catre iesirea din casa, dar a trebuit sa ne lipim repede de un zid, caci, extrem de grabit si cu o fata radiind de fericire, a trecut pe langa noi un turc mare (adica un om mare) care purta, pe o perna din aia turceasca – doua perechi de foarfece cat alea de croitorie de la vazusem io la bunicu’. Doar ca erau lucitoare tare. Lumea a scos sunete de bucurie, gemenii pareau si mai tristi, asa ca am iesit din casa si io m-am pus pe bocit. Nici nu stiam de ce imi vine asa.

Camarazii de arme m-au luat de dupa umeri si ne-am dus cu totii mai langa poarta si ne-am asezat in fund, direct pe ciment. Ca oricum nu mai era nimeni atent la noi. Din casa se auzeau chiote si vorbe ipe care noi nu le intelegeam.

Unul dintre ai nostri vine gafaind. Ia, ca pe asta nici nu stiam ca-l pierdusem in toata tevatura aia! Era Cezarica. Era mai mic decat noi, dar era simpatic si peltic.

  • Maaaaa!
  • Ce vrei, ma?!
  • Maaaa, le taie pusssa ma!
  • ???????
  • Da, ma, assssa zissseau oamenii aia!
  • Pleaca, ma Cezarica, de-aici! – io intelectuala data dracu’ – cum sa le taie, ma, puta? Pai si aia cu ce mai fac pipi, ma?!
  • Nu sssstiu, da asssa zisssea nenea (nu mai stiu care), ca le taie pusssa si dupa aia isss baiesssi mari. De-acum gata! Isss baiesssi mari!
  • Duuuu-te, ma, Cezarica, si te joaca, ma, ca vorbesti numa’ prostii!

Dar imaginea perechilor alora de foarfece de pe pernuta nu-mi dadea pace. Ma, sa stii ca or fi innebunit turcii din oras si vor sa schilodeasca bietii copii.

Si pune-te, Ioane pe bocete.

Cineva ne-a adus, in sfarsit, un platou cu de toate si brusc parca nici nu mai eram asa tristi. Parea ca iese soarele.

Cand am lins si ultimele firimituri de pe platouri am fost iar impinsi in casa, sa le zicem gemenilor ceva de bine.

Ce sa le zicem?

  • Ma, sa va creasca puta repede?! – nu mergea – pana si noi ne dadeam seama de asta.

Da’ ne luam inima in dinti si intram. Aia mici erau cu lacrimi siroaie pe obraz. Cineva mi-a luat capul in maini si mi l-a intors cu forta, sa nu vad ceva care era pus foarte aproape de patul cu baldachin. Mi se rupea inima de baietii aia ramasi fara puta, dar parca speram sa nu fie adevarat ce auzise ghiaurul ala de Cezarica. Prea ar fi fost de tot!

Lumea, in jur, era vesela. Pe noi ne rupea tristetea. In fata patului lor, io le-am dat jucaria pe care o luasem de acasa si o piatra de-o culesesem de pe drum, ca adunam toate pietrele care imi ziceau povesti, spre disperarea tuturor. Vorbe nu le-am zis, ca nici nu stiam ce sa le spun. Da’ nu-i problema ca se repede Danut din spatele meu, care abia astepta sa ajungem din nou la platourile cu prajituri si le-o tranteste

  • Lasa, ma, ca o sa faceti si voi pipi ca… fetele! Important e sa nu va doara!

Si o zbughim cu totii speriati, numai sa nu luam vreo chelfaneala zdravana si-n drum ne inghesuim cate proajituri putem, prim buzunare. Si cine n-avea buzunare, adica io, in poalele rochitei, ca doar trebuia sa foloseasca si carpa aia de fete la ceva!

Ne-am mai jucat, dar am cedat repede cu totii, caci emotiile zilei ne ajunsesera din urma.

Seara, in timp ce mama ma freca zdravan „sa dea rapanul jos de pe mine”, intrebarile mi-au venit in avalansa. Nu am inregistrat nici unul dintre raspunsurile ei. Stiu doar ca mi-a linistit temerile si ca gemenii nu ramasesera fara puta.

Puteam sa dorm linistita.

Acum, daca ma gandesc mai bine, nici nu stiu daca erau turci, dar mintea mea de copil asocia prajiturile bune cu turcii, cu cafeaua aia care miroase de-ti tulbura mintile, cu briciul frizerului fara clienti si de „nenea” Seifula – frizerul care imi facea bucle si cand aveam parul de 2 centimetri, de Seval – colega mea de banca si in nici un caz in ultimul rand de dadaca mea si mai ales de „tanti” Nagica. Asa sa stiti ca-s turcii mei – misto!

Si-apoi imi amintesc de Livia – tiganca, de Paraschiv cel cu minte putina, dar cu suflet mare.

Si de fapt, de tot universul acela cu straluciri de poveste, faurit de piticii fauritori pe care mintea mea ii inventase si care aveau rol de Dumnezeu, caci traiau in strafundurile muntilor si ei faurisera totul  – locul, oamenii, animalele, povestile.

Si-atat…. 🙂

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s