Fake it till you make it – o opinie personala

Am trecut prin multe întâmplări în viață și, deloc de puține ori, dramatice. La propriu! M-au întrebat și mă întreabă mulți oameni cum am rezistat. De cele mai multe ori am răspuns că pur și simplu nu știu. Era mai simplu să scap, decât să deschid discuții pe care nu oricine le înghite. Pentru că la noi multe subiecte sunt considerate tabu, din diferite motive, de cele mai multe ori stupide – pentru că ascund doar o lispă crasă de educație.

Dar, așa cum râdeam și pe pagina de Fb a blogului ăsta de povești, odată ce am „bătut” patruzeciul (adică acum câțiva ani), am renunțat să mai fiu ceea ce așteptau alții să fiu sau cum să fiu.

Despre subiectul ăsta o să am multe de spus, așa că azi o să încep fix cu ce am scris în titlu – „fake it till you make it”.

Cred că momentul în care am început să conștientizez (sau nu neapărat să conștientizez, cât mai cu seamă să simt că ceva e putred în Danemarca) că sunt pe un drum fundamental greșit a fost momentul în care, după o vreme de când pierdusem tot, nu doar că eram la pământ, dar mă afundam tot mai grav, iar consecințele au început să apară.

La început nu mai ieșeam pe nicăieri, treptat am început să mă izolez de absolut toată lumea – cred că nici nu realizam că nu eu mă izolez, ci oamenii – cei puțini care îmi rămăseseră în preajmă – începuseră ușor, ușor să se distanțeze de mine, pentru că devenisem o persoană profund toxică.

Nici măcar nu mi-am dat seama când am ajuns să nu mai ies nici măcar în curte, iar mizeria pe care o făcea câinele să nu mă mai intereseze.

Singurul om care a ținut cu dinții de mine a fost Once. Io nu știu dacă e mai dusă cu pluta ca mine, dar știu că ea a fost singurul om care nu a renunțat atunci. Venea la mine. Pleca așa cum venea, că nu-i deschideam. Dar nici nu-i zisesem că mă paraliza frica de a ieși din casă. O să mă întrebi cum de nu mi-am dat seama că am început să sufăr de agorafobie. (Uite ce zice DEX-ul: AGORAFOBÍE, agorafobii, s. f. Teamă patologică, obsesivă și nemotivată de spațiile largi, de locurile deschise, de piețe etc )

Păi nu mi-am dat seama, pentru că eram în bucla mea din care nu mai puteam vedea în exterior. Toate întâmplările mă copleșiseră. De tot. Și au săpat în mine, io, aia care trebuia să fiu puternică pentru toți cei din jurul meu, mai puțin pentru mine, pentru că eu – mie nu-mi dădeam voie să fiu, să cad, să sufăr…să nimic. Până când m-a izbit viața în dinți, repetitiv, pe unitate de timp scurtă, încât am cedat.

Până la agorafobie am trecut și prin altele, dar despre ele, altadată.

Mno…deci nu mai ieseam din casă. Deloc. Dacă stau bine să mă gândesc nici nu știu cum și din ce am trăit în lunile alea.

Și într-o zi, mă pomenesc cu Once la poartă. Nu mă sunase. A sunat la poarta, dar nu i-am răspuns. Mi-a dat un sms pe care n-o să-l uit câte zile oi avea „dacă nu ieși să-mi deschizi, sar gardul”. I-am răspuns că o rupe câinele. N-a pus botul. Cumva, cu greu, m-am adunat și am avut curaj să deschid ușa casei. Mi s-a făcut rău, am simțit că leșin și i-am urlat să plece. Mi-a zis un singur lucru „plec, dar mă întorc și mâine!”.

Cumva, felul în care mi-a spus asta m-a băgat într-un atac de panică soră cu moartea. Am fugit repede în baie și m-am aruncat în cadă și am lăsat apa să curgă în neștire. Mi-am revenit cu greu din acel atac de panică. Pentru mine apa e panaceu universal, dacă nu v-ați prins până acum din poveștile de pe aici. 🙂

În fine, ideea e că ceva m-a trezit atunci și am ieșit din cadă hotărâtă să acționez. Să fac cumva să schimb lucrurile. Adică pe mine, în primul rând.

M-am apucat de citit și am început cu cursuri din facultate și cărțile de le mai aveam prin casă. Nu era suficient. Am luat netul la săpat. Așa am dat peste niste americani și ideile lor și, dând la o parte preconcepțiile, adică mizeriile alea care ne fac mai mult rău decât bine, am zis „băi, da’ ce pușca calului te costă să încerci? e gratis, nu te vede nimeni, nu îți cere nimeni explicații și nici socoteală”. Și așa mi-am trimis la culcare mintea asta de român prost și am decis să mă deschid către a experimenta.

Mi-am construit singură exercitiile. Am ales o melodie care să-mi placă și mi-am făcut singura  un filmuleț care să atingă mai multe puncte:

  • ce frumos e afară (natură, oameni, întâmplări, sunete, culori etc)
  • ce mult îmi plăcea să ies, să experimentez, să TRĂIESC cu toată ființa mea
  • să râd, să simt
  • toate astea să-mi trezească dorința de a ieși din casă

Îmi puneam filmulețul de 3 ori pe zi. 6-7 minute cred că avea. Melodia mă stimula să dansez prin casă, imaginile îmi trezeau amintiri. Mai târziu au început să-mi crească ușor, ușor dorința de a ieși. Sigur, când am ajuns în punctul ăsta iar am băgat cu atacuri de panică și răul ăl mai rău.

Ca la vreo lună cred că a durat toată povestea asta. Timp în care Once se cățăra zilnic pe gard și mă amenința că sare gardul.

Într-o bună zi m-am trezit că ies în curte și mă apuc de strâns după Diodă. Hotărâtă să înfrunt orice! Orice gând ori urmă de atac de panică simțeam că-mi apare îl hăcuiam cu un cuțit imaginar și-l trimiteam la plimbare. Ușor n-a fost absolut deloc. Când am terminat de curățat curtea cred că am stat cu capul în budă vreo patru ore pe ceas. Nu din pricina mirosului din curte sau a faptului că a trebuit să curăț. În curte arătam mai degrabă ca un om în care dăduse strechea. Nu simțeam nici un miros, aproape că nu vedeam… Eram un om cu o misiune – trebuie să fac curat, că așa nu se mai poate. Nici măcar nu realizam că începusem curățenia din ziua în care mă aruncasem în cadă, panicată. Cu mine o începusem – cu creierul și cu sufletul meu.

După aproape 8 luni am primit-o pe Once în vizită. Nici nu m-a judecat, nici nu mi-a cerut socoteală, nici nu s-a uitat câș la mine. Nici nu mai știu despre ce am vorbit atunci. Cert e că a doua zi am ieșit pentru prima dată din curte. Ăla a fost momentul în care am știut că am început să ies la lumina.

Seara, în timp ce-mi făceam obișnuita baie mă gândeam…

– Ce faci? Te lași amăgită? Te minți singură?

Nu mi-am răspuns imediat. Perspectiva în sine m-a îngrozit. Am sărit în picioare răcnind, ca și cum m-aș fi luptat cu cineva…de fapt mă luptam cu cineva – cu MINE!!!

– Și chiar dacă ar fi să mă mint, dacă asta este soluția să-mi revin, să revin la normal, atunci ASTA am să fac! Ai înțeles…principialo?!!! Tâmpita dracului!

Mi-am dat și două palme, zdravăn, fără să mă menajez. Le meritam!

Și am continuat să-mi urmăresc filmulețul, pe melodia „Good morning” de pe coloana sonora a unui film vechi.

(…)

Am ieșit din cofa aia. A durat ceva, dar am reușit. Atunci mi-am dat seama că trebuie să trimit la plimbare definitiv fix acea parte din ceea ce eu credeam că e conștiința mea, dar care nu era altceva decât parte aia care există și în voi și care îndeamnă la autosabotare.

Și-am zis că dacă aia a funcționat, ce ar fi să mai încerc și pe un alt subiect? Păi și ce mă ardea pe mine în toată situația aia? Lipsa veniturilor.

Așa că mi-am făcut un alt filmuleț. De data asta pe melodia asta:

Doar că între timp mai citisem una alta, așa că dincolo de pozele puse deasupra muzicii, am mai pus ceva – afirmații pozitive, despre care citisem și în care nu credeam deloc.

Și mi-am dat seama că nici nu trebuie să cred în ele.

Este important să ma uit la fimuleț de 3 ori pe zi. Nu neapărat eram atentă la el. Pentru că, undeva adânc, faptul că nu credeam în afirmațiile pozitive, era așa…ca un vierme care făcea o gaură neagră. Da’ ceapa mă-tii de vierme! Și mi-am mai dat două palme. Și mi-am impus ca, de cât ori mă uit la filmuleț să fiu prezentă, atentă la film, să zic și eu în cap afirmațiile alea „de doi bani”, să închid telefonul mobil și să nu mai am nici o sursă de distragere a atenției. Curând aveam să știu toate afirmațiile alea pozitive pe de rost, așa că în timp ce urmăream filmulețul îmi ziceam afirmațiile alea și în cap și cu voce tare, dincolo de faptul că le și citeam cu ochii.

Și, surprinzător, după vreo săptămână (cred) de făcut exercițiile astea conștient, schimbările au început să apară. Prima dată știu că am primit o hârtie că are statul să-mi dea bani. Am râs de m-am împrăștiat. După alte zile m-am dus la administrația financiară și, surpriză, chiar aveam de luat bani, pt că îmi calculasera greșit niște impozite și plătisem mai mult. Cu vreo 2 ani înainte!!! După aia am primit un telefon și am fost întrebată dacă ma cobor până la nivelul unui proiecțel mic, mult sub nivelul meu profesional. Surpriza a fost a lor, pentru că l-am acceptat pe loc. Și, o să râdeți, dar nu pentru că lipsa banilor era acută, ci pentru că simțeam că mă duc cu capul, iar asta era o amenințare mult mai mare.

În fine, cert e că de atunci lucrurile s-au reglat ușor, ușor.

Sigur că mi-ar fi fost mult mai simplu dacă m-aș fi dus la un psiholog, dar…cu ce bani? Totul era o buclă.

Ce am învățat eu din perioada aia?

Că „fake it till you make it” e o vorbă de care doar proștii râd. Pentru că, în esență, vorbim de un lucru simplu: îi dai creierului o informație. El nu e atent sau tu nu=l lași să fie atent. Nu-i nimic! Insistă! În timp creierul va deveni atent și va recepta informația. Foarte bine, continuă!

În timp ce tu îți vezi de ale tale, creierul rumegă informația. Sigur că nu-ți dă ție raportul. Continuă!!! Important e să nu stai pe loc. E o vorbă veche care zice „dacă stai, îți stă norocul”. Pune energiile în mișcare! N-ai job? Nu-i nimic! Fă curat în casă, ieși din casă, ajută-i pe cei din jur care au nevoie. Ajutorul nu trebuie să fie ceva legat intrinsec de bani (donații). Poți ajuta într-un milion de feluri. Important e să te miști! Dacă stai, îți stă norocul! În timpul ăsta continuă să te uiți la filmulețul tău de măcar 2 ori pe zi!

Schimbările apar subtil. Nu te aștepta să se întămple de azi pe mâine! Dar apar! Crede-mă!

Cănd ți-ai atins un obiectiv, treci la următorul! Așa am ajuns eu acum doi ani să-mi fac controale medicale din creștet până în talpi, de exemplu.

Dar! E important să te gândești bine la ce vrei să obții și ce afirmații folosești, căci puterea cuvintelor e foarte mare! (de fapt a gândurilor, apoi a cuvintelor).

M-a întrebat cineva zilele trecute

– Ce-ți dorești?

Primul impuls a fost să-i răspund pe modelul „jap-jap”, adică „nimic din ce îmi doresc eu, nu-mi poți oferi tu”. Așa că i-am zis că nu am dorințe. A insistat și, cumva, m-a împins în corzi. Iritată, i-am zis

– Vreau să fie vară tot anul!

M-a adus în concret, în real

– Aș putea să te trimit într-o țară unde e vară tot timpul, dar va trebui ca tu să pui dorința în cele mai potrivite cuvinte pentru tine.

– Dar nu asta am vrut să zic. Hai să-ți zic altfel – vreau să fie pace în toată lumea asta. Poți tu să faci asta?

– Aham, deci vrei, până la urmă, să atingi nivelul acela – să ți se ofere pacea mondială, dar nu știi cum să faci să-ți fie ție bine…interesant…

M-am simțit foarte proastă în acel moment. Omul avea dreptate. Undeva, pe drum, după ce mi-am văzut câțiva saci în căruță am uitat de obiective și că acestea trebuie să existe permanent în viețile noastre și de filmulețele mele, de afirmațiile mele pozitive corect și atent construite…

Deci cine e de vină că în ultima perioadă anumite lucruri au cam scârțâit?!!! Eu. Atât! Doar eu!

Ce am mai învățat?

Că mi-am restructurat creierul și modul lui de funcționare. Profund. Pentru mine cea mai buna oglinda e fb-ul din perspectiva asta, căci periodic iau la mana anii din urma și citesc la rând statusurile. Nu alea pe care mi le arată fb-ul, că alea sunt gata filtrate. Nooo! Ar fi prea simplu.

Fake it till you make it chiar funcționează dacă vrei să-ți schimbi viața. Metode? Exista cu miile. Important e să găsești ce funcționează pentru tine și să înțelegi că orice schimbare cere timp, dar îți oferă satisfacții pe măsură.

Ah, am uitat! De niște ani merg la psiholog și e minunat! Pentru că îmi oferă, în primul rând, supapa săptămânală absolut necesară. Și pentru că și prin asta am reușit să înțeleg și să vindec multe lucruri și să-mi fac curat și în viață și în suflet și in cap. Și încă mai am o grămadă de treabă!

Aia-i!

 

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s