Hristos a inviat!

Asa cum am putut, cu greu, m-am dus in mine sa-mi fac liniste si curat. Nu stiu de ce, am fost la un pas sa abandonez ideea de a ma mai duce la slujba de Inviere. M-am adunat si m-am dus.

Pe drum am apreciat ca oamenii conduc cuminte, ca respecta regulile de circulatie si au si grija la pietoni, unii dintre ei – traversau haotic.

Stiam ca va fi greu cu parcarea, dar, sincera sa fiu, nu ma asteptam ca politia sa ceara sa nu se parcheze pe straduta cu pricina, desi cartierul are o zona unde sunt foarte multe biserici si locuri de parcare aproape deloc. Politistul care a venit la mine era tanar. Extrem de tanar. Vorbea cald si calm. Am plecat. Mai incolo aglomeratia crestea. La biserica de dupa colt – puhoi de lume. E o biserica in care nu am intrat niciodata, dar mereu mi-a lasat sentimentul de loc destinat turismului, mai degraba decat credintei sau introspectiei. In fata mea o masina de fite. Opreste in mijlocul strazii, strada cu o singura banda. Era irelevant ca in spate era o coada cat toate zilele, pentru ca se adunau masini de pe 3 stradute.

Mai intai, a coborat o doamna in varsta, de pe locul din dreapta fata. Dupa inca vreo doua minute, s-a deschis portiera din dreapta spate. Nu cobora nimeni. Doar portiera era larg deschisa. Un politist roaga soferita sa nu blocheze circulatia. „Doamna”, dama d’asta din „societatea buna’ a targului tipa la politist. Era clar ca nu era obisnuita sa-i sufle nimeni in ciorba. Politistul, un tip durduliu la vreo 40 de ani, tace brusc, socat de reactia „doamnei”. Din spate vine un al doilea politist care o roaga frumos pe „doamna” sa nu blocheze traficul. Cucoana tipa si la el. Incercam sa nu ma enervez asistand la faza asta. Doi politisti – reprezentanti ai unei institutii a statului cu voie de la legea sus numitului stat sa faca ordine si sa apeleze inclusiv la masuri coercitive daca situatia o impune, tac. Le e frica. Daca doamna o fi…”cineva”… cine isi risca slujba in ziua de azi? Ce daca ei au dreptate?!!! Ete, asta-i buna!

In sfarsit din dreapta spate mai coboara o baba. Are aer regal si, din atitudine, o vezi ca astepta, parca, ca toti oamenii aia sa o aplaude frenetic ca pe regina Angliei. Isi suge dintii cu dezgust si se indreapta nemultumita catre intrarea in biserica. Soferita coboara din masina – moment in care si pietonii incep sa ii spuna timid sa nu mai blocheze traficul. Madama urla si la ei. Ce pana ei! Dupa inca vreo doua minute din stanga spate mai coboara o baba.

Acu sa nu credeti ca erau babe – babe, ca erau in putere, imblanite, fashioniste si fardate de ziceai ca la nunta au venit si da, in deplina forma fizica.

In sfarsit cucoana se urca la loc in masina si pleaca nemultumita, gesticuland. Hai ca ne miscam si mai sunt cateva secunde pana la miezul noptii.

Gasesc un loc de parcare departe de biserica, dar ma bucur  sa merg pe jos. Imi face bine aerul inmiresmat si caldut.

Intru pe poarta si un tata cu fiul sau imi cer bani pentru mancare. Nu aveam schimbat, dar ma gandesc ca dupa ce iau lumanari o sa ma intorc sa le dau. Erau curat imbracati amandoi si foarte politicosi. In plus – stiu toti cersetorii de meserie ai cartierului si ei nu se numara printre ei.

Am avut noroc si n-am mai prins coada de anul trecut la lumanari. Ies. Nu se auzea mai nimic si ma gandesc ca poate nu au iesit calugarii din biserica. Ii caut pe cei doi si ma intristez sa constat ca nu mai sunt acolo. Ma dau din drum sa nu incurc lumea si sa caut cu privirea un loc mai retras. Nu-mi place sa ma „bag in fata”. Am atata nevoie de liniste si de pace in mine si, in plus, niciodata nu mi-a placut la gramada. Anul asta cu atat mai mult cu cat nu prea ma simt bine de vreo luna si mi-e sa nu lesin aiurea prin multime, ca nu-i nici locul si nici momentul.

Ma duc undeva, pe iarba, unde am vazut un loc gol. Nu apuc bine sa ma asez astfel incat sa nu incurc pe nimeni, ca ma trezesc ca un tanar imi da lumina. Nu inteleg ce se petrece la inceput, pentru ca nu auzeam slujba si nu pricepeam de unde si pana unde avea el lumina, caci in fata mea toata lumea avea lumanarile stinse. Ma gandesc ca poate anul asta li s-a stricat instalatia de sunet si pe undeva ma incearca regretul ca nu ma pricep (si la asta) sa le fi facut eu o instalatie de sunet ca oamenii.

Cand aud prima data cantecul „Hristos a inviat din morti” ceva ma nelamureste si mai mult. In primul rand pentru ca nu-l cantau cum se canta – era mai pe disco asa si mai pe repede inainte, in al doilea rand ca abia auzeai vorbele si in al treilea rand ca era asa o lipsa de vlaga printre cei prezenti, incat, pentru un moment am avut senzatia ca am gresit locul. Si asa a fost si in toate celelalte dati cand au cantat.

Dau sa-mi amintesc un moment special de la slujba de anul trecut cand un calugar tanar, schiop de un picior a dat inconjurul bisericii strigand cu atata bucurie „Hristos a inviat!” incat toata lumea a inceput sa rada cu bucurie, de bucuria calugarului si sa-i raspunda tare, cu convingere, dar si cu bucurie „Adevarat a inviat!” Stiu ca am repetat obositor cuvantul „bucurie” dar exact asta a reusit sa trezeasca in noi toti acel calugar, aproape un copil.

Pana sa-mi termin de dus la capat bucuria, vad ca vin spre locul in care ma aflam eu printul bastard cu nevasta. Se proptesc in mijlocul aleii si incep sa vorbeasca. Tare.

Intre timp, calugarii au inceput turul prin curtea bisericii cu „Hristos a inviat!” Astia asezati strategic. Pesemne nemultumiti ca multimea nu le daduse atentia cuvenita se asezasera in drumul calugarilor, doar, doar i-o lua si pe ei cineva in seama. Cand s-a apropiat primul calugar printul ii iese in cale si incepe sa ii vorbeaca de parca era venit la sueta. Calugarul ii zambeste incurcat si delicat il da la o parte, incercand sa ii sugereze ca nu-i momentul potrivit pentru asta. Printul nu se lasa si iese in calea celui de al doilea calugar, doar ca asta, mai istet, face o fenta si ii ocoleste pe el si nevasta-sa. Aproape ca ma umfla rasul.

Se dau si ei mai intr-o parte si incing o discutie despre poze pe whatsapp. Printul….print si-n puta goala, baga niste „pe dracu’!” de vreo cateva ori, de pica frunzele din copaci nu alta. Starea de anxietate a cuplului creste simtitor.

Noi, astilalti, incercam, sa ghicim ce zic calugarii in slujba. O parte din oameni deja plecau – lumina luata – bifat, vira acasa la baute.

De nicaieri apar doua cotofene si un nene, guresi tustrei, cerand extaziati familiei „princiare” sa faca niste poze. ‘Fo juma de ora le-a luat sa se aseze, sa-si seteze telefoanele. Sincera sa fiu, m-am gandit ca fusesera tocmiti sa faca asta ca sa atraga atentia.

M-am gandit la un moment dat sa ma ofer sa-i ajut cu pozele, ca poate scapam mai repede de chinul cu astia, dar m-am lasat pagubasa. Cel mai probabil as fi facut o nefacuta in stilul meu si, din nou, nu cred ca erau nici locul si nici momentul. Cred ca d’aia scriu cu asa cadenta la ora asta! :))

Pozele par sa-i mai linisteasca pe cei doi, dar e doar o parere. Acum, ca atrasesera atentia a cel putin jumatate din populatia prezenta, calculeaza ei ca e momentul sa mai faca o baie de multime. Eu calculez ca era momentul ca in sfarsit sa se care si sa ne lase un pic in liniste, dar imi dau seama ca-s rea si-mi cer iertare in gand.

Cineva din multime ii striga nevestei ca e frumoasa. Mno, acu’…si asta cu frumusetea, in afara de faptul ca e o chestie relativa, pe mine ma face sa ma gandesc ca oricum noaptea toate pisicile sunt negre si iar imi dau un bobarnac. Limba mea ascutita si in gand e ascutita!

In fine, pleaca „vedetii”. Mai stau putin si ma indrept catre locul unde se aprind lumanari. Nu stiu cum se face dar in fiecare an cand ajung la momentul asta pe mine ma buseste plansul. Ca mi-e dor de toti cei plecati, de nu mai pot. Lumea se uita contrariata la mine si mie nici ca imi poate pasa mai putin.

Decid ca mai vreau sa stau sa ascult din slujba si sa-mi aduc si mai multa liniste in cale. Dau de tatal cu baietelul lui si scot din buzunar banii pregatiti.

Copilul imi spune un „Hristos a inviat” cu atata suflet, convingere si bucurie ca iar imi tasnesc lacrimile necontrolat si nu-s in stare decat sa-i pun mana pe inimioara si sa-i raspund si eu, din tot sufletul meu, si sa ma rog in gand sa le fie bine.

Doamne, ce ciudat a fost de Invierea asta! – asta e tot ce pot sa gandesc

Ma duc din nou pe iarba si ascult in liniste. La un moment dat o fraza imi atrage atentia si imi propun sa o tin minte si sa citesc mai multe cand ajung acasa. Era ceva cu Adam si cu ceva…reintoarcerea lui la cele bune. Si asta e o chestie care ma contrariaza. Nu ca as sti eu religie, dar eu pana nu pricep nu ma las si citesc tot ce se poate citi pe un subiect. Iar zilele astea am tot avut treaba cu filosofia cuprinsa in Evanghelia dupa Toma, pe care chiar trebuie sa o parcurg cu foarte mare atentie. Si ca sa va starnesc si voua interesul, iata versetul 47:

„Nu-i cu putintă ca un om să încalece doi cai deodată sau să întindă două arcuri. Nu-i cu putintă ca un servitor să slujească la doi stăpâni, decât doar să-l cinstească pe unul si să-l supere pe celălalt. Nimeni, bând vin vechi, nu doreste în acelasi timp si vin nou. Nu pui vin nou într-o bute veche, ca să nu se spargă si nu pui vin vechi într-o bute nouă, căci se strică vinul. Nu cosi un petec vechi la o haină nouă, căci se va rupe degrabă.”

Mai stau… In suflet mi se face liniste si bine. Si maimutele din cap s-au potolit si asculta atente.

Ma doare coloana din ce in ce mai tare si caut o banca sa ma asez. Accesul era blocat de un tanar care nu s-a clinitit nici macar un milimetru, dar o doamna si cu mine, am reusit sa nu il deranjam si sa ne asezam si noi, mai ciucit, mai cum puteam. Nu se supara nimeni. Turistii de Inviere plecasera si in sfarsit era cum trebuia sa fie.

Nu stiu cat sa fi stat asa, dar tare bine mi-a prins.

Care cum pleca ii saluta pe ceilalti. Era asa, un fel de intelegere, ca si cum ne-am fi cunoscut de o viata, desi poate nu ne vom mai vedea niciodata.

Eu, mai taranca de felul meu, am trecut si pe la politisti si le-am zis „Hristos a inviat!” si le-am multumit ca au stat acolo pentru noi. Unii primeau si raspundeau cu bucurie, altii ma priveau incurcati. Nu cred ca stiau „cum ar fi corect” sa reactioneze, dar simteau din glasul meu ca mi-am pus sufletul in vorbe si, dupa ce-si inghiteau surpriza, raspundeau si ei si pe fete le inflorea un zambet. Acum pot sa merg linistita acasa.

Hristos a inviat! Poate si pentru faptul ca pe mine ma face sa-mi reamintesc permanent ca am atata lumina in mine. Si asta mi-as dori si pentru voi – sa va descoperiti lumina din voi si sa o folositi sa va luminati viata in fiecare zi, asa cum vine fiecare dintre zile – cu bune sau mai putin bune.

 

Reclame

6 gânduri despre „Hristos a inviat!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s