„Împăratul muștelor” e în siguranță la mine, DOAMNA JIPA!

Descoperisem un serial nou – The rain – și la al doilea episod iar mi s-a deschis pâlnia din cap.

„Împăratul muștelor” – a strigat un gând. „Desigur! E reinterpretarea Împăratului muștelor! Până la urmă nici un subiect nu e nou…” – am constatat nu fără o undă de tristețe.

Eram foarte fericită de poveștile din capul meu, până când, într-o seară în care am stat – ca de obicei – până târziu la birou, împreună cu A. am ieșit la o țigară. Eram amandouă extenuate, dar niciuna dintre noi nu voia să recunoască asta. De fapt suntem epuizate demult, dar măcar facem ce ne place cel mai mult și cred că asta ne motorizează. Pe mine, la țigară, mă apucă vorbitul de subiecte serioase, dar în seara aia chiar ar fi fost prea mult. Așa că am zis să-i povestesc rezumatul poveștilor din capul meu. Nu știu cât a mai avut puterea să asculte (și) asta, da’ io i-am dat înainte. Și, pe măsură ce povesteam, constatam: asta are rădăcina în mitul creației, ailaltă are rădăcina în mitul omului supraviețuitor – al unui Noe – cealaltă….și, dându-mi seama de propria-mi mediocritate am tăcut și-am lăsat amarul sorbit cu atâta nesaț să mă otrăvească până la capăt… Nu cred că am experimentat durere sufletească mai mare legat de ceva făcut de mine până în seara aia. Toată viața mi-am dorit să scriu…să pot scrie…și acum?… – constat că totul are o rădăcină undeva… Pot, în mod paradoxal să-mi admit prostia, însă mă panichează ideea de mediocritate. Mai mult – mă paralizează până în cele mai mici celule ale ființei… În fine…

Împăratul muștelor… Doamna Jipa!…

Teoretic eram la engleză – avansați. Practic eram avansată până la genunchiul broaștei, pentru că, în afară de formulele de salut, habar nu aveam engleză. Avusesem niște loaze de profesori, din alea cu acte în regulă de „scursurile sistemului”. Iotă nu știam la engleza sufletului! Iotă!

Într-o zi, în gimnaziu, a intrat în clasă un domn și nu mi-am putut reține răcnetul de uimire. Eram adolescentă și războiale mele cu tata se întețiseră. Polemizam din orice, pentru orice. Iar domnul care intrase în clasă semăna izbitor cu tata, avea chiar și același timbru vocal și aceeași croiala și stil la costume. Mi-am declarat – eu, mie, -mi, că o să-l detest, prevăzând aceleași polemici ca acasă. Ba, mai mult decât atât, avea același obicei ca tata – de a ochi copiii neatenți, cu creta, fix în mijlocul frunții. Și dacă pe tata aveam o limită să-l înfrunt, ei bine, pe ăsta mi ți-l fac…împachetat cu fundiță, că-i străin și nu mă știe ce drac sunt. Imaginați-vă că am rulat gândurile astea în câteva fracțiuni de secundă. Până când a deschis gura și a început să vorbească. Am să regret toată viața că nu-mi amintesc numele domniei sale, ca să-i pot mulțumi cum se cuvine, căci a reușit să îmblânzească până și o fiară ca mine.

Băi, nu că vorbea engleza impecabil, dar avea o ușurință de a schimba accentele – ceva de speriat. 3 luni l-am avut profesor. Trei sfinte de luni. În care nu am învățat iotă de engleză, pentru că eram prea fascinată să-l ascult.

Eu, după cum știți, studiam vioara și pictura, în paralel cu orele normale, că eram la școală de muzică și arte plastice. Si dacă asta v-am spus, ceea ce nu v-am spus până acum este că, pentru mine – culorile au gust. Fapt pentru care, înainte de orele de tehnică, de exemplu, mancam din culori. Acrilice sau uleiuri, nici nu conta. Pur și simplu nu mă puteam abține. Știam că au un gust oribil, nu mâncam mult, dar TREBUIA să le mănânc, ca să le pot simți când le pun pe pânză. Și nici măcar nu le simțeam gustul ăla oribil, pentru că, pentru mine, culorile au gust. Nu știu să explic mai bine…

Cât privește muzica, ei bine, ea avea viața trăită. Adică…na…cum să vă explic…ideea e că fiecare notă muzicală depinde de contextul în care e pusă. Funcție de asta, te duce să trăiești într-o parte de lume sau alta, te face să trăiești întâmplări despre care manualele de istorie ar spune că s-au întâmplat cu multe sute sau chiar mii de ani în urmă, doar că tu le trăiești ACUM. Mno…dacă n-are sens ce vă zic, nu vă bateți capul. Pentru mine are și sens și logică.

În fine, ideea e că o limbă străină e cumva ca viața trăită (muzica) cu gust (culorile). De-aia de la acest profesor nu am învățat engleză. De-aia eram fascinată să-l ascult. Ca să trăiesc mai mult. Așa, de pildă, am trăit pe străduțele din Bronx, ori în lumea bună de la Londra, sau chiar în cartierele sale mărginașe, am luat contact prima dată contact cu Dublinul sau Glasgow.

După aia, după alea trei luni, am revenit la „normal”, adică a venit altă loaza abjectă care ne lăsa să facem ce vrem noi, doar să nu facem gălăgie, până trece ora.

Așa am ajuns la liceu, unde, în prima etapă, am avut o profă la fel ca loazele din anii trecuți. Luam 10 la ea doar pentru că mimam preocuparea față de orele ei de mizerie. Oricum nu aveam noi ce să-i facem, mai ales pe vremea lui Ceașcă și mai ales pentru că știam că e din gașca cu Partidul.

Până într-o zi când s-a făcut redistribuire de grupe.

De doamna Jipa știam de la frate-miu – fusese profa lui. Știam că o admira, știam că e foarte dură. Mă vedeam „corică” pe toamnă.

La prima ora, în noua grupă, eram făcută pe mine și la propriu și la figurat. În primul rând pentru că îmi dădeam seama că până și un copil de grădiniță s-ar prinde că io-s tufă la engleză și în al doilea rând pentru că aveam în grupă două mimoze…de fapt o mimoză – care era fiica nu știu cărui profesor (ș-ăsta cu Partidul în sânje) și o tupeistă fantastică – una provenită dintr-un mediu social absolut mediocru care înțelesese că arma ei principală e tupeul. Genul de bully, așa…

Am stat cât de cuminte am putut eu și am încercat să nu mă fac remarcată. Da’ doamna Jipa nu era profă. Era DASCĂL! După prima oră de curs și-a dat seama de fiecare ce și cum. Eu deja mă vedeam omorâtă de ai mei și aruncată în Dunăre, cu pompă chiar, ca cea mai loză dintre loazele de pe pământ, cea care duce numele în digrație, alea… Băi și, ca și acum, aveam de-a filme în cap!…

Prima oră trece ea cumva, eu simțeam că am slăbit cel puțin cinșpe kile din totalul de 28 pe care le aveam la vremea aia.

„Și n-a să plăngă nime’ dup-o loază!…” – îmi ziceam eu și bocetele interioare îmi țineau, fir’ar ale dracului de bocete – isonul.

În pauză am băgat atac de panică la budă. Să nu mă vadă nime! Da’ cum să nu mă vadă pe mine cineva, cât de mic, așa?!! Cum?!!! Păi mă văzu. Mă vazu dobitocul de Gravril, alt „partidist”, care mă urmărea și la buda de fete și dădea ușa de perete – că și ăsta își permitea hărțuirile – doar ca să-mi arate două dește – semnul clar că mă va prinde la mate și că 2 va fi următoarea notă. Din păcate pentru el n-a avut șansa asta și în perioda aia nu visam decât cum o să mă fac io mare și când o să termin liceul o să-l bat până n-o să mai respir pentru toată teroarea la care m-a supus în anii ăia. Da’ mi-a trecut, că io nu-s în stare nici acum, la peste patruj de ani să-mi omor țânțarii din casă…atâta de toantă sunt…

Intru la a doua oră de curs. Cuminte, de zici că nu-s eu. Intră Jipa. Toți DASCĂLII adevărați pe care i-am avut în viața asta, toți mentorii mei s-au chinuit să afle ce porecle tâmpite aveau. Dar, sincer, în afară de Dirigu’ care era Porcu’ – porecla care venea cred că dinainte de nașterea mea și despre care se spunea că ar fi provenit de la un „Bălcesc” care i-a zis așa când a râgâit omul, dintr-o greșeală, în timpul unei ore de curs pe modelul – râgâie omul, își cere scuze încurcat de situație (mai era și tânăr) și un elev, ca de obicei din ultima bancă, îl liniștește cu „lăsați, dom’ profesor, că așa am aflat cum face porcul”, în rest niciunul dintre MENTORI nu avea porecle nasoale. Lea erau pentru „partidiști” și pentru inginerii care oricum nu aveau ce căuta în liceul nostru, dar erau impuși..tot de Partid. Vârgu – era domnul profesor Vârgolici, Nea Gică era domnul profesor Roșioru (pe care îl cheama Gheorghe), Jipa era doamna Jipa etc.

Deci, intră Jipa – io mică în băncuță – și, în loc să se așeze la catedră se așează pe a doua bancă din rândul din mijloc și ne face semn să ne adunăm în jurlul domniei sale. Io, mai la coadă așa, poate reușesc să scap. Scoate niște bani din buzunar și o trimite pe una să cumpere cafele de la Blasova și să le aducă în clasă. Pentru toată lumea. Cafelele. Șoc și groază. După care scoate pachetul de țigări, îl pune pe bancă lângă ea și ne spune să ne servim, „că-s Rothmans d’alea de la marinari”. Ce vorbești frate! Păi noi când faceam bani de câte o țigară „buna”, gen BT, era petrecere în școală. Nu știu restul, da’ io m-am căcat pe mine de emoție la faza asta. Dar cum creierul meu e setat altfel, nu m-am repezit la țigări, că nu știam ce tre’ să dau la schimb. Asta mă învățase pe mine Brăila în primul și în primul rând – că nu primești nimic pe de-a moaca în viața asta și că totul e cu un preț…ori io eram lemn Tănase la engleză, iar altceva n-aveam de dat la schimb. Poate doar să-mi sacrific relațiile pentru ceva carne peste cartelă, cărat saci cu cartofi cu cârca din piață or something… Așa că am stat mai rezervată.

Vin și cafelele, eu – încordată ca un arc. Și scoate Jipa o cărțulie mică din poșetă. Înainte a o deschide, ne povestește – desigur în engleză, că doar eram avansați, ce dreaq – despre viziunea autorului. Eu eram ca Dumbo. Brusc mi se măriseră urechile, ochii stăteau gata să-mi iasă din orbite. Vorbea frumos, ce să zic!… Cu un accent londonez de invidiat. Atâta că io pricepeam pe bază de logică ce ne zicea, că engleză, cum am zis – ioc.

După care începe a ne citi din carte. Frumos citea! Eu eram fascinată. Nu pricepeam mai nimic, dar eram fascinată de ea, de DOAMNA JIPA.

La un moment dat, după ce termină de citit un fragment, se oprește și se uită cumva peste noi. Nu eram mulți..vreo 7 în toată grupa. Și apoi, după pauza regulamentară, ca la teatru, să-nțeleagă și Vasilica-din-fund întreabă ceva de genul „ce a vrut autorul să ne spună”. Io, revin și accentuez – engleză ioc, dar, culmea, înțelesesem multe și voiam să zic, dar nu puteam să mă exprim. 🙂 Și ajunge și la mine cu ochii. Am uitat și de panică și de tot.

– Doamnă…io…io, să știți, că nu știu engleză. Da’ nu că nu știu…io nu știu nici măcar să conjug verbul „a fi”, dar tare aș dori să vă spun că fragmentul pe care l-ati citit este despre dezumanizare și pe mine asta mă doare. Doar că nu știu să spun în engleză.

Nu-mi dau seama acum, uitându-mă bine la amintiri, dacă s-a blocat sau altceva. Dar, după o altă pauză ȘTIU că s-a uitat la mine altfel. Mi-a zis că nu e nici o probelmă, să-i zic eu, cu cuvintele mele, în română, ce am înțeles și ce am simțit. Și-am început a turui. Îmi amintesc…o să-mi amintesc toată viața zâmbetul ei… m-a oprit delicat la un moment dat și mi-a zis să încerc în engleză. Mi s-a făcut rușine. Eram singura din grupă care nu știa boabă din limba lui Shakesperare. Dar am încercat. La fel de delicat, cu o normalitate care mi-a fost lecție toată viața, m-a corectat fără ca eu să ma simt prost și să mă inhib, ci să capăt curaj să merg cu discursul mai departe.

La finalul orei am rugat-o sa-mi împrumute cartea, să o citesc pe liniște, acasă. Știa și ea, cum la fel de bine știam și eu – că nu-i voi mai returna cartea aceea niciodată și mi-a dat-o cu dragă inimă.

De atunci așa au fost orele noastre de engleză. Cu debate-uri pe cărți. M-a încurajat să continui să ascult limba și că o voi vorbi din instinct la un moment dat.

Ghici ce? Prin toată lumea asta prin care am umblat singurii care m-au corectat vreodată la engleză au fost românii prețioși. În rest, am vorbit extrem de degajat cu toată lumea, pentru că, în afară de limba vorbită mai există ceva ce înseamnă energia pe care o transmiți când comunici ceva. Și la chestia asta am fost mereu încurajată de DOAMNA JIPA. De la care am mai învățat ceva – niciodată să nu înveți mecanic de la persoanele care te corectează arogant. NICIODATĂ!

N-am apucat să-i mulțumesc vreodată în viața mea, căci aveam să aflu cu stupoare că a murit la doi ani după moartea mamei, la a cărei înmormântare a venit și eu nici măcar nu am știut, ca un omagiu pentru un alt DASCĂL și MENTOR, cu același diagnostic și aceeași operație în timpul căreia a avut loc un mal praxis….

Este prima dată când pot să scriu despre DOAMNA MEA DE ENGLEZĂ și sper că voi putea, la un moment dat, să scriu și despre cel mai important mentor al meu – DOMNUL VÂRGOLICI.

Până atunci, însă, pentru voi, poate nu strică să recititi: Împăratul muștelor, De veghe în lanul de secara, Trei într-o barca, Să ucizi o pasăre cântătoare. Mintea de acum va vedea aceste cărți altfel și, cine știe, poate vă vor aminti și vouă de MENTORII voștri.

Vă îmbrățișez cu drag!

Reclame

2 gânduri despre „„Împăratul muștelor” e în siguranță la mine, DOAMNA JIPA!

  1. Mi-e dor de ei de ma doare carnea pe mine. Mai ales de Vârgu’!!! Si ma doare, in aceeasi masura, ca n-am apucat – eu-om mare – sa-i imbratisez si sa le multumesc asa cum ar fi vrut sufletul meu. Si rad la amintiri, cu lacrimi de frumos rad. Si-i multumesc Cerului pentru ei, in fiecare secunda a vietii mele amarate si rad din nou, cu Soarele si cu Luna rad, stii?!… Sigur ca stii, ca de aia suntem surori!… tare mi-e dor de EI!…Tare!

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s