Despre forme de hartuire psihologica si emotionala

Nu, Doamne fereste, stiu ca nici eu nici voi nu am facut asta niciodata. Stiu! Noi – un fiecare dintre noi suntem ai mai curati din universul cel universal si viceversa.

Ce, parintele care ii scoate pe nas copilului tot ce a facut pentru el, de la Adam si Eva incoace, cu orice ocazie care i se iveste, hartuieste? Nuuuu, cum asa?!!! El doar vrea sa ii arate copilului cate multe si minunate lucruri a facut si face pentru el. Cum? Ati trecut si voi prin asta? Nu creeed! Cine, voi? Nuuu, ati avut cele mai minunate si mai curate copilarii din cate exista, sunt sigura de asta! Si stiu ca nici nu faceti asa cu copiii vostri, chiar daca mie mi se pare ca ati schimbat, pe alocuri, doar forma de „scoatere pe nas si pe urechi”. Stiu, eu gresesc! Si, ca sa parafrazez: voi nu, niciodata, voi nu!

Da’ sa lasam copiii si parintii, indiferent de varsta, in pace.

Sunt oameni care hartuiesc fara sa isi dea seama de asta, pentru ca, pentru ei, asta e un mod de viata din care isi trag energia.

Sunt oameni care, odata atentionati, se corecteaza. Da’ astia-s rari. Extrem de rari.

Sunt oameni care hartuiesc cu buna stiinta, din aceleasi motive. Dar o mai fac si din alt motiv. Astia o fac pentru ca au nevoie sa-si demonstreze puterea. Puterea de a supune o alta fiinta. Puterea de a-i demonstra acelei fiinte ca se afla in controlul lor no matter what. Altfel, totul e invelit in poleiala bunelor intentii si/sau a umanitarismului. Spune-i acelei persoane ca te simti hartuit(ă) si sa vezi tu ce halima iese, caci, cum iti permiti tu – devenitule sclav, sa comentezi ori poate chiar sa te revolti? Ce, ai facut si tu destule, in masura posibilitatilor, pentru acea persoana? Crede-ma si repeta dupa mine: NU CONTEAZA! Nimic din ce ai facut tu nu conteaza. Nici faptul ca i-ai dedicat o parte din cea mai pretioasa resursa – timpul vietii tale. Iar daca vrei sa iesi din bucla asta nenorocita, crede-ma va fi un cosmar. Pentru ca toate discursurile vor fi orientate catre nasterea celor mai crancene lupte din constiinta ta, din sufletul tau si catre nasterea celor mai urate sentimente de vinovatie. Iti spui, cu un oftat care seamana a moarte, ca-i esti datoare acelei persoane, ca uite cate a facut pentru tine si ca nu reusesti sa faci si tu ceva maret care sa rasplateasca bunavointa, umanitarismul. Si mai trece o zi, si mai trec doua…si uite asa trece viata, pe care ti-o petreci ca sclav.

Fie ca vorbim de relatii interumane la modul generic – din viata privata sau din cea de job, fie ca vorbim de cupluri ori de relatia parinte – copil.

Si ma covarseste sentimentul ca noi, ca societate actuala, nu evoluam decat in rau. Si in urat. Si in tenebre.

Pana mea, psihologul chiar e imperios necesar si nu glumesc absolut deloc cand spun asta.

In primul rand pe hartuitor l-ar putea elibera.

Ma pornii sa scriu asta de la un dialog dintr-un film de-l vazui in seara asta:

El (care stia ce se va intampla cu ea in viitor): Stii, as putea sa te invat cum sa faci sa ai bani, pentru ca e important sa ai o viata lipsita de griji si, dintre toti oamenii din lume TU CHIAR MERITI ASTA!

Ea, se intoarce, se uita zambind la el si ii raspunde: Stii de ce duc lupta asta? Pentru ca singurul lucru din lume pe care mi-l doresc cu adevarat este LIBERTATEA. Restul…ei bine, restul se vor randui asa cum va trebui, pentru ca nu-s la fel de importante…

Dar poate ma uit eu la filme proaste, cine stie… Dar stiu ca niciodata, nimic material de pe lumea asta nu e mai important decat libertatea mea, pentru care am sa ma lupt cu dintii in fiecare zi, pana cand o sa reusesc, chiar daca asta se va intampla cu un minut inainte sa mor.

Dar am sa mor ca om liber, pentru ca am sa ma eliberez inclusiv de hartuitorul din mine care imi spune ca nu pot renunta la pasiunea pentru meseria mea, de pilda, sau ca nu ma pot elibera de hartuitorii din jur, indiferent de natura lor, pentru ca sunt oameni faini, dar care, bietii de ei, asa stiu ei sa se manifeste.

Este cu siguranta un proces, dar eu cel putin sunt constienta de asta si m-am apucat de lucru.

In primavara asta, in urma unei intamplari, am constientizat acut acest lucru. Dar mai bine va povestesc.

Dupa niste ani reluasem legatura cu unul dintre cei mai vechi prieteni din copilarie. Toate bune si frumoase. El cariera misto, eu cariera misto. El insurat, eu nu. El isi amintea toate trasnaile noastre din vremea copilariei, eu asisderea. Ne-am updatat pret de cateva cafele cu vietile noastre si am stabilit sa ne revedem cat de des ne permit programele.

Programul vietii mele cu totul a fost bulversat de niste intamplari mai mult decat dramatice. Cand am reusit sa am din nou verbul la mine, desi eram la pamant pe toate planurile, mi-am zis ca ar prinde bine o tacla cu un prieten vechi. Asa ca ne-am vazut din nou. M-am simtit foarte prost la acea intalnire la cafea, pentru ca nu auzeam decat discursuri corporatiste, motivationale, aspirationale & bullshit. N-am zis nimic, l-am lasat sa-si faca spectacolul. Se vedea clar cat de bine ii face „sa fie deasupra”. Si o perioada intrevederile astea au fost chiar dese as putea spune. Nu realizam atunci ca si asta e o forma de hartuire psihica si emotionala. Stiu doar ca de fiecare data ma puneau si mai tare la pamant.

In anii care au urmat si in care nu mi-au fost usor absolut deloc, mai mult el m-a cautat sa ne vedem. Nici o secunda nu am simtit vreun fel de empatie care sa conduca la o chestie de genul „bai, pusca mea, am pozitia pe care o am, as putea sa te ajut macar recomandandu-te peste tot pe unde pot” – cum as fi facut eu fara sa ma gandesc, caci la demente de genul cautat job pentru oameni aflati in nevoie si negociat pentru si in numele lor in dracii ai mari – asa cum am facut de foarte multe ori in viata, fara sa astept nimic in schimb (poate de aia am si primit doar scuipati in cap) – nici nu m-am gandit vreodata, caci nu cunosc om mai dement ca mine in aceasta privinta.  De fiecare data asistam la laudele de sine mascate cu priviri modeste, la motivationale si alte chestii la care eu, pardon my French, borasc.

La un moment dat ma cauta si imi spune ca si-a facut un business si are nevoie de ajutor. La prima intrevedere am stat cateva ore si i-am dat consultanta pe moca, desi nu aveam nici paine in casa. Pana mea, suntem prieteni. La a doua i-am zis ca daca vrea sa muncesc pentru el, trebuie sa ma plateasca. Dupa niste ani, imi ajunsese si mie! Mi-a explicat teoria prostului: nuuuu, ca acum muncesti asa, pour le fleur de cucu, si cand o sa facem noi bani, atunci o sa…stiti placa. M-am uitat si am izbucnit in ras, pentru ca eu am crezut in prima secunda ca e o gluma. Ei bine, nu era. Mi-a venit din nou sa dau la rate, dar m-am abtinut, ca ma invitase la cafenea de fite, dreaq. Dupa o alta perioada de timp mi-a zis ca a angajat o agentie, pe bani grei, din Brasov, asta dupa ce il luasem la intrebari legat de mizeria in care ajusese site-ul lui si toata comunicarea. Cand mi-a zis ca da bani grei pe mizeriile alea, sincer, de cat de proasta sunt, m-a durut sufletul. Caci stiam ce as fi putut eu sa fac, dar nah…cum sa ma fi platit pe mine?!!!….

Am depasit toate momentele penibile si cum mai vreti voi sa le spuneti. In primavara asta, de ziua lui, am avut toata ziua in gand sa gasesc 2 sfinte de minute in care sa stau linistita la calculator si sa-i scriu un mesaj de la multi ani din tot sufletul meu. Si n-am avut cele 2 minute decat la vreo 20 de minute dupa miezul noptii cand am intrat in casa, de la birou, dupa o zi nebuna.

Nuuu, nu am baut apa si nici nu m-am asezat la masa si nici la buda nu m-am dus. M-am asezat la calculator, am respirat adanc de cateva ori, mi-am adunat sufletul si mintea la un loc si i-am scris.

Mi-a raspuns batjocoritor – stii, e cel mai misto mesaj de ziua mea care o sa fie la anu’!

Prima data nu am inteles ce a vrut sa spuna, asa ca am recitit. Si am facut asta de cateva ori, pentru ca mi se blocase creierul. Intreb, cand imi revin: cum adica? Imi raspunde la fel de zeflemitor: pai, adica ziua mea a trecut de douaj de minute, deci asta e primul mesaj de la multi ani pentru ziua mea de anul viitor!

Si m-am blocat pe bune in momentul ala, pentru ca tot universul mi se prabusise in cap. Si abia atunci am inteles cu adevarat. Asa ca i-am raspuns pe cat de scurt am putut: auzi, ba?! Du-te, mah, in pizda ma-tii de nenorocit! Ti-am facut cel mai frumos cadou – timpul vietii mele ambalat in niste vorbe rostite cu sufletul! Nu meriti nimic, bai jogodie! Si-am inchis conversatia pe veci.

Si din acel moment am inteles ca omul acesta a intrat in viata mea si a ramas atatia ani pentru ca trebuia sa ma invete asta: ca timpul vietii mele si sufletul sunt cele mai pretioase resurse si, dimpreuna cu creierul – cele mai pretioase averi pe care le am. A durat cam mult pana sa ma prind, ce-i drept, desi semne au fost destule, cel putin in ultimii 20 de ani din cei 35 de „prietenie”, dar daca pana si eu am reusit sa pricep asta, sunt sigura ca voi o puteti face mult mai repede, ca aveti capetele mai mari ca mine. 🙂 Si v-ar prinde si bine!

Sa scapi de hartuitori, indiferent de forma in care sunt ambalati, este o binecuvantare care te va ajuta sa traiesti liber, dar scapa mai intai de tine ca propriu hartuitor si crede-ma, mersul la psiholog face minuni!

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s